Înapoi
Acasă
Biblia

Un apetit spiritual

Sinclair Ferguson


Cartea Psalmilor a fost descrisă drept "o anatomie a tuturor părților sufletului". Este o descriere excelentă. Fiindcă ceea ce găsim în Psalmi este o practic o analiză a vieții spirituale. Nimic nu ne este ascuns. Sunt consemnate acolo atât "stările emoționale de exaltare" cât și "cele de deprimare și descurajare". De aceea, când citim Psalmii suntem deseori uimiți de modul în care ei prezintă o reflectare a propriei noastre condiții și experiențe. În Psalmi vedem o descriere a propriei noastre experiențe. Dar uneori identificăm și descrierea unor experiențe noi. Acestea oferă înțelegere și un îndreptar pentru viață. Unii dintre psalmi ne spun realmente: "Acesta este modul în care ar putea lucra Dumnezeu. Fii pregătit să recunoști mâna Lui în viața ta în experiențe asemănătoare." Așa stau lucrurile cu Psalmul 42 și Psalmul 43. Acești doi psalmi sunt priviți împreună. În cea de-a doua carte a Psaltirii sunt doar doi psalmi fără titlu, iar Psalmul 43 este unul dintre ei. Motivul este probabil că la un anumit moment a fost unit cu Psalmul 42. Tema ambilor psalmi este aceeași. Într-adevăr ați observat probabil că există un refren întâlnit în amândoi (Ps. 42:5,11; 43:5): Pentru ce te mâhnești suflete și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.

Nu-i de mirare că mesajul acestor psalmi a fost deseori considerat a fi un sfat pentru cei deprimați sau descurajați spiritual. Cu certitudine ei oferă un asemenea sfat. Însă, cel mai probabil, nu acesta a fost principalul lor mesaj intenționat. Fiindcă este caracteristic Psalmilor să prezinte tema principală nu în refrenul repetat, ci în cuvintele introductive. Psalmul 42 începe cu această afirmație: Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Observăm aici un om care tânjește să-L cunoască pe Dumnezeu. Aceasta este o parte esențială a oricărei creșteri spirituale adevărate. Desigur, maturizarea ca și creștin presupune dobândirea unei cunoașteri mai mari a Cuvântului lui Dumnezeu, presupune o viață de rugăciune și mărturie. Însă toate acestea sunt rezultate ale ceva mult mai important, fundamental chiar - a fi creștin înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu. Maturizarea ca și creștin înseamnă creșterea în dorința noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Aceasta este esența vieții creștine. Însuși Isus a spus: "Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat." (Ioan 17:3). Adevărații oameni ai credinței sunt "oameni care-L cunosc pe Dumnezeul lor" (Dan. 11:32). De aceea, în Vechiul Testament una din binecuvântările noului veac pe care-l va inaugura Mesia e că oamenii Îl vor "cunoaște pe Domnul" (Ier. 31:34). Aceasta este inima vieții creștine. Este fundamental pentru toată creșterea spirituală. Dacă nu creștem în cunoașterea lui Dumnezeu, nu creștem deloc.

Sună oare neobișnuit să sugerăm că slăbiciunea noastră cea mai mare de astăzi ca și creștini (tineri și bătrâni) se află aici? Aceasta a fost plângerea lui Osea în legătură cu biserica lui. Poporul lui Dumnezeu pierea din lipsă de cunoștință (Osea 4:6). Tot așa și noi tindem să fim o generație de creștini care dă prea multă importanță aspectelor minore și nu pare să dețină măsura adevărată a Evangheliei în cunoașterea lui Dumnezeu. Noi nu-L cunoaștem realmente pe Dumnezeu. În cel mai bun caz, noi cunoaștem despre El. Omul care a scris Psalmii 42 și 43 a fost probabil mulțumit odată cu un nivel asemănător al experienței spirituale. Însă pe urmă Dumnezeu a început să rânduiască circumstanțele vieții lui într-o așa manieră încât o nouă dorință de a crește spiritual a umplut orizontul său. El a început să tânjească să-L cunoască pe Dumnezeu; și își descrie experiența sa în trei etape.

Dorul de a-l cunoaște pe dumnezeu

Cum este să ai o dorință de a-L cunoaște pe Dumnezeu? Acești Psalmi indică faptul că acesta poate fi un lucru foarte dureros și tulburător. Psalmistul se simțea abătut și mâhnit. El a realizat că nu-L cunoștea pe Dumnezeu așa cum trebuia:
Pentru ce te mâhnești suflete și gemi înăuntrul meu?
Probabil că în zilele de odinioară el cunoscuse prezența lui Dumnezeu într-un mod plin de putere, însă acum duhul lui se simțea uscat și searbăd. Era însetat și striga după roua proaspătă a prezenței lui Dumnezeu - să vină să-l învioreze și să-l restaureze. Privind la condiția acestui om suntem extrem de tentați să spunem că era pur și simplu un copil al Dumnezeu neascultător și înfrânt - un apostat. Totuși, el nu face nicio menționare a pocăinței sau a vreunui păcat specific care-l împiedică să stea în prezența lui Dumnezeu. Acesta nu este un psalm de penitență. Într-adevăr, în anumite privințe, și această perspectivă e una pertinentă. Fiindcă aici identificăm un om care I se poate adresa lui Dumnezeu ca "Stânca mea" (v. 9). El se gândește la Dumnezeu ca la adăpostul și protecția sa - ca la o (peșteră) stâncă în care se poate ascunde pentru a găsi adăpost și protecție de dușmanii săi. "Noaptea", mărturisește el, "cântam laudele Lui" (v. 8). Nu sunt tocmai cuvintele unui apostat. Dumnezeu a început să desțelenească terenul necultivat din duhul său (Ier. 4:3; Osea 10:12). El plănuiește să-l aducă la un stadiu nou al experienței spirituale. În viața spirituală e la fel ca-n cea obișnuită - experimentăm nu numai traumele nașterii, ci și luptele sau frământările dezvoltării și trecerii de la o etapă a vieții la alta.

Dar care au fost mijloacele pe care le-a folosit Dumnezeu în viața lui pentru a produce o nouă condiție sau stare a lucrurilor? Și ce fel de experiențe am putea anticipa că va folosi El în viețile noastre pentru a ne aduce la o cunoaștere sporită a Lui și a căilor Lui?

Dorințe spirituale trezite

Sunt trei lucruri pe care Dumnezeu a început să le folosească:

(1) Amintirile trecutului Când L-a chemat pe Dumnezeu în nedumerirea lui, el a spus: "Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii în mine". Ce și-a amintit el? În imaginația lui s-a întors în Ierusalim. El a văzut mulțimi de pelerini la una din slujbele marilor festivaluri: "cum mergeam înconjurat de mulțime." Și-a amintit atmosfera: "strigătele de bucurie și mulțumire." El însuși era în fruntea procesiunii (v. 4). Totul îi revenea cu intensitate în minte - el folosește aici un cuvânt rar în limba ebraică, ce descrie imaginea pașilor mărunți și atenți pe care trebuie să-i facă oamenii într-o mulțime vastă ca să evite să se calce în picioare unii pe alții. Da, acelea au fost zile minunate!

Uneori, a privi înapoi în felul acesta poate fi un simptom al decăderii spirituale. Dacă toate speranțele noastre, toate experiențele noastre cele mai bune se află în trecut și tot ce facem este să ne plângem că lucrurile nu mai sunt ceea ce erau odinioară, acesta este de obicei un semn al decăderii spirituale personale. Însă nu așa stăteau lucrurile cu omul acesta. El își amintea harul și puterea prezenței lui Dumnezeu în poporul Său pentru o motiv specific: ca să-și stârnească sufletul să tânjească după ele și să le anticipeze. Acesta este unul dintre lucrurile pentru care există amintirea.

Când Pavel era preocupat de creșterea spirituală a tânărului său prieten, Timotei, el l-a încurajat să-și folosească amintirile. Adu-ți aminte de ziua în care ne-am pus mânile peste tine, spunea Pavel. Gândește-te la acea ocazie când Duhul Sfânt, prin noi, te-a pus deoparte. Nu-ți amintești cum Dumnezeu a pecetluit chemarea ta și te-a binecuvântat în mod minunat? Nu-ți amintești cum te-ai predat Domnului pe baza înțelegerii bunătății Lui față de tine? Amintește-ți ora aceea, Timotei, și lasă ca amintirea ei să te provoace să-L cauți și să-L slujești pe Dumnezeu acum (vezi 2Tim. 1:6-7; 1Tim. 4:14). Mulți dintre noi avem amintiri asemănătoare ale vremurilor și locurilor binecuvântării neobișnuite din viețile noastre. George Whitefield, marele evanghelist al secolului al XVIII-lea, obișnuia să spună că, atunci când s-a întors la Universitatea din Oxford (unde studiase), a dorit să meargă la locul unde fusese convertit și să sărute pământul. Aducerea aminte a ceea ce făcuse Dumnezeu pentru el se dovedise a fi o așa mare sursă de binecuvântare continuă încât acesta era singurul mod în care simțea că-și poate exprima recunoștința.

Îmi amintesc întâlnirea cu un creștin vârstnic din nordul îndepărtat al Scoției. Ani la rândul, în regiunea unde își avea el mica lui fermă, s-a predicat extrem de puțin. M-am întrebat cum a reușit să-și păstreze fervoarea lui spirituală (Rom. 12:11). El mi-a povestit o întâmplare din adolescență care-a avut un asemenea impact asupra lui încât a găsit o imensă încurajare, timp de mulți ani, doar amintindu-și-o. La vremea respectivă Cina Domnului era sărbătorită numai de două ori pe an. Congregația se aduna pentru câteva zile la slujbe speciale. Duminica după-amiază, el a ieșit în spatele fermei tatălui său și a fost uimit să descopere pământul îmbrăcat în negru. Abia se putea zări un fir de iarbă. "Era așa", a explicat el, "din cauza oamenilor îmbrăcați în costume negre și îngenuncheați în rugăciune în afara casei, strigând la Dumnezeu după "ungerea divină". A avut un asemenea simțământ al prezenței Domnului încât n-a uitat niciodată întâmplarea respectivă. De atunci încolo el a continuat să dorească cu ardoare să-L cunoască pe Domnul tot mai mult.

Ai o amintire a întâlnirii cu Dumnezeu de genul acesta? Este la fel de clară în mintea ta ca și amintirile pe care le avea psalmistul? Atunci fie ca amintirea ta să împlinească ceea ce intenționează Dumnezeu cu ea: fie ca ea să producă în tine o sete, un dor, o dorință nouă de a-L cunoaște pe Dumnezeu și un simțământ al prezenței Lui în viața ta în maniera în care l-ai avut atunci.

(2) Izolare în prezent De ce erau toate aceste lucruri doar amintiri? El ne spune: "La Tine mă gândesc, din țara Iordanului, din Hermon și din muntele Mițear." Motivul pentru care are doar amintiri este acela că se află departe de scenele binecuvântării lui anterioare. El se află la mile depărtare de Ierusalim, izolat în ținutul muntos. Este îndepărtat de la părtășia înfloritoare a poporului lui Dumnezeu pe care a cunoscut-o odată; el nu mai poate să beneficieze de lucrările diferite de slujire de care se bucurase înainte. Erau puține resurse aici ca să încurajeze creșterea lui spirituală, puțini prieteni cu care să ia parte la părtășia cu Dumnezeu.
Problema era sporită de un alt factor. Acolo, în Ierusalim, el fusese mai mult decât doar unul din mulțime. El fusese un conducător, probabil conducătorul: "Mi-aduc aminte... cum mergeam înconjurat de mulțime și cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu" (Ps. 42:4).

El n-a fost singurul care-a trecut printr-un asemenea simțământ acut de izolare. Cât de mulți misionari experimentează acest fapt? Acasă ei au jucat rolurile cheie în părtășiile lor creștine. Ei au fost conducătorii. Însă acum, împrăștiați de-a lungul feței pământului, departe de a fi conducători, ei nu pot nici măcar să vorbească limba oamenilor din loc. Pentru multe luni la rând, ei se pot simți cu mult inferiori membrilor bisericii, să nu mai vorbim de conducători. Când se întorc acasă pot experimenta reversul medaliei. În timp ce au depus eforturi peste ocean, contemporanii lor au mers mai departe în viață. Misionarii care se întorc nu se "integrează" atât de ușor ca înainte. Chiar propria lor biserică se află la un stadiu diferit de dezvoltare, iar ei s-ar putea să nu se mai simtă parte integrantă. Însă noi nu trebuie să mergem peste ocean ca să experimentăm izolarea. Orice reajustare majoră la stilul nostru de viață poate avea efectul de a ne face să ne simțim distanți, dezorientați, fără a mai îndeplini un rol strategic, bine determinat, în viețile noastre creștine. O schimbare de slujbă, de locuință, de cartier poate face acest lucru. Jalea și mâhnirea în urma pierderii cuiva drag, plecarea copiilor de acasă, pensionarea, toate pot să facă același lucru.

Ce a dorit Dumnezeu să-l învețe pe psalmist? Ce dorește El să ne învețe pe noi în situații asemănătoare? Dumnezeu dorește să ne învețe anumite lecții, în izolare, pe care El nu ni le dă, sau pe care noi nu le putem învăța în părtășie. În singurătatea și separarea noastră de poporul lui Dumnezeu putem învăța să privim la Dumnezeu, să ne încredem în Dumnezeu, să dorim prezența lui Dumnezeu. Descoperim că în trecut ne-am bizuit prea mult pe încurajarea altora și insuficient pe Domnul Însuși. În timp ce înainte Îl cunoșteam pe Dumnezeu (foarte legitim) prin ajutorul confraților noștri creștini, acum trebuie să învățăm să-L cunoaștem în izolare și separe de ei. De aceea psalmul este numit Maski, adică o cântare de instruire sau învățătură. Scriitorul ne spune: asta-i ceea ce m-a învățat Dumnezeu pe mine prin experiența mea; este ceea ce El ar putea dori să te învețe și pe tine.

(3) Ostilitate în mediul înconjurător El este ca un cerb care cutreieră stâncile și vârfurile stâncoase, abrupte, în canicula verii, căutând apă cu care să-și potolească setea. Însă el se simte mai mult decât însetat, el se simte urmărit:

Cum dorește cerbul izvoarele de apă rece
Când e înfierbântat de goana urmăririi
Așa tânjește sufletul meu după Tine, o, Dumnezeule
Și după harul tău ce-nviorează

(Hymn- As Pants the Hart for Cooling Streams)
(Imnul - Cum dorește un cerb izvoarele de apă rece)

Sunt câteva indicii ale acestui fapt în cele spuse de el. Oamenii îl întreabă: "Unde este Dumnezeul tău?" (v. 3) El umblă plin de întristare "sub apăsarea vrăjmașului" (v. 9). Se roagă să fie izbăvit "de oamenii plini de vicleșug și de fărădelege" (Ps. 43:1). Nu-i de mirare că el a simțit că Dumnezeu l-a lepădat (Ps. 43:2). Trebuie să se fi simțit ca și cum Dumnezeu îi săpase mormântul spiritual. Nu mai putea suporta presiunea. "Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina", a strigat el (Ps. 43:1).

Ce i s-a întâmplat? Sunt câteva trăsături de caracter ce trebuie să fie lămurite în experiența lui. Dumnezeu îi arăta cât de mult avea nevoie să depindă de El pentru protecție. Probabil la un stadiu de început în experiența lui el a simțit că putea să se descurce singur cu oricine care se opunea credinței lui. Acum el descoperă cât era de vulnerabil. Pesemene că își asumase întru totul o percepție prea încrezătoare a propriei lui abilități de a rezista forțelor întunericului. Acum începe să realizeze că apartenența la Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a fi o țintă a atacurilor diavolului. El dă târcoale ca un leu care răcnește, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5:8). El își trimisese agenții ca să atace acest om, iar el avea nevoie de ajutor. Totuși, niciunul din aceste lucruri nu se află în afara controlului lui Dumnezeu. Deși psalmistul simțea că Dumnezeu îi săpa mormântul, el avea dreptate doar în parte. Într-un anumit sens era așa. Dumnezeu dorea ca el să ajungă la capătul puterilor lui și al încrederii lui în sine. Acesta este întodeauna locul unde începe adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Dar nu era deloc un mormânt ceea ce săpa Dumnezeu. Era o fântână. Fiindcă din adâncimile acestei experiențe avea să se reverse un râu de binecuvântare spirituală pentru el și prin el pentru alții. Prin toată această experiență el ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Niciun preț nu era prea mare de plătit pentru aceasta. Uneori noi cântăm:

Însetez, suspin, mă sfârșesc să dovedesc
Măreția dragostei răscumpărătoare,
Dragostea lui Cristos pentru mine.
(Hymn: "O Love Divine How Sweet Thou Art")
(Imnul: "O, dragoste divină cât de dulce ești")

Ce tindem să învățăm întru totul prea încet este că uneori trebuie să însetăm, să suspinăm și să ne epuizăm dacă trebuie s-o dovedim. Acest scriitor a dovedit-o. Prin urmare, el împărtășește cu noi un aspect final:

Satisfacție

Mărturia lui este aceasta. El s-a rugat pentru satisfacție spirituală; și-a concentrat în mod special rugăciunile pe cele două mijloace prin care Dumnezeu avea să-i aducă aceasta în viața lui:
"Trimite lumina și credincioșia Ta, ca să mă călăuzească și să mă ducă la muntele Tău cel sfânt și la locașurile Tale! Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria și veselia mea, și Te voi lăuda cu arfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!" (Ps. 43:3-4)

Care erau mijloacele pe care el se aștepta ca Dumnezeu să le folosească pentru a-l aduce la o cunoaștere mai profundă a Lui?
(1) Cuvântul lui Dumnezeu El se roagă pentru lumina și adevărul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu slujește drept o candelă pentru picioarele noastre și o lumină pe cărarea noastră (Ps. 119:105). Mai încolo, același psalm declară: Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate. Deschid gura și oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale. (Ps. 119:130-131)

Ce vrea să spună el? Desigur, lui îi lipsește oportunitatea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu cu alții. El nu are acces la prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu în public. Însă el dorește mult mai mult decât regăsirea acestor oportunități pierdute. Îl roagă pe Dumnezeu să trimită lumina și adevărul Său. El caută "descoperirea cuvintelor Tale." Când devenim creștini noi suntem scoși din întuneric la lumina minunată a lui Dumnezeu (1Pet. 2:9). Dumnezeu, care la creație a spus "Să lumineze lumina din întuneric", a luminat inimile noastre ca să ne aducă la cunoașterea Lui prin Cristos (2Cor. 4:6). Odinioară noi eram în întuneric, dar acum suntem lumină în Domnul (Efes. 5:8). Unul dintre lucrurile care însoțește acest fapt este pătrunderea adevărului lui Dumnezeu în mintea, conștiința și inima noastră. Ne vedem viața în lumina Lui pentru prima dată. Suntem capabili să vedem Împărăția lui Dumnezeu pentru prima dată (Ioan 3:3), și ni se oferă o interpretare radical nouă a vieților noastre. Se produce luminarea sau iluminarea (cf. Evrei 6:4).

Este un fapt obișnuit pentru creștinii aflați la început să experimenteze regulat acest efect al Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt atât de multe lucruri noi de învățat. N-am uitat niciodată prima ocazie în care am auzit pe cineva predicând ideea că orice creștin este un "sfânt" în conformitate cu Noul Testament; nici prima dată când am apreciat faptul că eram "în Cristos". Aceste adevăruri noi în legătură cu viețile noastre ca și creștini ni se prezintă deseori cu o forță de neuitat.
Împreună cu această luminare a minții vine o eliberare și o curățire în viața noastră. Lanțuri care odinioară ne legau, obiceiuri pe care nu le puteam înlătura par să fie zdrobite și înfrânte de puterea lui Dumnezeu. Noi nu suntem încă perfecți (departe de aceasta), dar am început să gustăm puterile veacului ce va veni (Evrei 6:5). Suntem făpturi noi:

Uneori cu o glorie neașteptată,
El vorbește și totul se înfăptuiește;
Fără niciun pic de bătălie
Victoria este câștigată,
În timp ce eu, privind cu bucurie,
Abia pot crede că este adevărat
Că însuși Regele nostru Isus
Poate face asemenea inimi noi

(Hymn: "The King of Glory Standeth)

(Imnul: "Regele gloriei stă pe poziție)

Însă nu numai în viața proaspeților convertiți poate să facă Dumnezeu acest lucru. El poate vorbi cu putere neobișnuită oricând dorește. Poate aduce o nouă luminare, har eliberator și siguranță puternică. Psalmistul se ruga pentru aceasta. Sunt momente în viața nostră de creștin când procesul obișnuit de maturizare spirituală trebuie să fie însoțit de o luminare specială din partea lui Dumnezeu, dacă vrem să avansăm în credință în mod semnificativ. De un asemenea moment vorbește omul de față. Unul similar s-ar putea să apară și în viețile noastre.

(2) Închinarea lui Dumnezeu După ce L-a rugat pe Dumnezeu să i Se arate, el promite ca răspuns că va veni la Dumnezeu, se va sui pe "muntele sfânt" al lui Dumnezeu (v. 3), va merge la altarul lui Dumnezeu; Îl va afla pe Dumnezeu ca fiind "bucuria și veselia mea" (v. 4). El a descoperit, așa cum vom descoperi noi, că toate experiențele vieții sunt rânduite de Domnul pentru un singur scop măreț. În special încercările și dificultățile au în vedere acest scop, și anume ca noi să fim aduși în prezența lui Dumnezeu, pentru a ne închina Lui cu toată inima. Acesta este un semn autentic al creșterii spirituale.

Există o semnificație specială în ordinea acestor cuvinte: el se urcă pe munte, merge la altar, Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind bucuria lui cea mare. El se gândește la sosirea în Ierusalim, acolo unde Dumnezeu a promis să se reveleze în templul Său. Se gândește la apropierea de Dumnezeu în locul unde sacrificiul este făcut. El crede că la altar, datorită sacrificiului, se va întâlni cu Dumnezeu în har și putere. Ordinea experienței spirituale nu s-a schimbat de pe vremea psalmistului. Și noi trebuie să mergem la locul unde Dumnezeu a promis să Se întâlnească cu noi. Acest loc nu mai este la Ierusalim. Este în Cristos. Nu mai este într-un loc, ci într-o persoană (cf. Ioan 4:21-22). Și noi trebuie să urcăm muntele lui Dumnezeu - dealul Calvarului, ca să ajungem la Cristos, singurul în care Dumnezeu Își face cunoscută prezența. Ce găsim acolo? Același lucru: un altar, un loc de sacrificiu - crucea. Găsim o victimă - Domnul nostru Isus Cristos. Noi suntem chemați să ne aducem trupurile noastre pe altar, ca jerte de mulțumire pentru sacrificiul Său pentru noi. Aceasta este închinarea noastră spirituală (vezi Rom. 12:1, 2). Numai atunci Îl vom descoperi pe Dumnezeu ca bucuria noastră cea mai mare. Dumnezeu ne-a creat ca "să-L glorificăm și să ne bucurăm de El pentru totdeauna". Ne temem noi de costul glorificării Lui? N-am experimentat niciodată fericirea de a ne bucura de El aici și acum? Avem nevoie de o nouă dorință de a ne sacrifica viețile noastre înaintea Lui și pentru El, ca să-L putem cunoaște pe deplin.

L-am descoperit pe autorul Psalmilor 42 și 43 descriindu-se pe sine ca un căutător însetat. El dorea cu ardoare să-L cunoască pe Dumnezeu. Îl lăsăm în urmă ca pe unul care a început să descopere binecuvântările unei promisiuni pe care el n-a auzit-o niciodată, dar care ne este atât de familiară.
Isus a spus: "Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui, vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura." (Ioan 7:37)
El a spus: "Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică." (Ioan 4:14)

Din moment ce noi avem "promisiuni mai bune" (Evrei 8:6), să căutăm să-L cunoaștem pe Domnul (Evrei 6:1-3).
Primul pas spre o cunoaștere mai bună a lui Dumnezeu este conștientizarea faptului că nu-L cunoști încă pe deplin. Este "setea" după Dumnezeu, descoperirea faptului că El are apa care poate satisface dorințele noastre cele mai adânci. Asta înseamnă să-I spui: "Doamne, dă-mi această apă" (Ioan 4:15)
Îl cunoști Tu pe Dumnezeu? Realizezi cât de puțin Îl cunoști? Vrei tu să crești? Dorești tot ce implică acest lucru?

Tradus de Lacrisa Novac


Diverse