Înapoi
Acasă
Biblia

Fluierând în întuneric

R.C. Sproul


Este bine să continuăm studiul nostru acum. În ultima noastră sesiune v-am lăsat în suspans așa cum se întâmplă în filmele seriale și telenovele, în mijlocul poveștii. L-am lăsat pe fiul risipitor împreună cu porcii în coteț și nu l-am scos de acolo. Știu că nu e prea amuzant să oprești o poveste în mijloc dar a existat un motiv pentru aceasta.

Am văzut că există un lucru ce se numește adevăr. Și acest adevăr este în acord cu realitatea. Și dacă ești viu și gândești, vrei să te asiguri că ești în contact cu realitatea. În cea de-a doua sesiune am cercetat problema umană. Și am folosit istorisirea spusă de Isus despre fiul risipitor, nu ca pe un incident izolat ci ca pe o istorisire despre noi înșine. Și când am terminat acea parte a povestirii aveam pe fiul risipitor blocat în noroi între porci. Și îi era teamă să iasă de acolo. Și vă amintiți de ce îi era teamă? De ce rămânea el acolo? De ce nu se scula să plece acasă? Ce îl înspăimânta mai mult decât orice altceva? Vă amintiți? Mânia tatălui. Și astfel, decât să suporte mânia tatălui prefera să stea cu porcii. Rămânea în nefericirea lui.

Întrebarea la care vreau să privim acum este, ce trebuie să se întâmple ca fiul risipitor să fie salvat? Așa se întâmplă în povestirile din seriale. Se obișnuia să le arate la TV când secvența în care eroul se înneacă, se afundă tot mai mult în apă și se pare că nu mai are absolut nici o șansă și atunci se aude, "Priviți și mâine" sau "Reveniți săptămâna viitoare pentru a vedea încheierea dramatică a acestui episod." Și apoi trebuia să aștepți o zi sau o săptămână să vezi dacă personajul mai reușea să iasă din apă sau dacă se scufunda complet și acela era sfârșitul. Ei bine, ei niciodată nu se scufundau. Întotdeauna aveau o modalitate de a-l salva. Și astfel, lucrul în care eram interesați în acele segmente ale serialului, în cele din urmă, ceea ce ne reținea atenția era chestiunea salvării. Nu vorbesc despre salvare într-un sens religios. Ci în alte feluri, noi suntem foarte interesați în povești despre salvare. Pentru că mântuirea, în sensul ei de bază, înseamnă salvare.

Ți s-a întâmplat vreodată să vină cineva la tine, să te prindă de tricou sau să te oprească la colț pe un coridor la școală și să întrebe, "Ești mântuit?" V-a făcut cineva asta? Îmi amintesc odată mergeam pe stradă în Philadelphia în campusul Temple University. Mergeam pe stradă și un tip vine și spune, "Domnule, domnule!" Și eu am spus, "Ce este?" Și el a spus, "Ești mântuit?" Ei bine, am avut diferite sentimente amestecate când mi-a spus asta. Pentru că am recunoscut faptul că era evident un creștin preocupat de răscumpărarea mea și îmi punea o întrebare pentru a-mi putea prezenta Evanghelia. Și m-am gândit că cel puțin mă bucur că îi pasă destul de mult despre mine încât să mă întâlnească pe stradă în felul acesta. Dar în același timp doream atât de mult să îl întreb, "Salvat de la ce?" Cu siguranță nu de străini care mă abordează pe stradă, mă acostează și îmi întrerup pauza de masă punându-mi astfel de întrebări. Dar nu am spus asta. Nu. Dar asta doream să spun.

M-am gândit totuși să-l întreb, "Salvat de la ce?" Pentru că aceasta este întrebarea corectă, nu? Biblia vorbește despre salvare în multe sensuri. Când armatele Israelului mergeau în bătălie și inamicii aveau mai multă putere, mai multe oștiri, armuri mai bune, care mai multe și se pare că îi vor strivi, apoi în ultima clipă Dumnezeu schimbă sorții bătăliei astfel încât Israel este victorios. Evreii sărbătoreau atunci evenimentul ca o experiență a salvării. Nu era vorba despre faptul că sufletele lor mergeau în cer sau că erau împăcați cu Dumnezeu. Ei fuseseră salvați de calamitatea unei înfrângeri militare.
În Noul Testament atunci când Isus îi întâlnește pe oamenii bolnavi și aceștia își arată credința, El le spune," Credința voastră v-a mântuit; duceți-vă în pace". În acel moment s-au vindecat. Ce a vrut El să spună când a zis, "Credința voastră v-a mântuit"? V-a mântuit de la judecata lui Dumnezeu sau de la ravagiul acestei boli?
În biblie mântuirea, în sensul cel mai de bază, înseamnă salvare din orice pericol. Salvare de la calamitate. Boxerul este salvat de sunetul gongului. Aceasta nu înseamnă că el a mers în cer dacă gongul ringului a sunat. Înseamnă că el a fost salvat de la înfrângere pentru că timpul s-a scurs și gongul a sunat. Acesta este sensul general al salvării - de a fi salvat de la calamitate.

Și astfel, întrebarea mea este care este cea mai groaznică calamitate? Care este cea mai mare catastrofă de la care orice ființă umană trebuie să fie salvată? Și în Biblie, când Biblia vorbește despre mântuire, ea vorbește despre salvarea de la cea mai groaznică dintre toate calamitățile. Pun două întrebări. Cine este cel care inițiază salvarea? Dumnezeu este Autorul mântuirii. Dumnezeu, Tatăl, a iubit atât de mult lumea încât a dat pe singurul Său Fiu. Dumnezeu, Tatăl, este Cel care instigă, care plănuiește și inițiază mântuirea. Dumnezeu este Acela care începe mântuirea.
Acum, întrebarea care se pune, "Salvare de la ce?" într-adevăr devine "Salvare de cine?" Salvat de cine? Cum răspunzi la această întrebare în mintea ta? Eu știu cum răspunde Biblia și s-ar putea să te surprindă. Biblia spune că Dumnezeu ne salvează de Dumnezeu. Permiteți-mi să spun din nou. Dumnezeu ne salvează de Dumnezeu. El inițiază salvarea noastră și ne salvează de El Însuși. De fapt, Biblia spune că noi care suntem salvați suntem salvați de mânia care va veni. Mânia cui va veni? Este mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu sugerează. Dumnezeu nu amenință. Dumnezeu promite mânie. Dumnezeu anunță în Scripturi că El a stabilit o zi în care va judeca întreaga lume. Și Noul Testament o numește "Ziua Mâniei Lui Dumnezeu."
Pavel le dă unul dintre cele mai înfricoșătoare avertismente oamenilor din biserica din Roma, unul cum nu ați mai auzit. El le spune acestor oameni că, "Voi adunați mânie pentru ziua mâniei." (Romani 2:5) Ce vrea el să spună? Ai avut vreodată o pușculiță? Pui acolo o monedă. Poate nu înseamnă mare lucru. Sau pui câteva monezi. Iarăși nu e mult. Dar dacă continui să pui câte puține monezi în fiecare zi; câțiva lei aici, câțiva dincolo, alte monede aici și așa mai departe; și continui aceasta în fiecare săptămână, o lună, un an, zece ani. Și vine ziua când ai voie să iei ciocanul și să spargi pușculița și o deschizi și nu îți vine să crezi câți bani sunt acolo. Dar a durat mult timp să se acumuleze, să o aduni grămadă. Dar pui odată puțin, apoi mai pui puțin, mai pui puțin - dacă o faci destul de mult timp ai o comoară. Și Pavel spune că asta facem noi. Că investim în contul nostru în fiecare zi. Dar investim într-un cont de mânie. O adunăm ca pe o comoară, o stocăm și o depozităm. Dar dacă este un lucru, preaiubiților, față de care America modernă este foarte adormită, inconștientă și într-o amețeală completă, acesta este mânia lui Dumnezeu. Probabil că nici un concept din teologie nu este mai respingător pentru America modernă decât ideea mâniei divine.

(citate de la studenți)

"Din punct de vedere biblic, dar eu nu cred. Acesta nu este modul în care eu Îl interpretez pe Dumnezeu - ca un Dumnezeu al mâniei. Eu cred că El este mai mult iertător sau generos sau blând."

"Să sperăm că El nu este acel Dumnezeu rău așa cum Îl arată toată lumea."

"Știi, Dumnezeu iubește pe toată lumea și El iartă pe toată lumea de păcat. Deci nu pot spune că El se poate enerva pe cineva."

"Un Dumnezeu mânios și supărat, nu așa trebuie să Îl percepem."

"Se presupune că Dumnezeu este atotiubitor și atotiertător."

Dacă Dumnezeu este bun, dacă Dumnezeu este iubitor, dacă Dumnezeu este plin de har, de ce ar trebui să mă îngrijorez eu despre mânie? Mânia ar fi cumva sub demnitatea Sa. Dacă Dumnezeu ar fi într-adevăr bun, El nu ar putea manifesta mânie niciodată, nu-i așa? Din nou, aceasta indică faptul că ne-am amorțit mințile. Am încetat să mai gândim. Suntem adormiți teologic. Am uitat ce înseamnă să fii bun. Pentru că noi înțelegem că dacă Dumnezeu este bun cu adevărat, El nu are nici o opțiune în afară de mânie. Un judecător, un judecător drept, un judecător sfânt, care tratează ușor cu răul, care niciodată nu manifestă dispreț față de rău și care refuză să pedepsească răul nu este un bun judecător. El nu este un judecător drept. Mânia, departe de a fi nepotrivită unui Dumnezeu sfânt, este în totalitate potrivită unui Dumnezeu drept. Și știți ceva? Voi știți asta, nu-i așa?
Au existat momente în viața voastră când ați experimentat mânia umană. Și nu este niciodată plăcut când cineva se enervează pe voi și vă ceartă și vă pedepsește. Și am vorbit deja despre cum te simți când acea mânie care vine asupra ta este nejustificată. Aceasta ne face să ne enervăm cu adevărat. Dar fiecare de aici, la un anumit moment, a experimentat mânie pe drept și a știut despre asta. Ați știut că o meritați. Dacă o meritați din mâini omenești, cu cât mai mult o meritați din partea caracterului unui Dumnezeu absolut perfect, drept și sfânt, pe care în repetate rânduri, în continuu și fără să gândești L-ai nesocotit.

Nimeni din această încăpere nu L-a ascultat pe Dumnezeu în mod desăvârșit de când s-a coborât din pat în această dimineață. De ce suportă El toate acestea? L-ai insultat. L-ai făcut de rușine. L-ai dezonorat. Ai spus, "Doamne, nu Te voi lăsa să domnești peste mine. Cine crezi că ești Tu să pretinzi supunere din partea mea? Eu știu mai bine decât Tine." Realizați oare cât de încăpățânate suntem noi, ființele umane, să continuăm să Îl înfruntăm pe Dumnezeul Cel Viu? Și apoi spunem, "Hei, nici o problemă. Dumnezeu ne apreciază în funcție de ceilalți. Eu nu trebuie să mă îngrijorez. Eu nu fac toate lucrurile acelea respingătoare pe care le-a făcut Charles Manson. Sau tipul acela, canibalul, Jeffrey Dahmer. Eu nu trăiesc așa. Eu nu sunt așa de rău. Deci, de ce să mă îngrijorez? Mila lui Dumnezeu este infinită. El iartă pe toată lumea. Dumnezeu nu are nici un fel de mânie." Încrede-te în asta. S-ar putea să ai dreptate. Dar singurul caz în care ai putea avea dreptate este dacă El nu este sfânt. Dar dacă Dumnezeu este sfânt, atunci ar fi bine să te aștepți la mânie. Și ar fi bine să te aștepți la dreptate.
Și aceasta este răscumpărarea. Înseamnă să scapi de catastrofă. Pavel spune că noi o adunăm (Romani 2:5). În alt loc Pavel spune că el avertizează oamenii despre ceea ce le face Dumnezeu când ei umplu măsura mâniei Lui. Adică, există un punct, un moment de saturație la care poți ajunge în viață când Dumnezeu, care este atât de răbdător și atât de blând și atât de milostiv încât te așteaptă să te pocăiești, El te așteaptă să vii la El, te așteaptă să te trezești din toate acestea, și tu Îl ignori. Și cu cât este mai răbdător și perseverent, cu atât mai mult inima ta se împietrește. Și tu spui, "Hei, El nu mi-a făcut nimic încă. Ciocanul nu va cădea niciodată." Dar poți ajunge la acel moment de saturație în existența ta când depășești această măsură de mânie. Și când faci asta, ești terminat. Ești fără speranță. Dumnezeu te va abandona. Și vei petrece veșnicia în iad. Astfel Dumnezeu este drept și noi nu suntem. Și astfel fiului risipitor, suntem în cotețul porcilor. Ne temem de mânia Lui. Deci, ce facem? Cum tratezi tu cu vina ta? Pentru că știi că o ai. Cum o abordezi?

(citate de la studenți)

"Eu cred că oamenii își tratează vinovăția de cele mai multe ori prin negare, aș spune."

"Mă simt vinovat uneori de anumite lucruri care se întâmplă, știi. Dar nu poți, nu poți trăi cu lucruri rele în tine, știi. Este mai sănătos să te gândești la lucruri bune."

Vedeți, oamenii nu înțeleg iertarea. Asta gândesc ei. Ei spun, "Păi, tot ce trebuie să faci pentru a fi salvat (tot ce trebuia să facă fiul risipitor pentru a fi salvat) este ca Dumnezeu pur și simplu să uite, să desconsidere cerințele." Și Dumnezeu va spune pur și simplu, "Hei, sunteți iertați cu toții. Vă voi ierta pe toți. Veniți toți acasă acum." Nu înțelegeți, El nu poate face asta. Nu pentru că El nu vrea. El nu poate face aceasta fără a înceta să mai fie Dumnezeu. Pentru că dacă ar face asta, ar însemna că El încetează să mai fie sfânt. Noi gândim că ceea ce se întâmplă când El este milostiv este că El Își arată mila eliminând dreptatea Sa. Preaiubiților, mila Sa este o milă dreaptă. Mila sa este o milă sfântă. Pentru că singura cale prin care Dumnezeu Însuși poate fi milostiv vreodată este doar dacă mai întâi dreptatea Sa a fost satisfăcută. În aceasta constă crucea. Satisfacerea dreptății lui Dumnezeu. Dar noi avem o generație de oameni care cred că poți avea salvarea de la catastrofă fără să existe satisfacere.

(citate de la studenți)

"Vreau să spun, că dacă este important ca oamenii să aibă o credință... dacă îi ajută. Dar personal nu am nevoie de o credință."

"Chiar acum eu nu am nevoie de Isus."

"Eu nu am nevoie de Isus pentru că am o gândire proprie."

Probabil că cel mai mare mit pe care îl aud din nou și din nou este când oamenii mă privesc în ochi și spun, "Religia este bună pentru tine dar trebuie să înțelegi că eu nu am nevoie de Isus." Atunci realizez că noi am adormit față de realitate. Aceasta nu este realitate. Dacă o persoană îmi spune, "R.C., eu nu Îl vreau pe Isus," pot înțelege asta. Dar când îmi spun, "Eu nu am nevoie de Isus." eu vreau să spun, "Ți-ai pierdut mințile? Tu auzi ce spui?" Dacă nu există Dumnezeu, bineînțeles că nu ai nevoie de Isus. Dacă Dumnezeu există și El este sfânt, și dacă și tu ești sfânt, atunci tot nu ai nevoie de Isus. Dar dacă Dumnezeu există și El e sfânt și tu nu ești sfânt, atunci nu există nimic în acest univers de care să ai o nevoie mai disperată decât de Isus. De ce? Pentru că un Dumnezeu sfânt nu va negocia niciodată dreptatea. Dreptatea Lui trebuie să fie satisfăcută, sau altfel El încetează să mai fie Dumnezeu. El încetează să mai fie drept. Încetează să mai fie sfânt. Și sunt doar două metode prin care dreptatea Lui Dumnezeu poate fi satisfăcută în ceea ce privește păcatul tău. Fie o satisfaci tu sau Hristos. În asta constă crucea.

Tradus de Cristian Coțovan


Diverse