Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Criteriile biblice pentru conducătorii spirituali ai bisericii


Recapitulare:

I.

- aţi trecut peste referinţele menţionate în ultimul studiu? Despre ce a fost studiul?

- Care au fost pasajele de recapitulat acasă?

- pentru resursele din lucrare: Rom.8:32; 2Cor.5:18
- pentru competenţa slujitorului: 2Cor.2:14 - 3:6a şi 1 Cor.4:1-7

- cine este capabil, competent, destoinic, adecvat, pentru a sluji în Biserica lui Isus?

- de unde totuşi vine competenţa noastră? 2 Cor.3:1-6

1 Cor.4:20 "Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe (diplome, recomandări, ordinări, etc.), ci în putere".

II.

Explicarea tabelului de criterii

- Este o evaluare personală a criteriilor de conducător spiritual.

Observaţie: aceste calităţi se presupun să caracterizeze viaţa celui evaluat. Nu se are în vedere perfecţiunea lor, dar sunt de dorit ca acestea să fie prezente în viaţa lui şi să-i predomine comportamentul! Marja de împlinire a cerinţelor este de 100%! Deci, nici una nu se poate neglija, ignora! Aceste criterii sau calificative reprezintă standardul pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru cei ce conduc Biserica Lui. Să luăm seama la ele.

- Luaţi tabelul cu criteriile biblice pe care trebuie să le îndeplinească liderii spirituali şi confruntaţi-vă cu ele! Concluziile sunt strict personale. Rămân între voi şi Dumnezeu. Nu veniţi cu tabelul şi vă lăudaţi altora câte îndepliniţi! Dacă le îndepliniţi pe toate cereţi lui Dumnezeu să vă ridice în aceea poziţie, iar voi asumaţi-vă responsabilitatea de a vă folosi darurile şi chemarea în viaţă!

- Vreau să citiţi toate versetele indicate în tabel, dar toate! Ultima coloană ne indică ceva! Conţine referinţele atât privitoare la lideri cât şi cele ce descriu calităţile normative pentru orice creştin!! Interesant este faptul că toate aceste criterii pentru lideri îşi găsesc paralele în felul în care fiecare creştin se presupune să fie. Este ceea ce ne demonstrează ultima coloană! De aceea, lider nu poate fi decât un bun creştin!!

- aceste studii păstraţi-le! Peste ani veţi realiza ce bune vă sunt!

- procuraţi-vă cartea lui J.Oswald Sanders, "Călcaţi pe urmele Mele - principii ale conducerii spirituale", tradusă în româneşte la Editura Logos din Cluj!

Notă: Următoarele comentarii provin atât notiţele din, "The MacArthur Bible", "Derickson's Notes on Theology", "John Wesley Notes", puritanii Adam Clarke şi Godbey, William Barclay, cât şi propriile mele gânduri asupra pasajelor mai jos indicate.

Să citim : 1 Timotei 3:1-12 şi Tit 1:5-9!

Versetul 1

"adevărat este cuvântul acesta" - o expresie unică pentru epistolele pastorale ale lui Pavel (1, 2 Timotei şi Tit) (vezi, 3:1; 4:9; 2Tim.2:11; Tit 3:8), Expresia anunţă o afirmaţie ce rezumă o doctrină cheie (importantă) şi îi dă greutate. O accentuează. O altă formă a ei ar fi, "o spusă vrednică de acceptat". Se pare că aceste expresii erau binecunoscute bisericilor ca reprezentând nişte exprimări concise ale unor adevăruri evanghelice importante. Ceea ce urmează ei constituie un standard pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru Biserica Lui.

"râvneşte... doreşte" - două cuvinte greceşti diferite sunt folosite aici. Primul înseamnă "a se întinde după" (a întinde mâna după ceva, a apuca), şi exprimă o acţiune externă nu o dorinţă lăuntrică. Cel de-al doilea cuvânt semnifică o "pasiune puternică" şi se referă la o dorinţă interioară. Luate împreună aceste două cuvinte îl descriu adecvat pe acel om care doreşte să fie angajat în lucrarea de slujire a Trupului lui Hristos, pe cel ce aspiră la această slujbă. Îl descrie pe cel ce o urmăreşte în exterior fiindcă este mânat de o puternică dorinţă interioară. Aspiră la slujba de...

De ce, a deveni un lider spiritual, este o aspiraţie nobilă?

1Tim.3:1 "Adevărat este cuvântul acesta: "Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun."

Afirmaţia de aici a lui Pavel, că dorinţa de a conduce Biserica este o ambiţie ce onorează, se pare că nu o acceptăm fără oarecare rezervă.

Ne îndeamnă Biblia să avem ambiţii? Ne sugerează aici că putem dori cu putere să devenim ceva în Biserica Lui? Despre ce ambiţie este vorba aici? Nu este rău să fim ambiţioşi?

"doreşte un lucru bun"- a aspira la această slujbă (nu loc, poziţie, sau oficiu) este "un lucru bun" nu fiindcă pretendentul beneficiază de numeroase avantaje care vin odată cu locul de muncă (!?), ci pentru că această aspiraţie reprezintă o dorinţa personală de a te pune în slujba lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui. Iar aceasta este plină de sacrificii, este plină de abnegaţie, nu produce recompense în viaţa actuală, este în folosul altora, nu personal, nu beneficiază de recunoaşterea oamenilor (decât poate, postumă!), ci de opoziţia lor, etc. Este ocupaţia care reprezintă echivalentul umilinţei şi a slujirii, nu a gloriei şi a recunoştinţei. Cea care aduce gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea semenilor tăi, nu gloria ta şi binecuvântarea ta personală!

Din această pricină, "a râvni să fii episcop (supraveghetor, pastor, conducător spiritual)" este o dorinţă, ambiţie, aspiraţie, vrednică de cinste şi nobilă şi înseamnă un lucru bun.

Ilustraţie: La noi sunt binecunoscute sfaturile părinţilor pentru copiii lor, la terminarea liceului, atunci când aceştia trebuie să-şi aleagă o opţiune în viaţă, să meargă la o facultate de unde să primească o diplomă care să le asigure un loc de muncă confortabil şi călduţ, fără mizerie, fără efort fizic, fără să trebuiască să poarte salopete, bine plătit şi respectabil. "Fiul meu, poţi să te faci inginer, popă, doctor, poet, etc.!!!???" Însă, astfel de aspiraţii nu pot fi considerate neapărat nobile!!

Dacă înţelegem Contextul în care s-a oferit îndemnul de a avea această ambiţie, sau aspiraţie, nu va mai fi cazul să ne temem că tânjim după "lucruri mari pentru sine" (vezi, Ieremia 45:5), că dorim o promovare, sau măreţia personală. Această ambiţie poate fi dăunătoare şi păcătoasă, pentru noi, doar dacă o scoatem din contextul în care s-a afirmat şi o interpretăm în lumina recunoaşterii deosebite şi a prestigiului public de care se bucură cei ce ocupă poziţii de conducere spirituală în bisericile vremii noastre!!

1. Un exemplu de astfel de prestigiu religios incipient ne oferă Pavel în scrisoarea sa adresată corintenilor. Expresia "împărăţiţi", este grăitoare

"O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi! Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos: voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi: voi tari! Voi, puşi în cinste: noi, dispreţuiţi! " (1Cor.4:8-10)

2. În Efes şi Pergam (aflate pe coasta vestică a Turciei moderne) creştinii timpurii se confruntau cu o problemă similară. De aceea Isus "le scrie" :

Apoc.2:6 "Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor, pe cari şi Eu le urăsc".

Apoc.2:15 "Tot aşa, şi tu ai câţiva cari, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc"

Cine erau "nicolaiţii"? Datorită semnificaţiei celor două cuvinte care compun cuvântul "nike" şi "laity" astăzi putem înţelege cum s-au format, încă de pe vremea Bisericii Primare, primele ierarhii ecleziastice. Primul cuvânt îi descrie ce cei ce au dorit să se suprapună peste restul adunării creştine şi să se promoveze pe sine ca lideri spirituali, iar al doilea, îi descrie pe laici, membrii de rând, obişnuiţi ai adunărilor creştine. Problema cu care se confruntau aceste două biserici cărora Isus le-a trimis mesajul Său este apariţia acelui grup de oameni care au căutat să se promoveze pe sine, să dobândească întâietate în mijlocul adunărilor creştine şi să aibe puterea de decizie în biserici. Unul dintre cei ce au practicat doctrina nicolaiţilor este Diotref, despre care merită să citiţi ce spune apostolul Ioan în a treia sa epistolă!

Aceşti oameni nu au dorit să ajungă lideri pentru a sluji adunării ci pentru a o domina! Nu este de mirare că Domnul exprimă cuvinte atât de aspre împotriva nicolaiţilor pentru că ei făceau exact opusul a ceea ce nişte adevăraţi lideri spirituali trebuiau să facă în Biserică!

Condiţiile

Atunci însă când Pavel a scris aceste lucruri lui Timotei condiţiile erau mult diferite. Slujba de episcop sau de supraveghetor era departe de a fi o slujbă atractivă într-o poziţie de invidiat. Nu era o poziţie marcantă din punct de vedere social, ci dimpotrivă îi expunea pe aspiranţii la ea, sau pe respectivii deţinători ai ei la pericole şi responsabilităţi grele. Nu de puţine ori "răsplata" de care se bucurau liderii spirituali de atunci ai Bisericii consta în privaţiunea de libertate, în torturarea lor, abuzarea lor, dispreţul lor, respingerea lor, persecuţia lor, şi nu în ultimul rând la sacrificarea vieţii lor. În aceea vreme Biserica nu avea statutul social pe care-l are în zilele noastre, statut care i-a cerut atât multe compromisuri încât ea să trebuiască să fie reformată mai tot timpul!

Pe vremea scrierii acestor cuvinte, liderii spirituali ai bisericii erau primii oameni urmăriţi, arestaţi, schingiuiţi, primii martirizaţi. Cine ar vrea să i se întâmple aşa ceva?

Motivaţia lui Pavel în lăudarea unei asemenea dorinţe

Date fiind condiţiile descurajante, neatractive ale conducerii spirituale din aceea vreme, Pavel a considerat drept şi necesar să-i încurajeze şi să-i stimuleze pe cei ce-şi asumaseră riscurile conducerii. Acesta este motivul pentru care el afirma că a dori, aspira să conduci este o ambiţie ce onorează.

Este evident că pe vremea aceea, amatorii de ranguri şi şarlatanii ar fi avut foarte puţin interes în a deveni lideri ai Biserici Creştine!

Pavel încurajează o astfel de "ambiţie" pentru că doar o dragoste profundă pentru Domnul şi lucrarea Lui şi doar o preocupare veritabilă pentru mădularele Bisericii Lui, puteau să-i ofere unui om o motivaţie suficient de puternică pentru a dori această poziţie în condiţiile de atunci. (Pavel realiza foarte bine că doar oamenii ce erau lăuntric motivaţi de aceste dorinţe - iubeau, doreau să slujească, să se sacrifice - puteau să manifeste o astfel de aspiraţie!!). Fiind cea mai importantă "muncă" din lume, Pavel, inspirat de Duhul, a considerat absolut de cuviinţă să încurajeze această râvnă. Acesta este zelul de care avem nevoie, şi de care Biserica are nevoie!

Dar, în condiţiile de astăzi, Biserica nemaifiind persecutată, ci respectată, conducerea creştină reprezintă o atracţie prea puternică pentru a-i rezista, pentru că ea conferă privilegii nespuse, prestigiu social şi aduce foloase materiale, iar oamenii mânaţi de o ambiţie deşartă, egoişti şi nespirituali, sunt atraşi cu uşurinţă spre această funcţie!

Dorinţa de a fi mare în Împărăţia lui Dumnezeu nu este neapărat rea şi păcătoasă în sine!! Numai că trebuie să înţelegem ce implică pentru noi. Observaţi că Isus nu a condamnat dorinţa fiilor lui Zebedei, Iacov şi Ioan, când au dorit mărire ci doar le-a zis că nu ştiu ce cer (v.38)!! Doar după ce ceilalţi zece s-au simţit depăşiţi şi uzurpaţi, şi s-au mâniat pe ei, atunci Isus a început să le explice ce înseamnă ce au cerut ei şi pentru ce s-au simţit ceilalţi zece invidioşi pe ei!!

V.42 - Atunci Isus i-a chemat la El pe toţi şi le-a zis...

Marcu 10:35-45

Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: ,,Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere." El le-a zis: ,,Ce voiţi să vă fac?" ,,Dă-ne," I-au zis ei, ,,să şedem unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta." Isus le-a răspuns: ,,Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul, pe care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?" ,,Putem," au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: ,,Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu, îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi botezaţi; dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Mea, nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru cari a fost pregătită." Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se mânie pe Iacov şi pe Ioan. Isus i-a chemat la El, şi le-a zis: ,,Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!"

Vedem din această întâmplare că Isus le atrage atenţia că, nu doar că modelul de conducere spirituală este diametralul celui opus din lume, Dar mai ales motivaţia conducerii este total diferită: "cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire". Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!"

Citiţi şi Marcu 9:30-35!

Cunoscând acum ce înseamnă "să fie mari" în Împărăţie, Domnul nu le-a descurajat ambiţia, dar le-a atras atenţie asupra motivaţiei interioare care trebuia să fie complet diferită de cea a conducătorilor naturali. Întrebarea lui Isus pentru cei ce aspiră la conducerea spirituală poate fi, "Vreţi să fiţi slujitori la toţi, robii tuturora, sau stăpânii lor, ca-n lume? Ce vreţi de fapt? Vreţi adevărata măreţie, cea spirituală, cea din Împărăţie, sau una trecătoare, lumească? Iată de ce Eu sunt mare! Am venit să slujesc şi să mă jertfesc!! "

Motivaţia interioară cu care cineva doreşte slujba de episcop este cea care determină caracterul ei. Vrea să devină lider pentru că doreşte să slujească sau să "stăpânească" şi să "domnească"? Domnul nostru nu a descurajat sau discreditat ambiţia de a fi mare, dar a demascat şi condamnat cu tărie motivaţiile fără valoare!

Înălţarea în biserică se face pe baza capacităţii (dorinţei, intensităţii ei) de slujire, nu pe baza ambiţiei de stăpânire. Isus, deşi a ştiut că ucenicii Săi erau ambiţioşi (şi aveau un zel greşit direcţionat), nu i-a mustrat sau descurajat, dar i-a învăţat. Adevăratul lider spiritual nu va umbla niciodată după întâietate ci după eficienţă în slujire!

Fiindcă este o nevoie

În al doilea rând, este necesar să se aspire la această slujbă dată fiind nevoia Bisericii de exemple şi de conducere în spiritualitate. Este un lucru bun şi nobil pentru că cel ce doreşte acest lucru se va angaja în ducerea şi păstrarea mărturiei Bisericii în lume.

"Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi, dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus" 1Tim.3:13

Oferta de lideri care ar trebui astăzi să se facă Bisericii s-ar cuveni să fie: "vrea cineva să fie slujitorul tuturora, robul lor pentru Hristos, o privelişte pentru lume şi îngeri, un martir? Vrea cineva să fie ultimul om (vezi, Marcu 9:30-35)? Dacă, da, foarte bine! Biserica are nevoie de slujitori, de robi pe viaţă, de exemple şi de oglinzi în care toţi să privească, şi mai ales are nevoie de martiri, oameni smeriţi care să slujească pe mulţi. De fapt, succesul conducerii spirituale constă nu în cât de mulţi conduci şi peste cât de mulţi te-a pus Domnul, ci în cât de mulţi deserveşti, la cât de mulţi te-ai făcut un rob!!"

Să continuăm acum cu analizarea expresiilor şi semnificaţiilor cuvintelor greceşti care descriu criteriile biblice ale conducătorilor spirituali.

"episcop" - "episkopos" - cuvântul înseamnă "supraveghetor", "superintendent", şi-i identifică pe oamenii ce răspund de conducerea bisericii (compară cu, 5:17; 1Tes.5:12; Evrei 13:7). În NT cuvintele "episcop", "bătrân", "supraveghetor" şi "pastor" sunt folosite în mai multe contexte pentru a descrie acest grup de oameni (vezi, Fapte 20:17,28; Tit 1:5-9; 1Petru 5:1,2). Episcopii (pastorii, supraveghetorii, bătrânii) au răspunderea de a conduce (5:17), să predice şi să înveţe (5:17), să-i ajute pe cei slabi spiritual (1Tes.5:12-14), să se îngrijească de biserică (1Petru 5:1,2), şi să rânduiască alţi lideri (4:14).

O problemă care se iveşte în studierea modelului biblic de conducere spirituală îl constituie diferiţii termeni folosiţi pentru lideri. În unele locuri aceştia sunt numiţi "prezbiteri", în altele "episcopi", în altele "bătrâni" şi nu în ultimul rând, "pastori". Care sunt termenii care-i descriu cu exactitate pe conducătorii spirituali? Ce diferenţă există între aceştia? De ce într-un loc se vorbeşte de episcopi dar nu şi de prezbiteri? Sau, de ce într-un loc sunt menţionaţi prezbiterii, dar nu sunt menţionaţi şi episcopii?

Identificarea lor ca şi grupul aparte ce conduce Biserica se face pe baza...

a) Numirii, rânduirii lor în toate bisericile pe care le-au fondat la prima călătorie misionară iniţiată din Antiohia Siriei: vezi, Pavel şi Barnaba

Fapte 14:23 "Au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră"

Lui Tit i s-a cerut de către Pavel să rânduiască în Biserica din toate cetăţile Cretei, prezbiteri:

Tit 1:5 "Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit..."

b) Universalităţii criteriilor. Criteriile pentru aceşti conducători spirituali sunt universale:

1Tim.3:1, 15 "Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului"

c) Relaţiei dintre aceştia. La începutul epist. Către Filipeni, Pavel le transmite salutări episcopilor şi diaconilor bisericii, unul şi acelaşi grup de conducători spirituali ai bisericii din acel loc:

Filip.1:1 "Pavel şi Timotei, robi ai lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus, cari sunt în Filipi, împreună cu episcopii (Sau: priveghetori.) şi diaconii"

d) Însărcinării acestora. În cursul ultimei sale călătorii la Ierusalim Pavel trimite după prezbiterii bisericii din Efes, pentru a-şi rămas bun de la ei la Milet, şi le spune în "adio-ul" său că Dumnezeu i-a rânduit ca privighetori (episcopi) peste Biserica Lui din Efes, cerându-le s-o hrănească din Cuvânt.

Vezi, Fapte 20:17, 28 ...

e) Responsabilităţii acestora. Petru le vorbeşte prezbiterilor de pretutindeni ca şi prezbiter, el însuşi, punându-le că rostul lor era să privegheze (episkopein) Biserica lui Dumnezeu:

1Petru 5:1 "Sfătuiesc pe prezbiterii (Sau: bătrân.) dintre voi, eu, care sunt un prezbiter (Sau: bătrân.) ca şi ei"

Concluzie: toate apariţiile din NT demonstrează că episcopii şi prezbiterii reprezintă unul şi acelaşi grup de oameni: conducătorii spirituali ai Bisericii!

De ce totuşi s-au folosit doi termeni? "Prezbiteri" îi descrie cum sunt. "Episcopia" descrie ce fac. Un termen îl descrie pe lider - cum trebuie să fie. Cel de-al doilea, descrie însărcinarea lui - ce trebuie să facă în biserică.

"dar trebuie" - utilizarea acestei expresii subliniază necesitatea unor vieţi impecabile/ireproşabile pe care liderii bisericii trebuie să le trăiască.

Observaţii:

* numirea acestora nu se face în secret, ci aceştia trebuie să fie recunoscuţi de toată biserica. Onoarea întregii Bisericii îi era încredinţată!

* trebuiau să fie supuşi unei perioade de încercare, de testare, verificare, probă. (1Tim.3:10) Nimeni nu construieşte un pod cu metal ce nu a fost încercat!

* sunt traşi la răspundere înaintea întregii adunări - 1Tim.5:19

* au datoria de a conduce şi învăţa Biserica - 1Tim.3, 5:17 - una din tragediile moderne este că liderii se ocupă mai mult de administraţie decât de învăţătură, de ceremonii decât de hrănirea din Cuvânt, de ritualism decât de metodism!


următoarea pagină | Conducere Spirituală