Înapoi
Acasă
Biblia

Simțind tristețea împreună cu Isus

Michael Horton


Era rândul meu să predic la serviciul divin (slujba bisericească, n.trad.). La începutul ciclului de predici mi s-a dat să predic din Ioan 11:1-44 și pentru că în providența lui Dumnezeu trecuseră numai două zile de când tatăl meu a murit, după un an lung de îngrozitoare suferințe, am ținut serviciul de înmormântare în același timp cu serviciul divin. De foarte mult timp am rămas impresionat de episodul învierii lui Lazăr de către Isus, episod pe care l-am elogiat în fața comunității, precum și a familiei și a prietenilor, oameni adunați din diferite motive însă fiecare cu propriile lui provocări ale vieții.
Americii îi plac învingătorii, nu învinșii; îi place triumful, nu tragedia. Friedrich Nietzche și Ted Turner au susținut că creștinismul este pentru învinși însă creștinismul popular din America încearcă cu disperare să-i convingă pe oameni că nu este așa. Dacă devii creștin, spun ei, vei fi tot timpul fericit, nu vei mai fi lovit, vei avea funcții importante, vei avea sănătate, prosperitate și fericire, vei avea o imagine bună despre tine, nu vei avea datorii, nu vei avea parte de o căsnicie eșuată sau de o familie destrămată. Între timp i-am dat la o parte pe vârstnici, pe cei cu boli terminale, pe cei ce se confruntă cu sărăcia și pe alții care ne-ar putea aminti că suntem trecători, i-am pus de-o parte, unde să nu-i putem vedea, sau cel puțin unde viețile noastre să nu se poate intersecta cu ale lor, atâta timp cât nu dorim lucrul acesta.
Spre deosebire de vechile biserici, care aveau cimitirul lângă ele, cimitir prin care trebuia să treci ca să ajungi la biserică, bisericile noastre de azi doresc să evite cât mai mult contactul cu latura tragică a vieții. Numim moartea o "trecere", am schimbat numele "loc de îngropare" în "cimitir" (în limba engl. există o diferență, care probabil nu este atât de sesizabilă în limba română, între "graveyard" și "cemeter", termeni pe care dicționarele românești îi traduc la fel, "cimitir", n.trad.), folosind eufemise ca, de exemplu, "Casa din pădure", care și ele sună destul de ciudat, ca și cum ar fi niște spitale de recuperare în care aceștia s-au dus înainte de a "trece". Ei nu sunt cei morți dintre noi, care așteaptă învierea, ci sunt cei care "au trecut dincolo", fiind astfel destul de drăguți să nu facă ceva ce ne-ar deranja sau ne-ar crea neplăcere, cum ar fi să moară. Sau, dacă au murit, cel puțin nu ne mai deranjează prin amintirea lor.
Adesea, înainte de a simți cu adevărat forța și puterea păcatului și a morții, ni se spune să fim fericiți și să ne uităm la partea luminoasă a lucrurilor. Un specialist în dinamica bisericii a anunțat plin de voioșie că noi nu mai participăm la funeralii, ci la "sărbătoriri" atunci când comemorăm pe cineva, fără a-și da seama că aceasta este o clasificare fatală, care dovedește incapacitatea noastră de a înfrunta realitatea, fie că este vorba de tragedia păcatului sau a suferinței, a morții și, în cele din urmă, a condamnării finale, drept consecință a păcatului.

Oare de ce în bisericile noastre - în predicile care evită să vorbească despre păcat, suferință, cruce, moarte, în muzica pe care o cântăm, care întotdeauna este plină de veselie și care pare atât de străină de nota de tristețe pe care oricine o poate găsi în Psalmi, în filozofia de creștere a bisericii care întotdeauna ia ca țintă clasa socială înaltă, și în "sărbătoririle" care par să omită tragedia morții și cauza ei - oare de ce în bisericile noastre se pare că urmăm tendința acestei lumi de a nu înfrunta realitatea?
Nu, nu suntem morbizi atunci când, creștini fiind, tratăm cu seriozitate problema păcatului, a suferinței și a morții. Dimpotrivă, putem să facem față acestor dure realități cu capul sus, deoarece știm că ele au fost înfruntate în mod decisiv de către Căpetenia noastră. Ele nu și-au pierdut puterea de a răni însă și-au pierdut puterea de a ne distruge. Această pietate, care este biblică, nu este morbidă, deoarece nu se oprește la cruce (suferință, n.trad.) însă nici nu o evită. Trece pe la cruce spre înviere. De aceea numai Evanghelia este capabilă să respingă atât negarea realității, cât și disperarea pe care o aduce. Nădejdea pe care ne-o oferă Evanghelia ne dă libertatea de a ne expune rana condiției noastre umane, deoarece tot ea ne oferă și tratamentul. Putem observa acest lucru în minunata relatare a lui Ioan despre învierea lui Lazăr.

Aici, la mormântul prietenului său, cu câteva momente înainte de a ști că-l va învia pe Lazăr, observăm chinul sufletului său în fața celui mai oribil stigmat al păcatului: moartea. El n-a venit cu o predică plină de optimism despre fericitul Lazăr care "s-a dus într-un loc mai bun" sau care "a scăpat de trupul acesta muritor", deoarece această perspectivă era una păgână, de neconceput pentru mintea unui evreu. Nu era nici o "sărbătoare" acolo unde era un loc de jale. Deja vizibil emoționat de faptul că Maria I-a plâns la picioare, Isus a venit la mormânt, iar noi citim acele două cuvinte care-și merită propriul verset: "Isus a plâns." (v.35). Cei care se aflau acolo nu știau ce să înțeleagă. "Iată cât îl iubea de mult!" au spus unii. "Dar unii dintre ei au spus: «El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?»" (v. 37).

Haideți să ne oprim puțin la această remarcabilă informație: "Isus a plâns." Aici Isus răstoarnă diferitele concepții păgâne cu privire la viață, concepții care sunt dominante în zilele noastre: stoicismul și sentimentalismul. Unele influențe sunt stoice în orientarea lor. Vestiți pentru capacitatea de a-și stăpâni orice emoție, stoicii din antichitate credeau că cele mai elevate suflete sunt cele care se eliberează complet de emoții. Nefiind tulburați nici de sentimentul prieteniei și nici de cel al trădării, stoicii năzuiau spre o detașare perfectă. Dacă cineva depinde de ceilalți, în curând va fi dezamăgit. Pentru a evita dezamăgirea, nu trebuie să te atașezi de nimeni și de nimic, decât de tine însuți. O eliberare totală față de dorințe ar face din suflet propria lui fortăreață. Pentru ei, cât și pentru gândirea greacă în general, moartea era o eliberare de trup, trup care era, dincolo de orice, centrul sentimentelor - acea parte slabă a naturii umane care târăște sufletul în mocirla acestei lumi. Prin contrast, occidentalii, cum sunt și eu, sunt adesea uimiți până la un sentiment de jenă atunci când îi văd pe evrei sau pe palestinieni jelindu-și morții cu țipete și cu gesturi de disperare însă aceasta este cultura din care venea Isus iar el nu a fost stânjenit de ea.
Sentimentalismul, în modul în care folosesc termenul aici, se referă în special la filozofii, poeții, artiștii și teologii romantici care pun accentul pe inimă în detrimentul intelectului, ca loc al demnității umane. Departe de a suprima exprimarea emoțiilor, sentimentalismul le elogiază. Totuși, spre deosebire de romantism, sentimentalismul contemporan, în forma lui degenerată, dar omniprezentă, pare capabil să arate numai sentimente pozitive. În mod ironic, deși sentimentalismul pare a fi opusul stoicismului, ele împărtășesc anumite paralele care intrigă. Amândouă par a încerca să evite mizeriile vieții, mai precis aspectele ei tragice. Ele doresc să ignore veștile proaste, deși soluțiile lor sunt diferite. În timp ce stoicul realizează că pentru a scăpa de emoțiile negative, omul trebuie să-și stăpânească orice emoție, sentimentalistul crede că trebuie să accepte numai emoțiile pozitive, privind tot timpul înspre partea luminoasă a vieții.
Am văzut un mesaj de condoleanțe, care avea niște rânduri din Thoreau: "Firul de iarbă de pe pajiște și orice frunză din pădure își dă viața la vremea ei, la fel de frumos cum a fost adusă la viață." Mult mai tulburătoare a fost maxima întâlnită în spitalul unde se afla tatăl meu, maximă care din nefericire se afla scrisă pe niște tapiserii uriașe, expuse în diferite părți ale spitalului. Alături de niște scene din copilărie și până la bătrânețe, care se încheiau cu un apus de soare, se putea citi: "Apusul soarelui este la fel de frumos ca și răsăritul lui." Indiferent cât de bine intenționată a putut fi maxima, m-am gândit cât de ofensatoare a trebuit să fie aceasta pentru mulți care sufereau acolo, văzând cum le este trivializată suferința.

Compară pentru o clipă orice alt sentiment pe care l-ai avut cu bucuria unei nașteri, a familiei și a prietenilor stând împreună pentru a celebra această nouă viață, sau cu anii, lunile și zilele bătrâneții cuiva. Una dintre vârste este plină de speranță într-un mod la care ultima nici nu se poate gândi. Prima este ocupată cu mari așteptări pentru viitorul acelei ființe, cealaltă cu problema prelungirii vieții în fața eventualității morții. Prima atrage oaspeți, familie și prieteni care nu se pot abține să nu-i ia în brațe și să nu-i adore pe micuți, în timp ce ultima atrage vizite, cel mai adesea dintr-un simț al datoriei.
Nu ne place să petrecem prea mult timp cu cei care sunt în suferință, mai ales cu cei care sunt pe moarte. În cazul celor apropiați, cel puțin, n-am dori prea mult să fim de față pentru rămas bun însă de multe ori suferința e prea lungă. Pentru mulți, atât pentru suferindul în vârstă, cât și pentru familia lui, suferința se prelungește parcă prea mult. Cunosc lucrul acesta din proprie experiență, din adolescență, când familia noastră avea grijă de cincisprezece membri vârstnici ai comunității. La fiecare Crăciun mama mea scria bisericilor din împrejurimi, cerându-le să aducă mâncare de sărbătoare și în fiecare an aceleași două biserici participau. Nici una dintre ele nu era evanghelică deși cei mai mulți locuitori ai comunității sau copiii lor erau membri ai câtorva biserici evanghelice foarte mari. Privind în urmă, mult mai dureros a fost faptul că în fiecare an părinții mei cumpărau cadouri pentru cei din comunitate și le trimiteau în numele copiilor lor chiar dacă unii dintre ei nu primeau nici măcar un telefon de la aceștia. Îmi vin în minte câteva situații în care chiar prezbiteri ai unei mari biserici din oraș și-au îndepărtat pur și simplu părinții, numai pentru ca să se păstreze pe ei și bisericile lor cât mai tineri. Apusul soarelui nu este chiar atât de frumos ca răsăritul lui, și acest lucru ți-l poate spune oricine se apropie de sfârșitul vieții.
Ca un alt semn al incapacității culturii noastre de a trata moartea, auzim adesea: "Moartea este o parte naturală a vieții". Acest lucru presupune o abordare a realității, prin prisma unui "ciclu al vieții". Adică, viața și moartea sunt doar două părți ale aceleiași monede. Totuși perspectiva biblică este foarte diferită: viața veșnică a fost scopul creației încă de la început; moartea este blestemul rostit în urma păcatului. Moartea este impusă umanității ca rezultat al neascultării, nu ca un fapt normal și inevitabil, care trebuie acceptat ca atare. Moartea I se împotrivește lui Dumnezeu, lumii, vieții, nădejdii, șanselor.

Acum, ne întoarcem la Isus, care Își descarcă sufletul la mormântul prietenului său: "Isus S-a înfiorat din nou în Sine și S-a dus la mormânt." Privește la fața lui Isus, auzi-I țipătul! "S-a înfiorat" cu greu captează emoția pe care a dorit s-o comunice originalul, enebrimesato, care înseamnă "a forăi ca un cal furios". Apoi, "s-a tulburat" (v. 33, n.trad.), etaraxen, care înseamnă agitat, confuz, dezorganizat, plin de teamă, surprins, așa cum a fost Irod "tulburat" de magi (Matei 2:3) sau când ucenicii s-au "tulburat" și "au țipat de frică" când Isus a umblat pe mare (Matei 14:27). Acum Isus este cel tulburat. Domnul vieții, cel prin Care și pentru Care "au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri" (Col. 1:16), acum este El Însuși copleșit de tristețe. Mai mult decât tristețe, de fapt, de mânie. De ce? Acolo El stătea față în față cu "ultimul vrăjmaș" pe care avea să-l învingă în cruciada Sa împotriva lui Satan. Apoi, El "a plâns".
Ceea ce uimește la această scenă este că Isus răspunde în felul acesta deși știa că în scurt timp îl va învia pe Lazăr din morți. Oricine s-ar fi așteptat ca fața Lui să arate un zâmbet încrezător, care să invite mulțimea să anticipeze minunea pe care avea s-o facă însă fața Lui arăta numai durere. Cu cât mai mult avem noi voie să plângem atunci când între moartea celor dragi și învierea lor finală există un astfel de interval! Din punct de vedere teologic acesta e răspunsul potrivit în fața morții - nu doar din pricina faptului că avem un simț personal al pierderii sau pentru că simțim cu cei dragi nouă care au pierdut pe cineva, ci mai ales pentru că i-am pierdut pe cei care ne sunt dragi. Noi nu suntem îndurerați "ca ceilalți care nu au nădejde" (1 Tes. 4:13) însă suntem îndurerați. Moartea nu este o trecere liniștită spre fericire, ci un vrăjmaș îngrozitor care încearcă să ne țină în mormânt. Boldul morții a fost frânt, dar înțepătura ei rămâne. Ea nu are ultimul cuvânt pentru credincios însă rămâne vrăjmașul lui până la învierea trupului. Vestea bună nu este niciodată că cineva a murit, ci că moartea a fost învinsă definitiv de Domnul Vieții. La marginea mormântului nici optimismul și nici pesimismul, nici sentimentalismul și nici stoicismul nu ne spun ce se întâmplă acolo. Numai crucea și învierea lui Isus pot să ne lămurească în privința a ceea ce este moartea.
Marta L-a crezut pe Isus atunci când a dat la o parte piatra, la porunca Lui. Probabil a auzit și și-a adus aminte de promisiunea lui Isus: "Pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele" (Ioan 5:28). Propria înviere a lui Isus va fi "pârga celor adormiți" (1 Cor. 15:20) însă învierea lui Lazăr este într-un sens preludiul acelei mari învieri de la sfârșitul veacului. Această înviere de pe urmă este punctul culminant, deoarece "vrăjmașul de pe urmă este moartea" (1 Cor. 15:26).

Concluzie
Vestea bună în toate cele spuse este că "ultimul vrăjmaș este moartea." Acest lucru înseamnă că Isus a împlinit, în misiunea Sa pe pământ, tot ceea ce trebuia împlinit pentru răscumpărarea și glorificarea noastră definitivă. "Boldul morții este păcatul iar puterea păcatului este legea". Aceasta este vestea rea. "Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!" (1 Cor. 15:56). Triumful va birui, va învinge, va depăși tragedia. Însă va face lucrul acesta cu un preț dureros.
Moartea nu este o poartă spre viață. Moartea nu este un prieten care nu face rău, ci un inamic înfiorător. Nu este o parte naturală a vieții, ci este cea mai nenaturală parte a vieții pe care și-ar putea-o imagina cineva. Însă în moartea și în învierea Sa, Isus a zdrobit capul șarpelui, biruind "vrăjmașul de pe urmă" al fiecărui credincios. Acest din urmă vrăjmaș va fi înfrânt într-o zi pentru credincioși, la învierea finală a morților, dar acest lucru se va întâmpla pentru că vrăjmașul a fost deja înfrânt în mod real în învierea Capului nostru, care este viu. Privește la El și vezi cum va fi finalul! În Hristos, sfârșitul a început deja. Capul nu va trăi aparte de trupul Său. Profilul viitorului este deja vizibil.
Lazăr a fost înviat însă el a murit pe urmă. Astfel, trupul său a înviat pentru un timp, continuându-și apoi procesul de putrezire și moarte. Într-o bună zi, bocitorii s-au adunat din nou la mormântul lui Lazăr însă de data aceasta fără a aștepta vreo înviere, până la cea finală. Cu toate acestea, în mod sigur, din cauza încrederii în învierea finală a morților, pentru că următoarea înmormântare a lui Lazăr a avut loc după Paști (cu referire la învierea Domnului, n.trad.), ei n-au mai plâns în acea zi ca unii care nu aveau nădejde. La urma urmei, cuvântul cred că i-a atins și pe ei mai târziu, probabil unii dintre ei au fost chiar martori ai minunatei învieri a lui Isus, înviere care s-a opus morții chiar pe teritoriul ei, pentru ca cei care sunt uniți cu El prin credință să nu rămână în moarte. Trupurile acestora vor fi înviate pentru a se închina în noul sanctuar al lui Dumnezeu.
Moartea este încă un vrăjmaș însă este "vrăjmașul de pe urmă", care este deja înfrânt, astfel că acum moartea nu este semnul judecății lui Dumnezeu asupra noastră, pentru păcatele noastre, ci consecința temporală a participării noastre la vina lui Adam. Și pentru că vina și judecata sunt îndepărtate, putem să plângem cu Domnul nostru, tulburați și mânioși în fața morții, dar și să cântăm împreună cu apostolul: "Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?" (1 Cor. 15:54-55). Avem nevoie din nou de o biserică care să poată simți tristețea într-un mod care înfruntă realitatea onest și corect, recunoscând aspectul tragic al vieții, chiar mai tragic decât și-ar putea imagina orice nihilist, recunoscând în același timp că Cel ce l-a înviat pe Lazăr este acum înviat și stă la dreapta Tatălui Său, până când toți vrăjmașii, printre care și moartea, vor sta ca o grămadă sub picioarele Sale.

Tradus de Tiberiu Pop


Diverse