Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Înlocuitorul

R.C. Sproul


Regretatul teolog elveţian Carl Bart a făcut odată următoarea observaţie. El a spus că, după părerea lui, cel mai important cuvânt din întregul Nou Testament este un mic cuvânt format din patru litere care în limba greacă se pronunţă huper. Acest cuvânt huper este tradus în limba engleză prin expresia "în numele cuiva". Atunci când Bart a sugerat că acesta este cel mai important cuvânt din Noul Testament, el încerca să atragă agenţia asupra slujirii lui Isus, care, dintr-o perspectivă teologică, noi înţelegem că a fost o slujire suplinitoare. Ce înţelegem însă prin "suplinitoare"?

Ni se întâmplă tuturor să fim câteodată captivaţi de evenimentele sportive. Ne încurajăm echipele favorite. Iar tendinţa este ca, atunci când echipa noastră favorită câştigă, să spunem: "Am câştigat!", chiar dacă nici măcar n-am fost să vedem meciul, doar l-am ascultat la radio sau l-am urmărit la televizor. Ne identificăm atât de mult cu echipa favorită încât, atunci când sunt victorioşi, ne includem şi pe noi în victorie. Spunem: "Am câştigat meciul!" Desigur, atunci când echipa noastră pierde, avem tendinţa să schimbăm modul în care descriem rezultatul şi spunem: "Au pierdut..." Îi lăsăm pe ei să poarte povara şi ruşinea înfrângerii. Dar vrem să luăm parte la gloria victoriei pentru că participăm prin suplinire. Pentru că, într-un anumit sens, experimentăm un fel de reprezentare, atunci când credem că echipa care ne reprezintă oraşul sau şcoala, în ultimă instanţă ne reprezintă pe noi. Ei sunt reprezentanţii noştri. Astfel ne bucurăm sau ne întristăm în funcţie de rezultatele acestor echipe. Asta înseamnă suplinirea.
Îmi amintesc de primăvara lui 1995 când am fost la finala campionatului Conferinţei de Est din cadrul Asociaţiei Naţionale de Baschet (NBA), în care Orlando Magic juca împotriva echipei Indiana Pacers iar scorul era de trei la trei. Acesta era meciul final şi decisiv. N-am participat niciodată în viaţă la vreun eveniment sportiv în care suporterii să facă un zgomot mai mare decât au făcut cu acea ocazie. Cu o oră înainte de începerea meciului, au pornit să strige, să ţipe, să răcnească şi să urle. Îmi amintesc că mă găseam în hol înainte de începerea meciului şi, în timp ce zgomotul continua, am început să observ comportamentul oamenilor. I-am privit şi am spus: "Oare ce anume, în caracterul nostru omenesc, ne face să fim atât de frenetici şi atât de zeloşi pentru aşa ceva când, până la urmă, cui îi pasă în veşnicie cine a câştigat un meci de baschet..." Şi mă gândeam, iată-mă aici, cum mă îngrijorez şi strig la fel ca toţi ceilalţi din tribune. Există un sens în care această participare este suplinitoare. Eu nu joc pe teren. Sunt alţii care joacă acolo. Nici măcar nu-i cunosc personal. Şi totuşi ei fac ceva în numele meu.

Asta înseamnă cuvântul "suplinire". Se referă la cineva care face ceva pentru altcineva. Am privit la modul în care Anselm tratează doctrina lucrării lui Hristos prin care El oferă satisfacţie, dar, pentru a simplifica această teologie, adesea vorbim despre ispăşire folosind doar două cuvinte pentru a o descrie. Unul dintre ele este cuvântul "satisfacţie". Celălalt este cuvântul "substituire", sau "înlocuire". De aceea, atunci când vorbim despre ispăşire, noi vorbim despre ispăşirea "înlocuitoare" a lui Hristos. Asta înseamnă, aşa cum sugerează şi cuvântul, că atunci când Hristos a oferit o ispăşire pentru a satisface cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu, Hristos nu a oferit ispăşirea pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu pentru păcatele Lui, ci, dimpotrivă, pentru păcatele altora. El ia rolul de înlocuitor, de reprezentant al poporului Său. El nu-Şi dă viaţa pentru Sine Însuşi. Îşi dă viaţa, aşa cum a spus, pentru oile Sale. El este Înlocuitorul nostru suprem.
Acest concept prin care Hristos este un înlocuitor care oferă o ispăşire pentru a satisface cerinţele Legii lui Dumnezeu nu este un lucru de care El a devenit conştient la finalul lucrării Sale. Nu e o idee care I-a venit în ultima săptămână din viaţă. Dimpotrivă, e misiunea Sa din momentul în care a intrat în lume şi a luat asupra Sa o natură umană. El vine din ceruri ca un dar din partea Tatălui cu scopul precis să înfăptuiască răscumpărarea noastră ca înlocuitor al nostru, făcând pentru noi ceea ce nouă ne este imposibil să facem pentru noi înşine.
Vedem acest lucru destul de devreme în lucrarea lui Isus. De fapt, chiar la începutul lucrării Sale, atunci când Îşi începe slujirea publică prin vizita la Iordan şi întâlnirea cu Ioan Botezătorul. Pe măsură ce construim naraţiunea din diversele fragmente prezentate în Evanghelii, observăm că Ioan Botezătorul, ocupat fiind să-i boteze pe oameni ca să-i pregătească pentru sosirea Împărăţiei, ce a făcut atunci când L-a văzut pe Isus apropiindu-se? Ei bine, primul lucru pe care l-a făcut a fost să cânte Agnus Dei. Nu a cântat la propriu, dar a folosit cuvintele care mai târziu au ajuns să facă parte din faimosul imn Agnus Dei. "Iată Mielul lui Dumnezeu." El a anunţat că Isus era Cel profeţit din vechime că va purta păcatul poporului. Cel care, în persoana Sa, va împlini tot ce simboliza sistemul jertfelor din Vechiul Testament, prin care un miel era sacrificat şi oferit lui Dumnezeu pe altar ca o jertfă ce reprezenta ispăşirea păcatelor. De aceea, atunci când Ioan Îl vede pe Isus apropiindu-se, el Îl numeşte Mielul lui Dumnezeu. Iar rolul Mielului lui Dumnezeu este să aducă ispăşire, să fie o jertfă înlocuitoare care să satisfacă cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Ioan mărturiseşte şi despre slava lui Hristos atunci când spune: "El este Acela care vine după mine, şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui" (Ioan 1:27). El spune: Cel ce vine este atât de măreţ încât nu sunt vrednic nici măcar să Îi schimb încălţămintea.
Aşa că Isus vine la Ioan, şi ce îi cere lui Ioan să facă? Vine la Ioan să fie botezat de Ioan. Ioan e îngrozit de această sugestie. "Stai puţin. Tocmai am anunţat că acesta e Mielul lui Dumnezeu. Iar Mielul lui Dumnezeu, care va sluji ca jertfă desăvârşită pentru ispăşirea păcatelor poporului Său, trebuie să fie un Miel fără cusur. Trebuie să fie perfect. Trebuie să fie complet lipsit de păcat. Nu înţelegi, Isuse, că acest ritual al botezului, acest lucru pregătitor pe care eu îl fac pentru poporul Israel este un ritual care simbolizează curăţirea? Şi nu e vorba de o curăţire de murdărie; e o curăţire de păcat. Nu pot să te botez. Ar fi absurd ca Tu să fii botezat, pentru că Tu eşti fără păcat, dacă eşti într-adevăr Agnus Dei, Mielul lui Dumnezeu." Apoi Ioan spune: "Am o idee mai bună. Intrăm amândoi în apă dar Tu mă botezi pe mine. Eu sunt păcătosul care are nevoie să fie curăţit, nu Tu, Isuse." Atunci Isus îi răspunde lui Ioan: "O, îmi pare rău Ioane, am uitat. Nu Mi-am înţeles misiunea. Mi-am uitat rolul. Am încurcat lucrurile aici. Eu încercam doar să fiu smerit şi să sugerez că toţi suntem păcătoşi. Nimeni nu e perfect, nici măcar Eu, şi mă gândeam că aş putea să fiu curăţit la fel ca toţi ceilalţi." Nu asta a spus Isus. Ce i-a spus Isus lui Ioan? El a respins protestul lui Ioan. Într-un fel, putem spune că s-a folosit de autoritatea Sa superioară. I-a spus lui Ioan: "Lasă-Mă acum." Ce vrea să spună? Isus spune: "Ioane, ştiu că nu înţelegi ce se întâmplă aici, dar fă-o. Ai încredere în Mine. Botează-Mă. Căci aşa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit."

Din nou, e puţin neclar de ce Isus a insistat ca Ioan să Îl boteze. Faptul că a început cu cuvintele "Lasă-Mă acum" ne dă de înţeles că existau aici unele dificultăţi cu ramificaţii teologice. Dar Isus Îşi explică lucrarea în acest punct, spunând: "Aşa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit." În ce fel era necesar acest lucru? Ei bine, porunca de acum ca poporul Israel să fie botezat, să îndeplinească acest ritual de curăţire de păcat, era o lege nouă, o poruncă nouă pe care Dumnezeu a dat-o poporului cu care a încheiat un legământ, lui Israel. Nici măcar nu vrem să ne gândim că ultima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său a fost porunca a zecea din Cele Zece Porunci, sau din Decalog. O mulţime de legi au fost adăugate la cele zece porunci de bază, după ce a fost dat Decalogul. Aceasta e ultima, în istoria răscumpărării, prin care Dumnezeu cere acum întregului Său popor să fie botezat, să parcurgă acest ritual de curăţire pentru a se pregăti pentru venirea Împărăţiei Divine, întrupată şi făcută personală în prezenţa lui Isus. Isus, înainte să poată merge la cruce, înainte să-Şi poată îndeplini rolul de Miel al lui Dumnezeu, înainte să Se jertfească pe Sine Însuşi pentru a satisface cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu, trebuie să se supună fiecărui detaliu, fiecărei legi care a fost vreodată dată de Dumnezeu poporului. Aceasta este misiunea Lui suplinitoare. El trebuie să reprezinte poporul său în fiecare detaliu înaintea scaunului harului şi înaintea tribunalului dreptăţii lui Dumnezeu. Şi acum că legea cere ca toţi oamenii să fie botezaţi, aşa cum Isus a fost circumcis, acum El trebuie să fie botezat. El trebuie să îndeplinească fiecare poruncă a lui Dumnezeu, pentru a fi fără păcat. Nu e botezat pentru că are nevoie de curăţire. E botezat pentru că trebuie să împlinească legea. Acesta e esenţialul. E lucrul pe care Isus vrea ca Ioan să îl înţeleagă aici. Pentru că misiunea lui Isus este să fie Înlocuitorul, jertfa suplinitoare oferită lui Dumnezeu.

În ultimul nostru studiu am privit la Isaia 53 şi vreau să vă reamintesc că acesta e textul pe care Filip i l-a explicat famenului etiopian în cartea Faptele Apostolilor. În versetul 4 din Isaia 53 citim următoarele:

Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.

Iată o profundă observaţie din partea lui Isaia, care priveşte înainte spre Robul ce urma să vină şi să sufere. Cel dispreţuit şi părăsit de oameni. Şi, spuneau ei, noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Haideţi să vorbim puţin despre aceasta. Despre modul în care oamenii percep povara păcatului. Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Observăm că de multe ori în Scriptură oamenii interpretează anumite evenimente din perspectivă omenească. Dar din perspectiva divină lucrurile nu sunt deloc aşa cum credem noi. Ştim că noi privim la înfăţişarea exterioară, dar Dumnezeu priveşte la inimă. Iar evaluarea noastră a ce se întâmplă este uneori, de fapt de cele mai multe ori, complet greşită. Dar în acest caz este întru totul adevărată. Pentru că Robul lui Dumnezeu care suferă este într-adevăr lovit de Dumnezeu. Este într-adevăr pedepsit de Dumnezeu. Într-adevăr, pe cruce mânia lui Dumnezeu se revarsă asupra lui Hristos. Iar Dumnezeu într-adevăr Îl pedepseşte, Îl loveşte şi Îl smereşte. Nu pentru vreun lucru rău pe care Dumnezeu îl descoperă în Hristos, ci pentru că acesta e rolul ce trebuie îndeplinit de Înlocuitorul ce ispăşeşte vinovăţia poporului lui Dumnezeu. Ca înlocuitor al nostru, El trebuie să fie, cu adevărat, pedepsit, lovit şi smerit de Dumnezeu.

"Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre." Observaţi modul în care profetul subliniază ideea substituirii. "El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor."

Vorbim aici despre o substituire în toată puterea cuvântului, nu-i aşa?

Îmi amintesc că, pe vremea când eram în seminar, unul din colegii mei a trebuit să predice în capelă la ora de homiletică. Se proceda în felul următor. Noi ne rosteam predica stând în picioare în capelă, iar auditoriul era format doar din restul clasei. La sfârşitul predicii, clasa nu aducea nici o observaţie la ce s-a spus, ci profesorul era dator să prezinte o critică verbală în faţa întregii clase, prin care să arate punctele tari şi punctele slabe ale prezentării, inclusiv ale conţinutului. Colegul meu a prezentat în faţa clasei o predică emoţionantă despre cruce. Iar profesorul, care dispreţuia creştinismul tradiţional şi avea o ură înveninată împotriva teologiei conservatoare, era înnebunit şi vânăt de furie la sfârşitul predicii. A început să vorbească împotriva acestui student, pe când el se afla încă la amvon la sfârşitul predicii, şi i-a spus: "Cum îndrăzneşti să predici despre ispăşirea înlocuitoare în zilele noastre?" Stăteam la locul meu şi nu-mi venea să cred ce auzeam. Îmi venea să sar în picioare. Nu am făcut-o, şi mi-e ruşine că nu am făcut-o. Vroiam să mă ridic, să îl privesc pe profesor şi să-i spun: "Cum îndrăzneşti să-l ataci pentru că a predicat despre ispăşirea înlocuitoare în zilele noastre? De ce ispăşirea înlocuitoare a lui Hristos a ajuns dintr-o dată demodată în zilele noastre? Aceasta e esenţa Evangheliei. Un Înlocuitor a apărut în timp şi spaţiu, trimis de Însuşi Dumnezeu, să poarte greutatea şi povara nelegiuirilor noastre." Înlăturaţi ispăşirea înlocuitoare, dragi prieteni, şi veţi înlătura creştinismul. Înlăturaţi ispăşirea înlocuitoare şi veţi goli crucea de semnificaţia ei, veţi goli de orice semnificaţie toată suferinţa de pe cruce a Domnului nostru. Profesorul meu, în secolul 20, nu a înţeles ce Isaia a înţeles cu multe secole mai înainte.
Versetul 10:

Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

Iar apoi versetul final:

...a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.

Unul din versetele mele favorite se găseşte aici, unde se spune despre Robul care suferă că "va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora".

Comentarii la final
Nu ştiu ce crezi tu despre religie. Poate priveşti la crucea lui Hristos la fel ca profesorul meu din seminar şi protestezi împotriva oricui predică în zilele noastre despre ispăşirea înlocuitoare. Mai târziu în cariera mea de profesor am fost rugat să prezint un discurs, nu o predică, la o întâlnire din Philadelphia. Un grup de oameni m-au rugat să vin şi să le explic relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ. În timp ce vorbeam despre această temă, cineva m-a întrerupt cu un strigăt. Vorbeam despre moartea lui Hristos ca jertfă înlocuitoare şi suplinitoare pentru păcatele altor oameni, când acest om s-a ridicat în spatele camerei şi a strigat: "Asta e primitiv şi obscen." Am fost surprins şi şocat pentru o clipă, şi, doar ca să-mi adun gândurile, l-am întrebat: "Ce aţi spus?" Auzisem ce a spus şi l-am rugat doar să repete. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. El a strigat din nou, cu multă duşmănie: "Am spus că e primitiv şi obscen." I-am răspuns: "Îmi plac adjectivele pe care le-aţi ales. Sunt cât se poate de corecte. Primitiv şi obscen. E un lucru primitiv ca o jertfă de sânge să fie adusă pentru a satisface dreptatea unui Dumnezeu transcendent şi sfânt." Apoi am mai spus: "Dar asta înseamnă păcatul. E primitiv. E primar. E atât de fundamental pentru experienţa noastră umană încât metoda răscumpărării aleasă de Dumnezeu nu se găseşte într-o filozofie a elitei gnosticilor pe care doar câţiva învăţaţi erudiţi să o poată înţelege. Modul în care Dumnezeu ne comunică dragostea, îndurarea şi răscumpărarea Sa este prin această lucrare primitivă. Îmi place în mod deosebit al doilea cuvânt pe care l-aţi folosit. Obscen. Pentru că, într-adevăr, crucea este o obscenitate. Fiindcă tot păcatul nostru colectiv este împachetat, compactat şi comprimat într-o singură persoană, atunci când este aruncat asupra Lui. E cel mai urât şi mai obscen lucru din istoria lumii. De aceea, vă mulţumesc pentru observaţia dumneavoastră."

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Doctrine