Înapoi
Acasă
Biblia

De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?

Perspectivă biblică asupra problemei păcatului în lumea noastră

De Robert G. Spinney


O fată de treisprezece ani moare de leucemie. O tornadă ucide un bărbat și soția acestuia în propria lor casă. Un pastor tânăr este omorât de soția lui. Un tsunami curmă viețile a mii de turiști aflați în concediu. Copiii sunt răpiți și abuzați fizic. Lucruri rele se întâmplă tot timpul. Niciunul dintre noi nu este imun față de lucrurile rele. Mulți întreabă: 'De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?' Probabil că ar fi mai lesne de înțeles de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor răi. Dumnezeu a pus în noi un simț al dreptății și nu ne revoltăm foarte mult atunci când un violent traficant de droguri moare într-un schimb de focuri cu poliția. Dar cum rămâne cu tragediile care lovesc oamenii buni? Sau pe cei care, aparent, sunt oameni nevinovați? Sau pe oamenii care par să nu merite suferința? Biblia are răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări. Dar nu sunt răspunsuri simple, pentru că nici aceste întrebări nu sunt simple. Într-adevăr, aceste întrebări au la bază câteva dintre cele mai profunde probleme din univers: De ce există răul? Sunt ființele umane în mod intrinsec bune, inocente și demne de o viață confortabilă? De ce îngăduie Dumnezeu suferința? Care este răspunsul lui Dumnezeu la rău? Articolul de față se folosește de întrebarea 'De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?' pentru a da naștere unei expuneri scurte a acestor subiecte critice.

Ce spune Biblia despre oamenii buni?

Răspunsul la întrebarea 'De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?' începe cu înțelegerea faptului că întrebarea are la origini o presupunere falsă. Sunt oamenii cu adevărat buni? Chiar există oameni buni? Răspunsul pe care îl dă Biblia la aceste două întrebări este Nu: nu există oameni buni. Romani 3:9-19 ne dă de înțeles că toți oamenii sunt profund afectați de păcat. Efectul păcatului este atât de răspândit încât versetele 10-11 afirmă: "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu." Versetul 12 adaugă: "Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." Aceste două versete dezvăluie două lucruri cu privire la evaluarea pe care o face Dumnezeu în privința faptului dacă suntem sau nu suntem buni.

În primul rând, toate ființele umane sunt în întregime și în mod fatal afectate de păcat. Păcatul ne-a stricat mințile și ne-a pervertit dorințele în așa măsură că nu înțelegem adevărul lui Dumnezeu. Nici nu căutăm cu sinceritate să fim reconciliați cu Dumnezeu. Când citim pentru prima dată aceste cuvinte, ni se par extrem de dure! Ne place să credem că Îl înțelegem pe Dumnezeu (cel puțin într-o mică măsură) și că facem eforturi (măcar puține) să căutăm să avem o legătură strânsă cu El. Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna corect. Biblia nu exagerează: ea consemnează adevărul lui Dumnezeu și cere ca noi să ne adaptăm gândirea la declarațiile ei. În aceste versete, Biblia ne spune că păcatul a afectat atât de drastic ființele umane încât nicio persoană nemântuită nu are o înțelegere corectă a lui Dumnezeu și nicio persoană necreștină nu dorește cu sinceritate o relație apropiată cu Dumnezeu.

În al doilea rând, aceste versete declară că păcatul face ca, înaintea lui Dumnezeu, toate ființele umane să fie vinovate. Câți oameni nemântuiți sunt drepți, neprihăniți înaintea lui Dumnezeu (sau cu alte cuvinte, sunt destul de buni încât să fie primiți de Dumnezeu)? Niciunul -- niciunul măcar. Câți necreștini fac binele (dacă definim binele așa cum o face Biblia)? Niciunul -- niciunul măcar. Din acest motiv, pasajul de față se încheie (în versetul 19) cu următoarele cuvinte "pentru ca orice gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu." Aceasta înseamnă că, atunci când înțelegem problema păcatului și problema noastră cu păcatul, nu mai vociferăm înaintea lui Dumnezeu spunând că suntem buni și că merităm să mergem în cer. Ci gurile ne sunt închise. Ne dăm seama că suntem păcătoși, vinovați înaintea lui Dumnezeu; și încetăm să ne mai susținem nevinovăția.

Și alte pasaje din Scriptură spun același lucru. "Întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui," spune Dumnezeu (Genesa 8:21). "Toți au păcătuit." (Romani 3:23) "Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi."(1Ioan 1:8) Biblia spune, în repetate rânduri, că în ochii lui Dumnezeu niciun om nu este drept (Psalm 143:2). Oameni buni? După criteriul lui Dumnezeu, nu există oameni buni.

Desigur, mulți oameni sunt amabili și prietenoși. Mulți sunt cetățeni care nu încalcă legea, au bune maniere, sunt politicoși și îți vor întinde o mână de ajutor atunci când vei avea nevoie. Cunoaștem cu toții persoane pentru care este ceva normal să se sacrifice pentru bunăstarea altora. Adesea îi numim buni pe acești oameni, și mai ales atunci când îi comparăm cu alții care înșală, mint, sunt violenți sau dau dovadă de un egoism spectaculos. Fără-ndoială, este bine să fii amabil, prietenos, politicos și să respecți legea! Însă, această bunătate este limitată, o bunătate pe care am putea numi-o bunătate civică sau decență publică. Ea este rezultatul comparării oamenilor între ei. Tatăl tipic nu jefuiește bănci, astfel că, pus alături de un jefuitor de bănci, el este un om bun. O mamă obișnuită nu este o criminală în serie. Prin urmare, comparată cu un criminal în serie, ea pare a fi un om bun. Adolescenții obișnuiți nu sunt dependenți de narcoticele ilegale, deci sunt oameni buni dacă îi comparăm cu dependenții de droguri. Îi numim pe acești oameni 'oameni buni', dar ne referim doar la faptul că ei se relaționează bine la alți oameni. Acest lucru este important: noi comparăm oamenii nu-așa-de-răi cu oamenii evident răi. Criteriile pentru decența publică includ de obicei curtoazia, un minimum de moralitate, o anumită măsură de înfrânare și evitarea unui comportament criminal. Mulți oameni îndeplinesc aceste criterii.

Biblia nu se opune decenței publice. Cu siguranță este de preferat indecenței publice! Însă, Cuvântul lui Dumnezeu ne învață să ne gândim la acest subiect al bunătății umane dintr-un punct de vedere fundamental diferit. Ea ne spune să trecem dincolo de bunătatea civică și să luăm în calcul poziția noastră înaintea unui Dumnezeu sfânt. De exemplu, cele Zece Porunci (Exod 20:1-17) cuprind atât instrucțiuni cu privire la obligațiile noastre religioase față de Dumnezeu, cât și instrucțiuni legate de comportamentul nostru moral pe acest pământ. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a dat standarde divine pentru închinare și comportament. Deloc surprinzător, aceste standarde fixate de Dumnezeu sunt mult mai riguroase decât regulile etice de comportament îmbrățișate de comunitatea noastră. Nu este foarte greu să obții titlul de bun, dacă ne măsurăm după criterii de genul "nu jefui bănci", "nu fi violent" și "nu înjura". Criteriile lui Dumnezeu sunt mult mai pretențioase.

Ce spune Biblia despre oamenii buni? Cel mai important, spune că Dumnezeu stabilește criteriul pentru bun. Când vine vorba să apreciem dacă suntem buni sau răi în ochii lui Dumnezeu, noi nu ne putem compara cu alți oameni, nici nu ne putem da notă bazați fiind pe definiția cetățeanului model, dată de cultura noastră. Ci mai degrabă, Biblia ne cere să ne comparăm cu standardele lui Dumnezeu, pe care El le-a hotărât în Biblie. Iată un nou mod de gândire a acestui lucru. Noi, în mod tipic, măsurăm la orizontală pentru a determina dacă o persoană este bună. Adică, noi comparăm oameni cu oameni, sau evaluăm oamenii după standardele etice acceptate de comunitatea noastră. Comparațiile noastre se desfășoară la un nivel orizontal (sau legat de pământ). Însă Dumnezeu ne spune că trebuie să apreciem bunătatea vertical. Asta înseamnă că trebuie să ne măsurăm nu cu alți oameni, ci cu instrucțiunile pe care Dumnezeu le-a dat din cer pentru pământ. Ca să evaluez bunătatea, trebuie să privesc în sus (vertical) și să iau în calcul criteriile lui Dumnezeu. Care este aprecierea pe care ne-o face Dumnezeu atunci când ne măsoară potrivit criteriilor Lui? "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abăut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." (Romani 3:10-12)

Această chestiune devine mai clară atunci când înțelegem cum definește Biblia păcatul. Noi tindem să folosim acest cuvânt doar pentru comportamente greșite în mod spectaculos, precum crimă sau adulter. Dacă numai faptele rele cu profil înalt se califică drept păcat, mulți dintre noi am putea conchide că nu ne facem vinovați de păcat. Însă Biblia nu definește păcatul în acest fel. Cuvântul lui Dumnezeu îl explică astfel: "Păcatul este fărădelege." (1Ioan 3:4) Păcatul este orice neascultare față de oricare dintre legile lui Dumnezeu. Păcat este ori de câte ori facem ceva ce Dumnezeu ne-a spus să nu facem, păcat care se numește păcat cu bună-știință. Noi înfăptuim și păcatul omiterii, atunci când știm ce este bine, dar nu facem (Iacov 4:7). Păcat este și atunci când nu ne închinăm lui Dumnezeu așa cum ne-a învățat și cum merită. Păcatul are o dimensiune verticală (spre Dumnezeu) și una orizontală (de la om la om). Atunci când eșuăm în slujirea lui Dumnezeu, comitem păcat, la fel și atunci când nu Îl cinstim și nu Îi aducem mulțumire (Romani 1:21). Păcat este atunci când violăm cerințele lui Dumnezeu cu privire la atitudinea inimii noastre. Legile lui Dumnezeu se extind până la motivațiile și dorințele inimii noastre, de aceea se cere sfințenie în gândurile noastre și nu doar în comportamentul exterior (Matei 5:21-48; Romani 8:5; Luca 6:43-46; Iacov 4:1-3).

Păcatul este mai mult decât o slăbiciune morală sau un handicap etic: el ne face morți din punct de vedere spiritual. Aceasta înseamnă că inimile noastre (sau firea noastră) sunt corupte și înclinate spre rău. Păcatul ne face orbi spiritual (Efeseni 2:1, 12). Păcatul exercită asupra noastră o putere care ne înrobește, ne ademenește și ne domină. Voința noastră nu mai este liberă pentru a-I aduce plăcere lui Dumnezeu; ea este roabă păcatului, de vreme ce Isus a spus că "oricine săvârșește un păcat este rob al păcatului." (Ioan 8:34; Romani 6:6-20, 7:14; Galateni 4:8) Păcatul ne înstrăinează și ne desparte de Dumnezeu (Isaia 59:2; Coloseni 1:21). Păcatul rupe legătura dintre noi și Creatorul nostru. Păcatul alimentează în păcătos starea de ostilitate față de Dumnezeu (Romani 5:10, 8:7).

Când Dumnezeu ne spune "Să nu furi", înseamnă că orice act de furt este păcat, pentru că este o violare a legii lui Dumnezeu. Dumnezeu spune "Să nu iei în deșert Numele Domnului", așa că orice folosire inadecvată a Numelui Său (fie în înjurătură sau într-o glumă lipsită de reverență) constituie păcat. "Să nu juri strâmb împotriva aproapelui tău", spune Dumnezeu, ceea ce înseamnă că minciuna (și mai ales minciuna care rănește pe altcineva) constituie păcat. Dumnezeu poruncește "Să nu poftești", așadar dorințele nepotrivite pentru ceva ce nu ai, constituie păcat. Biblia spune "Bărbaților, iubiți-vă nevestele așa cum Cristos Și-a iubit Biserica," prin urmare, bărbații păcătuiesc când nu își iubesc soțiile așa cum iubește Cristos. Când Dumnezeu spune "Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri", înseamnă că ei păcătuiesc atunci când sunt neascultători față de părinți. Odată un om L-a întrebat pe Domnul Isus Cristos care dintre porunci era cea mai importantă. Isus i-a răspuns: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău." Asta înseamnă că noi păcătuim atunci când nu Îl prețuim pe Dumnezeu mai presus de orice lucru, atunci când nu-I dăm întâietate și ÎL iubim cu o inimă împărțită sau cu o dragoste căldicică.

Iată un exemplu despre cum poruncile lui Dumnezeu (și ca urmare păcatele noastre) merg dincolo de fapte, la atitudinea inimii noastre. Una dintre poruncile lui Dumnezeu este "Să nu ucizi". Bineînțeles, crima înfăptuită cu sânge rece este un păcat. Dar Domnul Isus Cristos a explicat faptul că această poruncă își extinde sfera de aplicabilitate la gândurile furioase care stau la rădăcina crimei. Isus a clarificat semnificația acestei porunci cu aceste cuvinte: "Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său "Prostule!" va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice "Nebunule!" va cădea sub pedeapsa focului gheenei." (Matei 5:22) Isus explică aici că uciderea este cea mai spectaculoasă manifestare a mâniei păcătoase. Atunci când nutrim o mânie aprinsă în inima noastră, noi încălcăm porunca lui Dumnezeu. Noi dăm la iveală această furie adânc înrădăcinată atunci când ne adresăm oamenilor pe nume, plini de mânie, sau îi insultăm. Aici, mesajul principal al lui Isus este că: Dumnezeu cere cu mult mai mult decât pur și simplu a nu ucide oameni. Dumnezeu cere absența mâniei și a furiei din inima noastră. Atunci când mânia fierbe în noi, păcătuim.

Odată ce înțelegem că Dumnezeu dă în Biblie o definiție complexă pentru păcat, putem înțelege de ce spune Biblia "Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu." (Romani 3:23) Toți oamenii se fac vinovați de păcat. Oamenii cu bunătate civică sau decență publică nu fac excepție. Atunci când sunt raportați la standardele lui Dumnezeu -- cerințele lui Dumnezeu cu privire la comportament și închinare înaintea Lui -- chiar și cel mai prietenos om este un păcătos. Cea mai curtenitoare persoană pe care o cunoști păcătuiește, atât în gânduri cât și în fapte. Acesta este un adevăr admis pe întreg pământul și chiar în culturile necreștine. Așa cum spune un vechi proverb chinezesc, există două feluri de oameni care nu păcătuiesc: cel care nu s-a născut încă și cel care a murit.

Din păcate, noi oamenii suferim de o versiune religioasă a Sindromului Celui mai Înalt Pigmeu (SCÎP). SCÎP se caracterizează prin faptul că un bărbat pigmeu matur, a cărui înălțime este de numai 1.5 m, se mândrește că este mai înalt decât oricine altcineva. El se fălește cu statura lui mare, dar face acest lucru numai pentru că se compară cu o cameră plină de pigmei, în care toți sunt mai scunzi decât el. Îngâmfarea lui este aproape amuzantă: departe de a fi înalt, el este de-a dreptul mititel. Este doar cel mai înalt pigmeu! Noi păcătoșii suferim de același SCÎP, atunci când ne evaluăm și ne considerăm buni. Departe de a fi buni, noi suntem buni numai într-o lume plină de pigmei morali și cu spirit. De fapt, suntem răi de-a binelea.

Probabil că cel mai greșit înțeles concept biblic este conceptul păcatului. În particular, noi minimalizăm continuu mărimea și gravitatea păcatului. De ce? În parte pentru că una dintre urmările păcatului este aceea că noi nu ne vedem cu claritate păcatele. Păcatul Îl ascunde pe Dumnezeu și ne separă de El (Isaia 59:2), și conștientizarea păcatului propriu este direct proporțională cu apropierea noastră de Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu este doar un gând ocazional, păcatul este un concept străin. Acesta este un motiv (printre altele) pentru care trebuie să luăm aminte la evaluarea pe care o face Biblia păcatului: Scriptura oferă lumina pătrunzătoare a adevărului care străpunge ceața orbitoare a păcatului din sufletul nostru. Avem mult de câștigat dacă ne conformăm gândirea la ceea ce declară Biblia cu privire la păcat.

Biblia este neînduplecată în declarațiile pe care le face vizavi de păcat -- că este penetrant și distrugător. De exemplu, uitați-vă la Efeseni 4:17-19: "Iată dar ce vă spun și mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei și-au pierdut orice pic de simțire, s-au dedat la desfrânare și săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăție." Aici, Biblia arată cum păcatul îi afectează pe cei care nu sunt creștini, necreștini fiind înțelesul principal al cuvântului păgâni din acest pasaj. Păcatul face zadarnice mințile noastre (sau nefolositoare) când vine vorba să înțeleagă realitățile spirituale. Păcatul ne întunecă sau ne încețoșează înțelegerea. Păcatul te rupe de viața lui Dumnezeu, în parte datorită ignoranței spirituale pe care păcatul o promovează în noi. De asemenea, păcatul ne împietrește inimile și le face nesimțitoare: nu ne pasă de Dumnezeu și de valorile Sale. Întrucât păcatul produce această mal-funcționare înăuntrul nostru, în afară ne dedăm senzualității, necurăției și lăcomiei. Chiar și necreștinii care dau dovadă de bunătate civică sau decență publică au mințile întunecate de păcat, sunt rupți de viața lui Dumnezeu și au inima împietrită la adevărul lui Dumnezeu.

Sau luați în considerare Tit 1:15. Acest verset vorbește despre oameni care nu au fost răscumpărați de Domnul Isus Cristos. Spune că "până și mintea și cugetul le sunt spurcate". Asta înseamnă că păcatul a corupt atât procesul intern de gândire cât și abilitatea lor de raționament moral. Desigur, nu vedem adesea acest lucru. Dar Biblia ne spune că, atunci când trebuie să ne gândim la probleme morale și religioase, noi o facem cu o minte divizată de către păcat (1Corinteni 2:12,14). Acest lucru explică de ce Romani 8:7-8 spune că până ce-am fost izbăviți din păcatul nostru de Isus Cristos, gândurile noastre erau vrăjmașe lui Dumnezeu, mintea noastră nu putea să se supună legii lui Dumnezeu și nu puteam să-I fim plăcuți lui Dumnezeu.

Suntem cu adevărat oameni buni? Domnul Isus Cristos spune că păcatul ne afectează nu numai gândirea, dar și dorințele. Într-o discuție purtată cu liderii religioși, Isus a explicat de ce acești oameni -- în ciuda cunoștinței lor biblice și a activităților lor religioase -- nu cădeau de acord cu El, ci Îi respingeau cuvintele. "De ce nu înțelegeți ce spun?" a întrebat Isus. Și Și-a dat singur răspunsul la întrebare: "Pentru că nu puteți auzi Cuvântul Meu. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru." (Ioan 8:44) Acești oameni nu se gândeau că făceau ceea ce Satan voia ca ei să facă; cu siguranță au fost șocați de această afirmație -- că îl urmau pe diavol fără să știe! Însă Isus a urmărit să spună că păcatul îi pervertise în așa măsură pe acești oameni, încât dorințele lor erau de fapt dorințele diavolului, chiar dacă ei nu erau conștienți de aceasta. De ce păcătuim noi din nou și din nou? Pentru că ne place să păcătuim. "Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina," a spus Isus (Ioan 3:19). El a vrut să zică faptul că, înainte să fim izbăviți din păcat, noi am vrut să păcătuim.

Cât de serioasă este problema păcatului nostru? Este atât de serioasă încât Biblia ne numește morți spiritual. "Erați morți în greșelile și păcatele voastre," a scris apostolul Pavel, amintindu-le unor creștini de cum erau ei înainte de regenerare. El a continuat: "Erați din fire copii ai mâniei." (Efeseni 2:1, 3) Datorită firii lor -- nu datorită comportamentului exterior, ci constituției morale interioare -- judecata dreaptă a lui Dumnezeu era peste ei. "Erați morți în greșelile voastre," le-a spus apostolul inspirat unei alte comunități de creștini (Coloseni 2:13). Păcatul nu doar că ne produce un handicap, el ne face morți din punct de vedere spiritual. Rezultatul? Suntem excluși din (sau înstrăinați de) viața lui Dumnezeu (Efeseni 4:18).

Suntem cu adevărat oameni buni? Oamenii care nu au fost răscumpărați de harul mântuitor al lui Dumnezeu trăiesc vieți caracterizate de invidie, ceartă, voință proprie și izbucniri de mânie (Galateni 5:19-21). Chiar cetățenii-model manifestă lăcomie, înșelăciune, îngâmfare și lipsă de milă, dacă nu sunt regenerați; în plus, neascultarea față de părinți este o maladie universală (Romani 1:29-31). Imoralitatea sexuală domină show-urile noastre de televiziune și filmele, pentru că Hollywoodul ne hrănește poftele sexuale. Biblia îi pune pe cei care fură în aceeași categorie cu curvarii, preacurvarii și homosexualii (1Corinteni 6:9-10); îi așază împreună pe cei care mint cu cei care ucid (Apocalipsa 21:8). Biblia îi descrie pe oamenii păcătoși ca fiind meschini, înclinați să-i urască pe alții și robiți de tot felul de pofte și plăceri (Tit 3:3).

Ascultați următoarea întâmplare petrecută pe un câmp de misiune străin. Un misionar a călătorit până la un trib foarte îndepărtat, care nu auzise niciodată de Biblie. A fost bine primit de localnici și tratat cu mare cinste. Misionarul a locuit împreună cu acel trib timp de mai mulți ani, învățându-le limba pentru ca să poată să le traducă Biblia. Acești oameni primitivi au fost entuziasmați să aibă în mijlocul lor un străin și l-au înconjurat cu multe binefaceri. După multă trudă, misionarul a început să traducă Biblia în limba localnicilor. În cele din urmă, ziua cea mare a venit: misionarul a început să le citească Cuvântul lui Dumnezeu pe limba lor! A ajuns la unul dintre nenumăratele locuri din Scriptură unde anumite păcate sunt spuse pe nume. Dar în urma expunerii pătrunzătoare a păcatelor, preț de câteva minute, localnicii, îngroziți, l-au oprit brusc pe misionar. "Nu poți spune altor oameni despre secretele noastre rele!" au protestat ei. "Ai trăit cu noi mulți ani și ne cunoști obiceiurile rele. Nu ai voie să scrii faptele noastre rele într-o carte, pentru ca alți oameni să le citească! Ne vei face de râs!" Misionarul le-a explicat prietenilor lui tulburați că această carte nu era o carte de bârfă, care să dea pe față practicile lor rele înaintea oamenilor din afara tribului lor. Din contră, cartea lui era Cartea lui Dumnezeu -- o carte pe care Dumnezeu a scris-o cu mii de ani în urmă -- care descrie păcătoșenia tuturor oamenilor, indiferent unde și când au trăit aceștia. Această istorioară dramatizează un adevăr critic: Biblia ne expune păcatul în termeni care nu ne flatează.

Probabil că cea mai puțin lingușitoare este comparația biblică a naturii noastre păcătoase cu robia. Voința noastră este roabă păcatului, pentru că păcatul este înrădăcinat în natura noastră. Prin voință ne referim la acea parte a noastră care alege ce să gândim, ce să spunem și ce să facem. Voința noastră nu este eliberată de influențele păcătoase ale naturii noastre căzute, ci este robită de dorințele noastre corupte din punct de vedere moral. Astfel a vorbit Isus de păcătoși, ca fiind robi ai păcatului (Ioan 8:34) și apostolul Pavel s-a descris pe sine însuși ca fiind rob vândut păcatului (Romani 7:14). Din cuvintele lui Martin Luther, voința păcătosului nerăscumpărat "nu este deloc liberă, ci este în mod continuu prizonierul și robul răului."

În ceea ce privește păcatul, Biblia nu învață că noi suntem pe cât se poate de răi. (Chiar și Adolf Hitler a trecut pe lângă câțiva câini și nu i-a lovit.) Uneori, conceptul biblic despre păcat este exprimat prin termenul depravare totală. Această expresie ajutătoare ne comunică faptul că păcatul corupe gândirea, emoțiile, conștiința, trupul și abilitatea de a lua decizii. Cu alte cuvinte, păcatul corupe întreaga mea persoană, și de aici termenul de depravare totală. Prin termenul "inimă", Biblia face referire la persoană în întregime. "Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9) "Întocmirile gândurilor din inima omului (intenția inimii - engl.) sunt rele din tinerețea lui." (Genesa 8:21) "...este plină inima oamenilor de răutate și de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc." (Eclesiastul 9:3) Păcatul este asemenea unui spărgător de case care vandalizează totul și nu lasă nimic nerăsturnat.

Este adevărat că păcătosul neregenerat poate să întrețină anumite gânduri religioase, mai poate să își audă conștiința spunându-i că anumite comportamente sunt greșite și încă mai poate admira faptele virtuoase ale altor oameni. Un om nemântuit nu va comite toate păcatele pe care ni le putem imagina. Deși este mort spiritual, un necreștin poate fi într-o oarecare măsură politicos, curtenitor, amabil și răbdător. Dar păcatul a contaminat fiecare părticică a unei persoane neregenerate. Întreaga sa ființă este coruptă moral (sau depravată).

Caracterul atotpătrunzător al păcatului presupune faptul că păcătoșii nemântuiți sunt incapabili de ceea ce am putea numi bunătate spirituală, bunătate care îndeplinește standardele lui Dumnezeu (și este diferită de bunătatea civică). Întrucât păcatul poluează întreaga ființă a unui om neregenerat -- și ca urmare îi întinează toate gândurile și acțiunile -- el nu poate răspunde cerințelor legii desăvârșite și sfinte a lui Dumnezeu. El nu poate să înțeleagă lucrurile spirituale (1Corinteni 2:14). El nu poate să-și schimbe preferința fundamentală pentru păcat cu dragostea fundamentală pentru Dumnezeu. El nu este în stare să iubească sau să aleagă lucrurile care Îi fac plăcere lui Dumnezeu. Gândirea păcătoasă "nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Cei ce sunt în carne (engl.) nu pot să placă lui Dumnezeu." (Romani 8:7-8) Așadar, depravarea totală este legată de neputința totală: omului nemântuit îi lipsește puterea de a obține aprobarea lui Dumnezeu sau de a-și remedia starea păcătoasă.

Iată deci ce învață Biblia: Înainte ca să fim izbăviți din păcatele noastre de către Cristos, Dumnezeu ne vede ca fiind oameni răi. Noi suntem păcătoși. Noi încălcăm legile lui Dumnezeu de multe ori și ne calificăm drept infractori recidiviști. Noi nu suntem oameni buni.

De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Vom începe să răspundem biblic la această întrebare atunci când vom înțelege că nu există oameni buni. Toți oamenii sunt afectați profund de păcat. Datorită păcatului, noi suntem neascultători constant față de Dumnezeu. Putem să fim politicoși, amabili și decenți; putem evita păcate publice cumplite precum incendieri sau crime. Dar Dumnezeu ne vede toate mișcările, cunoaște atitudinea inimii noastre, judecă după criteriile Sale și concluzionează "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu... Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." (Romani 3:10-12)

Ce spune Biblia despre lucrurile rele?

În mod evident, lumea noastră a fost creată de un Dumnezeu care este bun. Este tărâmul apusurilor fermecătoare, al chicotitului copilașilor, al dragostei umane și al florilor de un colorit spectaculos. Dar în lumea noastră se petrec lucruri rele. O scurtă listă ar include boli incurabile, mortalitate infantilă, uragane și tornade, războaie inumane, dependențe de droguri și atacuri teroriste sinucigașe. Unii oameni sunt atât de conduși de lăcomie încât fură. Alții sunt învinși de mânie și comit crime. Iar alții sunt învinși de depresie încât comit suicid.

De ce se întâmplă lucruri rele? Adesea datorită păcatului omului. Biblia ne spune că la început Dumnezeu a creat o lume perfectă. "Este foarte bine," a spus Dumnezeu când S-a uitat la creația Sa terminată (Genesa 1:31). Adam și Eva nu păcătuiseră încă, astfel că păcatul nu intrase încă în lume. Nu exista violență, nici minciună, nu era mânie, nici imoralitate sexuală, nu era ateism, nici lipsă de reverență. Relația lui Adam și a Evei cu Dumnezeu era perfectă: Îl iubeau pe Dumnezeu în mod suprem, I se închinau cu o inimă neîmpărțită și ascultau de El cu bucurie. Cât privește relația lor unul cu celălalt, se bucurau de o căsnicie ideală. Adam și Eva erau cu adevărat oameni buni (în sensul biblic al cuvântului) și creația lui Dumnezeu era neumbrită de păcat. Grădina Edenului era în mod literal un Paradis în care nu exista păcatul. Nu existau lucruri rele în lume înainte ca Adam să cadă în păcat. Însă, după ce Adam și Eva au păcătuit, totul s-a schimbat. Păcatul a corupt gândirea lui Adam, emoțiile și voința lui. Adam a transmis noua lui natură căzută tuturor urmașilor săi, astfel că fiecare ființă umană posedă o natură păcătoasă încă de la naștere (Romani 5:12-21; Psalm 51:5, 58:3). Acesta este numit păcatul originar și a avut consecințe enorme. Întrucât toți oamenii se nasc cu o fire păcătoasă, noi nu Îl înțelegem pe Dumnezeu, nu Îl căutăm pe Dumnezeu și suntem străini de El (Romani 3:11, 5:19; Coloseni 1:21). Păcatul nostru nu este rezultatul mediului în care trăim, nici nu este o imitare; suntem din fire copii ai mâniei (Efeseni 2:3). Intrarea păcatului în lume nu i-a afectat numai pe oameni: a stricat lumea întreagă. Acest lucru a dus la ceea ce Biblia numește robie a firii, care este supusă deșertăciunii (Romani 8:20-22; Genesa 3:17). Păcatul a întinat orice față a lumii noastre.

Dumnezeu a creat o lume fără păcat. Datorită lui, noi trăim acum într-o lume căzută -- o lume care este în întregime și în mod fatal disfuncțională datorită păcatului. Păcatul contaminează cele mai bune eforturi omenești, astfel că instituțiile umane precum guvernul, școlile și cele cu profil comercial manifestă efectele păcatului. La fel stau lucrurile cu tot ceea ce întreprinde omul: muzică, artă, recreere și literatură. Chiar și religia omenească este coruptă de păcat, de aceea avem războaie, minciună, ură și sacrificii umane justificate pe seama religiei.

N-ar trebui să ne surprindă faptul că se întâmplă lucruri rele într-o lume infiltrată de păcat. Lucrurile rele sunt adesea produsul păcatului. O lume plină de păcat rezultă într-o lume plină de lucruri rele. Acest lucru este adevărat din trei motive. În primul rând, pentru că păcatul reprezintă neascultare față de legile lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt nici arbitrare nici lipsite de sens, din contră, sunt instrucțiuni ale unui Creator plin de dragoste pentru ca noi să ne trăim viața corect. Dumnezeu interzice păcatul din câteva motive, unul dintre acestea fiind faptul că păcatul are puterea de a ne distruge și de a ne aduce într-o stare nenorocită. Noi prosperăm atunci când ne supunem poruncilor lui Dumnezeu, în parte pentru că aceste legi ne conduc să trăim într-un mod care contribuie la o viață reușită. Prin urmare, atunci când oamenii nu respectă poruncile lui Dumnezeu, ei singuri își creează o serie de dificultăți. Păcatul este echivalent moral cu punerea de zahăr în rezervorul de benzină sau cu înlocuirea uleiului de motor cu rumeguș; atunci când facem lucruri care dăunează funcționării mașinii -- când nu respectăm instrucțiunile de folosire date de fabrică -- lucruri rele se întâmplă cu mașina. Deciziile greșite pe care le luăm (mai ales decizia de a păcătui) conduc la lucruri rele. Am putea să le numim lucruri rele făcute cu propria mână.

Iată un exemplu. Legile lui Dumnezeu urmăresc ca unirea prin căsătorie să fie una sfântă și permanentă între un bărbat și o femeie. Toate relațiile sexuale trebuie să se limiteze la căsătorie. Oamenii sunt împliniți și societatea funcționează cel mai bine atunci când oamenii respectă aceste indicații. Dar atunci când noi păcătuim înlăturând legile lui Dumnezeu și comitem adulter, sex premarital sau homosexualitate, suferința umană crește. Bărbații și femeile suferă. Familiile se destramă. Copiii sunt devastați sufletește. Nenorocirile curg una după alta. Tot soiul de lucruri rele se întâmplă din cauza păcatului. Dumnezeu spune: "Ascultați de poruncile Mele." Dacă nu ascultăm și apoi -- în timp ce persistăm în păcat -- experimentăm lucruri rele, a cui este vina?

În al doilea rând, Biblia ne spune că Satan are de-a face cu păcatul și cu împietrirea. Unii poate că resping conceptul de diavol ca pe o idee demodată, dar nu se poate să credem ce este scris în Biblie, fără a lua în calcul numeroasele afirmații cu privire la Satan. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de știre că diavolul este activ în prezent în lume. El ucide sufletele oamenilor (Ioan 8:44) și caută să îi înghită (1Petru 5:8), de obicei întinzându-le o cursă pentru a cădea în păcat (Efeseni 2:2, 1Tesaloniceni 3:5). Într-adevăr, activitatea primordială a lui Satan din acest veac este să îi ispitească pe oameni să păcătuiască. Cel puțin câteodată, vrăjmașul îi apasă pe oameni cu boli psihice și fizice (Fapte 10:38; Iov 2:7; Luca 13:11,16; 2Corinteni 12:7). Asta nu înseamnă că toate lucrurile rele sunt cauzate de Satan, dar o lume infestată de păcat este o lume în care diavolul se bucură de o influență semnificativă. Cu siguranță că diavolul joacă un rol în umplerea creației bune a lui Dumnezeu cu lucruri rele.

În al treilea rând, lucrurile rele se întâmplă uneori pentru că ele reprezintă judecățile lui Dumnezeu pentru anumite păcate specifice. Dintr-un motiv bine întemeiat, noi privim dreptatea ca pe-o virtute. Nu suntem de acord cu judecătorii pământești care îi lasă liberi pe călcătorii de lege fără ca să plătească pentru ceea ce au făcut. Noi credem (corect) că dreptatea necesită pedeapsă (cel puțin până la un punct). Judecătorii buni arată milă, dar de asemenea, ei știu când este cazul să facă dreptate. Dumnezeu este un Judecător bun. El este răbdător când e vorba să îi pedepsească pe păcătoși: păcatul merită o judecată imediată, însă Dumnezeu nu ne face după cum am merita (Psalm 103:10). El răspunde la păcatul nostru cu o bunătate menită să ne conducă la pocăință (Romani 2:4). Dar uneori Dumnezeu hotărăște să facă dreptate imediat. Este absolut rezonabil și corect din partea Judecătorului celui drept să pedepsească păcatul astăzi. Asta nu înseamnă că orice lucru rău este un act al judecății lui Dumnezeu împotriva păcatului. Biblia ne spune în mod specific că uneori lucrurile rele nu sunt acte ale judecății divine (Ioan 9:2-3). Isus ne-a avertizat să nu credem că se întâmplă lucruri rele unei persoane pe motivul că acea persoană este mai rea decât altele (Luca 13:1-5). Dar cel puțin câteodată, lucrurile rele se întâmplă pentru că un Dumnezeu sfânt răspunde cu dreptate unor oameni care Îi violează legile (1Corinteni 11:30; Fapte 5:1-11; 2Samuel 12:13-14). Este adevărat, primul păcat care a fost comis vreodată a condus imediat la un lucru rău pentru Adam și Eva -- au fost expulzați din grădina Paradisului lui Dumnezeu (Genesa 3:16-19; Ezechiel 28:13). Lucrurile rele din lumea noastră nu ar trebui să ne facă furioși pe Dumnezeu. Din contră, ar trebui să ne facă furioși pe păcat.

Biblia mai are un lucru important de spus despre lucrurile rele: uneori ele doar par a fi rele. Dumnezeu îi binecuvintează pe cei pe care îi iubește folosind greutăți, pentru a-i duce la maturitate. Necazul este adesea unealta lui Dumnezeu cu care Își sfințește poporul. (Vezi de exemplu Psalm 119:67,71,75; Romani 5:3-5; și Iacov 1:2-4.) Pentru că nu vedem mâna suverană a lui Dumnezeu lucrând în mod invizibil în spatele scenei, uneori presupunem greșit că un lucru rău a venit peste noi. În astfel de cazuri, presupusele lucruri rele sunt cu adevărat lucruri bune. Ele sunt binecuvântări deghizate. Noi putem fi asemenea unui copil care intră în cabinetul medicului: datorită lipsei lui de înțelegere, copilul privește injecția ca fiind un lucru rău, care nu-i aduce niciun fel de beneficiu. Dar copilul greșește: injecția este un lucru bun, care-i va face bine în cele din urmă.

Te mai întrebi de ce Jane Doe, de la capătul străzii, și-a pierdut fiica bolnavă de leucemie și tu nu? Sau de ce o tornadă a distrus casa lui John Smith, în timp ce casa ta a fost cruțată? Cel mai probabil nu vom ști niciodată, cel puțin nu înainte de a ajunge în cer. Înțelepciunea lui Dumnezeu este cuprinzătoare și perfectă, a noastră nu este așa. Asta înseamnă că adesea noi nu vom înțelege de ce se întâmplă anumite lucruri. Nu fi surprins dacă mintea ta nu poate răspunde la toate întrebările din univers! Ne este de folos să ne aducem aminte de cuvintele lui Moise cu privire la "lucrurile secrete" ale lui Dumnezeu. Probabil că nimeni nu s-a bucurat de o prietenie atât de intimă cu Dumnezeu, așa cum s-a bucurat Moise. Dar chiar și după ce a înțeles gândul lui Dumnezeu, probabil mai bine decât oricine altcineva, Moise a declarat: "Lucrurile ascunse (secrete - engl.) sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia." (Deuteronom 29:29) Observați că Moise a făcut deosebirea între "lucrurile ascunse" și "lucrurile descoperite". Dumnezeu dezvăluie oamenilor anumite lucruri (într-adevăr, multe lucruri), dar anumite lucruri rămân ascunse. Asta înseamnă că nu știm și nu vom ști totul. Dar iată un lucru încurajator, pe care îl știm: "Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său." (Romani 8:28) Știm că Dumnezeu aranjează în momentul de față o vastă "conspirație de bunătate" pentru cei care sunt uniți printr-o credință mântuitoare cu Domnul Isus Cristos Cel înviat.

Se naște o întrebare! Odată ce am înțeles gravitatea păcatului nostru și implicațiile sfințeniei lui Dumnezeu, nu putem să nu ne întrebăm: "De ce se întâmplă atâtea lucruri bune unor păcătoși ca noi -- care suntem atât de răi?" Dacă măsurăm bunătatea și răutatea după standardele lui Dumnezeu, atunci noi suntem cu toții niște oameni răi. Pe tot pământul, oamenii trăiesc vieți care contravin în mod evident legilor lui Dumnezeu. Chiar și cei mai corecți oameni din punct de vedere moral admit faptul că păcătuiesc. Date fiind aceste lucruri, n-ar trebui să ne așteptăm la un torent nesfârșit de lucruri rele? O lume infiltrată de păcat este de la sine înțeles o lume plină de lucruri rele. O lume plină de oameni ce resping legile lui Dumnezeu este o lume în care experimentezi lucruri rele, unul după altul. Dar lumea noastră nu este așa! Adevărul este că mulți oameni se bucură de multe lucruri bune în viață. Lumea noastră include vacanțe, îmbrățișări pline de afecțiune, vaccinuri împotriva unor boli letale și petreceri pentru zilele de naștere ale copiilor. Chiar și cel mai rău om știe ce înseamnă să râzi, să te îndrăgostești și să te delectezi cu o înghețată. Americanul de rând de astăzi se așteaptă să trăiască în jur la 77 de ani și nu 27. Probabil că suntem atât de conștienți de lucrurile rele din viețile noastre tocmai pentru că ne bucurăm de un tumult de lucruri bune.

De ce se întâmplă lucruri bune oamenilor răi? Pentru că Dumnezeu este bun. El este bun, răbdător și plin de milă. În ciuda universalității păcatului, Dumnezeu ne lasă să ne bucurăm de mai multe lucruri bune decât am avea dreptul să așteptăm. Dumnezeu Își arată mila, adică El oferă ajutor omului atunci când are nevoie. Dumnezeu dă har, adică oferă, fără plată, lucruri bune oamenilor care nu merită. Ne bucurăm de o viață care este mai confortabilă și mai sigură decât viața pe care o garantează păcatul. Pentru că Dumnezeu este bun, noi râdem cu mult mai mult decât am merita.

Dumnezeu dorește ca noi să înțelegem acest aspect al caracterului Său; în acest sens, Biblia conține multe declarații ale bunătății Lui. Psalmul 106:44-46 spune că, deși Israel a fost în continuu neascultător față de Dumnezeu și s-a răzvrătit în mod repetat împotriva autorității Sale, "El le-a văzut strâmtorarea când le-a auzit strigătele... și a avut milă de ei, după bunătatea Lui cea mare." Psalmul 145:8-9 rostește același adevăr: "Domnul este milostiv și plin de îndurare; îndelung răbdător și plin de bunătate. Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui." Săracul și nevoiașul sunt ținta deosebită a îndurării Sale (Psalm 72:12-14). Iacov ne spune că "orice dar bun și desăvârșit vine de sus, de la Tatăl luminilor." (Iacov 1:17)

Biblia spune că Dumnezeu "nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre." (Psalm 103:10) Nu este acest lucru adevărat în propria ta viață? Nu este adevărat că Dumnezeu nu te-a pedepsit după cum cereau păcatele tale? Poate că cel mai surprinzător lucru despre lumea noastră este faptul că un Dumnezeu sfânt -- care este în mod constant neascultat, insultat și ignorat de ființele create de El -- toarnă peste păcătoși șuvoaie de lucruri bune. Pentru că Dumnezeu este bun și generos avem neașteptat de multe plăceri în această lume. Acesta este harul lui Dumnezeu. Când Domnul Isus Cristos a spus că Dumnezeu "face ca să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți" (Matei 5:45), El Se referea la lucrurile bune pe care Dumnezeu le dă tuturor oamenilor -- în ciuda păcatului lor. Pentru ca să oprescă răutatea oamenilor, Dumnezeu a creat guvernul omenesc care să mențină într-o oarecare măsură legea, ordinea și pacea (Romani 13:1-7); și acesta este un exemplu de har. Dumnezeu împarte fiecărui om la naștere un simț al discernerii între bine și rău (Romani 1:19,32; 2:14-16); deși este profund alterat de păcat, acest simț intuitiv moral face posibile bunătatea civică și decența publică. Oameni de pretutindeni se ridică împotriva violului, a crimei și a răpirii, pentru că Dumnezeu, în îndurarea Lui, împiedică abolirea oricărui simț al moralității noastre de către păcat. Într-adevăr, Dumnezeu ține în frâu păcatul în oameni, astfel că rareori vedem criminali în serie sau vreun genocid finanțat de guvern.

Dar de ce acționează Dumnezeu cu blândețe față de oamenii păcătoși? Biblia dă un răspuns clar: "Disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?" (Romani 2:4) Prima parte a acestui verset ne avertizează să nu ignorăm, nici să nu înțelegem greșit scopul pe care îl are Dumnezeu atunci când dă daruri bune oamenilor răi. Mult prea adesea noi schimbăm răbdarea lui Dumnezeu într-o scuză pentru a păcătui mai departe (Eclesiastul 8:11). Noi interpretăm greșit bunătatea lui Dumnezeu, considerând-o o aprobare pentru toate câte facem. Dar scopul din spatele bunătății lui Dumnezeu este arătat în cea de-a doua parte a versetului Romani 2:4: bunătatea lui Dumnezeu este menită a ne conduce la pocăință. Dumnezeu este bun cu noi pentru ca noi să ne schimbăm gândirea cu privire la păcat și să refacem legătura cu El. Răbdarea lui Dumnezeu trebuie să ne constrângă să ne întoarcem la El cu o credință care respinge păcatul și cu o predare de sine. Lucrurile bune nu se întâmplă oamenilor răi pentru că lui Dumnezeu nu-I pasă dacă ei sunt sau nu răi. Dimpotrivă, lucrurile bune se întâmplă oamenilor răi pentru ca ei să se pocăiască și să înceteze să mai fie răi.

Te plângi lui Dumnezeu din cauza lucrurilor rele ce se petrec? O astfel de gândire nu arată decât cât de mult a distorsionat păcatul gândirea noastră. Planeta noastră este populată de oameni care nu sunt deloc buni. "Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar," spune Cuvântul lui Dumnezeu. "Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." (Romani 3:10,12) Însă în ciuda răspândirii păcatului, noi trăim într-o lume în care un număr uimitor de mare de lucruri bune se întâmplă. Cine s-ar aștepta la atâtea lucruri bune când sunt atâția oameni răi? Cine s-ar aștepta ca un Dumnezeu sfânt să fie atât de generos cu niște rebeli neascultători? Cine s-ar aștepta la atâta frumusețe, la atâta recreere, atâta râs și atâta dragoste într-o lume căzută? Dumnezeu este atât de consecvent în a fi bun cu noi încât adesea noi privim cu mare ușurătate bunătatea Lui... și apoi ne mirăm că apar lucruri rele. Cum conduce Sfântul lui Israel niște păcătoși la pocăință? Cu uneltele blânde ale bunătății, îngăduinței și îndelungei Sale răbdări (Romani 2:4). "Domnul este milostiv și plin de îndurare; îndelung răbdător și plin de bunătate. Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui." (Psalm 145:8-9)

Care este cel mai bun lucru care se poate întâmpla oamenilor răi?

Cel mai bun lucru care se poate întâmpla oamenilor răi? Un plan alcătuit de Dumnezeu întru salvarea oamenilor din păcat.
Cel mai bun lucru ar fi un plan cuprinzător prin care să ne scape atât de pedeapsa păcatelor noastre, cât și de nenorocirile de pe acest pământ, cauzate de comportamentul nostru păcătos.
Cel mai bun lucru ar fi un pachet de salvare inventat de Dumnezeu, care să fie fără plată -- unul care să nu necesite bani gheață sau măsuri disciplinare riguroase sau sacrificii infantile.
Cel mai bun lucru ar fi dacă succesul acestei operațiuni de salvare n-ar depinde de abilitatea sau de puterea voinței unor păcătoși instabili cum suntem noi, ci mai degrabă de hotărârea și puterea lui Dumnezeu Însuși.
Vești bune! Dumnezeu a înfăptuit cu adevărat acest lucru în Domnul Isus Cristos!

Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să fie Salvatorul tuturor oamenilor. Isus S-a născut dintr-o mamă umană și a trăit o viață lipsită în totalitate de păcat pe acest pământ. Isus a evitat orice păcat și S-a supus pe deplin tuturor legilor lui Dumnezeu. Asta înseamnă că Isus a împlinit o dreptate desăvârșită înaintea lui Dumnezeu Tatăl. (Te-ai putea gândi la acest lucru în imaginea unui scor de 100% realizat la testul de sfințenie al lui Dumnezeu: conformitate perfectă la toate cerințele lui Dumnezeu.)

Apoi "Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit față de noi." (Romani 5:8) Isus a mers la cruce, acolo unde toate păcatele tuturor oamenilor I-au fost puse pe umeri (I-au fost imputate). La cruce, Domnul Isus Cristos a devenit Purtătorul divin de păcate. Biblia Îl numește "Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii." (Ioan 1:29) Când Isus a murit pe cruce, El a murit ca jertfă substitutivă pentru păcatul nostru. Eu merit pedeapsa lui Dumnezeu pentru multele mele păcate, dar ele au fost puse asupra Lui și El a primit pedeapsa pe care o meritam eu. Cu alte cuvinte, pedeapsa care era menită s-o primesc eu, pentru păcatele mele, a fost achitată de Isus la cruce. Și mai vorbim de lucruri rele care se întâmplă oamenilor buni! Isus a fost singurul Om care a fost cu adevărat o Persoană bună. El este singurul Om (de fapt Dumnezeu-Om) care nu a meritat să I se întâmple lucruri rele, după cum nu a meritat nici să moară. Totuși, de bunăvoie, a purtat păcatele omenirii și drept consecință, a purtat și pedeapsa pentru aceste păcate. El a făcut acest lucru pentru a-i izbăvi pe oameni din păcatele lor. Isus "a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați." (1Petru 2:24)

La cruce, Fiul lui Dumnezeu a trecut printr-o experiență pe care noi, oamenii, nu putem decât să ne-o imaginăm. Dumnezeu Tatăl a vărsat asupra lui Isus pedeapsa deplină pentru toate păcatele tuturor oamenilor care au trăit vreodată și care vor mai trăi. Pedeapsa ce echivala cu milioane de eternități în iad a căzut asupra Domnului Isus. Dumnezeu L-a lovit pe Dumnezeu pentru ca păcatele să-și primească plata în întregime. Dacă ar fi trebuit să petrec veșnicia în iad pentru păcatele proprii, n-aș fi împlinit niciodată cerințele drepte ale lui Dumnezeu. Acesta este unul dintre motivele pentru care iadul persistă pentru eternitate: niciun dram de suferință umană nu poate satisface cerințele infinit de sfinte ale lui Dumnezeu după dreptate. Dar la cruce, Isus a satisfăcut cerințele drepte ale lui Dumnezeu împotriva păcatului. Când Fiul lui Dumnezeu a murit pentru păcat, plata a fost suficient de mare ca să îndepărteze păcatul în întregime. Noi știm că moartea lui Isus a împlinit cerințele sfinte ale lui Dumnezeu, pentru că El a fost înviat din morți și apoi S-a înălțat la cer. Învierea trupească a Domnului Isus Cristos (care a fost atestată de numeroși martori oculari) este dovada că Mesia a învins în adevăr păcatul.

În mod surprinzător, Fiul lui Dumnezeu a asigurat o iertare pentru omenire care să includă îndreptățirea (justificarea). Iertare este atunci când Dumnezeu nu ne mai ține la socoteală păcatele; îndreptățire este atunci când Dumnezeu socotește dreptatea desăvârșită a lui Isus Cristos ca fiind dreptatea noastră. Îndreptățire este atunci când Isus acordă omului dreptatea Sa fără niciun cusur. Păcătosul îndreptățit (justificat) stă înaintea unui Dumnezeu sfânt, atât iertat pe deplin de toate păcatele sale, cât și îmbrăcat în dreptatea perfectă a lui Isus Cristos Însuși. Biblia arată acest adevăr în mod succint în 2Corinteni 5:21 "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." Dumnezeu îl declară neprihănit pe păcătosul îndreptățit.

Acest plan de salvare alcătuit de Dumnezeu mai are și alte beneficii. Vom aminti aici doar unul dintre ele. Domnul cel înviat, Isus Cristos, -- prin lucrarea Duhului Sfânt -- zdrobește puterea păcatului din viața creștinului. (Romani 6:6-7). Credinciosul poartă încă în el rămășițele păcatului, dar păcatul și-a pierdut puterea lui de control. Datorită puterii de înviere a lui Cristos și datorită lucrării din prezent a Duhului Sfânt, creștinul nu mai dorește să păcătuiască și nu mai este lipsit de putere în lupta împotriva lui. Creștinul descoperă că natura lui a fost transformată: el vrea acum să se lepede de dorințele sale, să își ia crucea și să-L urmeze pe Domnul Isus Cristos.

Cât a costat acest plan complex de salvare? Pentru Dumnezeu a fost cumplit de scump: L-a costat viața Fiului Său. Pentru noi, păcătoșii, este în mod glorios gratis. Dumnezeu oferă mântuire prin Fiul Său pe baza harului. Efeseni 2:8-9 afirmă acest lucru foarte clar: "Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." Harul este o favoare nemeritată; în cazul nostru, al păcătoșilor, har înseamnă favoarea lui Dumnezeu pentru unii care nu merită nimic. Romani 3:24 folosește un limbaj similar: aici se vorbește de credincioși ca fiind "socotiți neprihăniți fără plată (ca dar - engl.), prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus." Darurile nu se câștigă; doar se primesc cu recunoștință.

Noi primim acest dar prin credință. Credința, așa cum este descrisă în Biblie, este mai mult decât o aprobare mentală a adevărurilor despre Isus: este un angajament plin de dragoste, plin de încredere și credință a persoanei tale față de Domnul Isus Cristos. Credință înseamnă a te odihni în rezolvarea completă a problemei păcatului în viața ta, de către Isus, așa cum este arătat în Biblie. Înseamnă a avea încredere că păcatele ți-au fost iertate și că tu ești îndreptățit -- nu pentru că ai fi făcut ceva, ci ca urmare a ceea ce Mântuitorul a făcut, numai datorită Lui. Isus Cristos mântuiește prin credință (sau cu ajutorul ei). Îndreptățirea este numai prin har, numai prin credință. Acesta este planul de mântuire care a plătit pentru tot. Isus a plătit totul!

Desigur, ceea ce a realizat Isus a fost o izbăvire din păcat, așadar, adevărata credință este o credință care dorește să se pocăiască de păcat, să se întoarcă de la păcat și să se oprească de la a păcătui. Persoana care nu vrea să se supună legilor lui Dumnezeu este o persoană care nu vrea să fie izbăvită din păcat. O astfel de persoană nu vrea un Mântuitor; el vrea să primească permisiunea de a păcătui în continuare fără teamă de consecințe. Dar acea persoană care a ajuns sătulă de o viață plină de păcat va găsi în Cristosul Cel înviat un remediu eficient pentru problema păcatului.

Dumnezeu Însuși întreprinde o operațiune de salvare pentru a-i mântui pe oameni din răutatea lor. Domnul Isus Cristos a murit pentru păcate o dată pentru totdeauna, Cel Drept pentru cei nedrepți, pentru ca să ne aducă la Dumnezeu (1Petru 3:18). Triumfătoarea înviere a lui Cristos proclamă acest mesaj: "Misiune îndeplinită!" Dumnezeu face ca misiunea de salvare să aibă succes. Care este costul pentru primirea remediului lui Dumnezeu pentru păcat? Este un dar fără plată! Dumnezeu poruncește acum oamenilor de pretutindeni să se pocăiască și El promite că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Ascultați cuvintele lui Isus: "Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară." (Matei 11:28-30)

Cu siguranță, acesta este cel mai bun lucru care se poate întâmpla oamenilor răi!

Tradus de Estera Sandau


Diverse