Înapoi
Acasă
Biblia

Numai Cristos

Fundamentul principiului Solus Christus: Legea

Rod Rosenbladt


Principiul Reformei Solus Christus n-a fost doar o chestiune teoretică. După cum și teologul luteran Paul R. Hinlicky scrie, "Atunci când reformatorii au declarat , acesta a fost rezultatul unei lungi lupte teologice pentru claritate în privința Evangheliei biblice și nu un slogan, disponibil la nevoie pentru suprimarea elementelor importante ale dovezilor contrare din experiența umană." Motivul pentru care reformatorii au luptat cu atâta tenacitate pentru solus Christus a fost faptul că însăși mântuirea noastră se întemeiază pe Persoana și Lucrarea completă a lui Cristos.

Scripturile Îl prezintă pe Isus Cristos ca singurul mijlocitor între Dumnezeul sfânt și omul păcătos (1 Tim. 2:5). Dumnezeu mântuiește păcătoșii - solus Christus; aceasta constituie esența sau aspectul cheie al problemei în discuție.

Dumnezeu și Legea Sa

Fundalul acestei discuții îl constituie natura lui Dumnezeu și a Legii Sale. Biblia pretinde că Legea lui Dumnezeu este stăpână, și aceasta pe bună dreptate peste copiii lui Adam. Această Lege pretinde o supunere absolută - nu doar, așa cum spune Luther, manifestarea exterioară a unui comportament în conformitate cu cele Zece Porunci - și ea mai presupune și aspectul lăuntric. Noi trebuie să ne iubim semenul într-un anumit fel, modul acesta fiind descris în cele Zece Porunci. Nu putem realiza acest lucru în mod deplin, fie el numai în aspectul exterior, nici chiar ca și creștini având Duhul Sfânt locuind în noi. Însă, chiar dacă am putea, totuși, n-ar fi suficient ca să ne justifice înaintea lui Dumnezeu. Legea ne poruncește să ne iubim semenul nostru "din inimă" (vezi 1Pet. 1:22), fără nici un interes ascuns din partea noastră. Manifestarea ascultării noastre față de Lege în cazul semenului nostru trebuie să se manifeste exclusiv pentru binele semenului nostru, și în nici un fel pentru binele nostru propriu. Oricine nu se evaluează după acest standard absolut (neschimbător și care nu poate fi negociat) al Legii lui Dumnezeu se află pe bună dreptate sub mânia și condamnarea Lui Dumnezeu acum și pentru totdeauna.

Având în vedere aceste condiții, putem înțelege însemnătatea principiului solus Christus al Reformei. Separați de mijlocitorul dat de Dumnezeu, care satisface Legea Sa, oricare dintre noi stăm înaintea Dumnezeului drept ca vinovați și condamnați pe bună dreptate de Legea Sa dreaptă. Trebuie ca Cineva să satisfacă dreptatea divină, însă noi nu am făcut și nici nu putem să facem aceasta. Trebuie ca Cineva să plătească pedeapsa pentru păcatul nostru, însă noi nu o putem plăti. Noi suntem parte din problemă, nu parte din soluție.

Cristos și Lucrarea Sa

Una din condițiile pentru principiul solus Christus este și perspectiva a Reformei asupra Persoanei și Lucrării lui Cristos. Care au fost subcategoriile pe care reformatorii le-au avut în minte atunci când au mărturisit solus Christus?

1. Persoana lui Cristos. În privința Persoanei Lui, reformatorii aveau în minte divinitatea și umanitatea deplină ale lui Cristos: cu privire la relația acestora, reformatorii vorbeau de o "uniune ipostatică" a acestor două naturi înlăuntrul Persoanei unice a lui Cristos. El nu era în niciun fel "scindat" sau "schizofrenic" în ființarea Sa atât ca Dumnezeu cât și ca om. În schimb, divinitatea Sa împărtășea cu umanitatea Sa atribute comune fără ca cele două naturi să fie confundate. Desigur, aceasta este una din doctrinele integre ale creștinismului clasic.

2. Lucrarea lui Cristos. În ce privește lucrarea lui Cristos, ambele forme în care s-a manifestat Reforma, au făcut uz de lucrarea sa distinctă ca Profet, Preot și Rege. Atunci când ne concentrăm asupra principiului solus Christus, preoția este lucrarea Sa centrală. Isus este "Mielul lui Dumnezeu, care ia păcatul lumii" (Ioan 1:29). Lucrarea Sa este în principal lucrarea de "împăcare a lumii" cu Dumnezeu (2 Cor. 5:19).

Maniera în care Isus a împlinit acest oficiu a fost aceea de a se oferi pe Sine Însuși la moarte în locul nostru, dându-și viața Sa ca preț de răscumpărare pentru păcatele lumii (1 Tim. 2:6). El a fost marele substitut, adevărata jertfă prefigurată în sistemul de jertfe al Vechiului Testament. El a fost și este Marele Preot (Evrei 7:26-27), care a murit în locul nostru, care S-a jertfit pe Sine pentru noi (Evrei 9:12-14). Spus în mod simplu, Cristos a murit pentru noi. El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn și a înviat pentru justificarea noastră. Aceasta înseamnă că justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu este legată total de ceea ce Cristos a realizat pentru noi pe cruce, și aceasta s-a petrecut fără ajutorul nostru. Justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu ceea ce El s-ar putea ( și chiar realizează) în noi.

Reformatorii credeau că această chestiune nu era deloc o dezbatere asupra unor aspecte neînsemnate de gramatică, respectiv prepozițiile "în" și "în afara", ci mai degrabă o problemă a Evangheliei adevărate a imputării și o respingere a unei evanghelii false a infuziei (perspectiva romano-catolică). Ceea ce mântuiește este moartea substitutivă a lui Cristos și neprihănirea Lui imputată sau atribuită nouă ca și cum ar fi realmente a noastră. Ca să facem corelarea, ceva înfăptuit în noi - chiar și ceva realizat înlăuntrul nostru prin harul Său, și nici chiar prin credința în Cristos - nu este suficient ca să ne mântuiască.

Dogmaticienii luterani și reformați au împărțit această lucrare ispășitoare a lui Cristos în două părți.

1. Ascultarea activă a lui Cristos. Isus S-a așezat sub obligația Legii divine, împlinind-o în locul nostru prin viața Sa sfântă, prin ascultarea Sa perfectă de Tatăl. Teologii numesc această lucrare "ascultarea Lui activă". El Însuși a întrebat, "Poate vreunul dintre voi să Mă dovedească vinovat de păcat?" (Ioan 8:46) și a afirmat, "Eu întodeauna fac ce este plăcut [Tatălui]" (Ioan 8:29). Pavel a scris, ".prin ascultarea Acelui singur om cei mulți vor fi făcuți neprihăniți" (Rom. 5:19).

2. Ascultarea pasivă a lui Cristos. De asemenea, Isus a suferit benevol și a murit pentru păcatul lumii (Evrei 9:12), plătind pedeapsa pentru păcatul nostru, ispășind vina noastră și eliberându-ne de consecințele păcatului și morții (2Tim. 1:10), de puterea diavolului (Evrei 2:14) și de stăpânirea păcatului (Tit 2:14). Teologii numesc această lucrare "ascultarea Lui pasivă". În ce privește subiectul nostru de față, Evanghelia este o Evanghelie ce reflectă principiul solus Christus fiindcă de la început până la sfârșit este legată de ceea ce Cristos a făcut, s-a petrecut fără ajutorul nostru, pentru noi și în locul nostru. Evanghelia descrisă în Scripturi are 100% de-a face cu ceea ce Cristos a făcut și 0% de-a face cu noi - cu inimile noastre, cu felul în care Îl experimentăm pe El lăuntric, cu viața noastră creștină și cu pietatea noastră, cu faptele noastre de iubire față de semenul nostru, cu orice ține de noi!

Iertarea păcatelor

Având temeiul acestor lucruri, creștinii recunosc că Isus Cristos este singura sursă de iertare a păcatelor. Nici unul dintre noi nu va recunoaște de unul singur că nevoia noastră cea mai mare este de iertare a păcatelor. De aceea trebuie să învățăm să credem mai degrabă adevărul din Scripturi decât din propria noastră conștiinciozitate.

De exemplu, eu sunt foarte conștient de faptul că am nevoie de o Shelby Cobra (nu de o imitație, ci de una adevărată) sau cel puțin de o Dodge Viper sau o Porthole T-Bird din anii '57 (tipuri de mașini sport). Nu mă îndoiesc deloc de această nevoie. Verificând prin intermediul acestei "conștiințe lăuntrice a lui Rosenbladt", această chestiune mi s-a confirmat de mai multe ori în fiecare săptămână. Singura problemă cu privire la acest lucru este că "omul lăuntric din Rosenbladt" este poluat sau afectat de păcatul și corupția moștenite de la Adam, precum și de păcatul zilnic al lui Rosenbladt în gândire, vorbire și faptă! Iar Rosenbladt nu privește așa cum ar trebui la ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu îi spune despre ceea ce el are cu adevărat nevoie. În schimb, el continuă plin de voioșie crezând că știe de ce are nevoie cu adevărat.

Scriptura spune că nevoia mea reală este de a avea un mijlocitor între Eul meu păcătos și Dumnezeul cel sfânt. Iar ceea ce-mi oferă sau îmi aplică Cristos mie în funcția Sa de preot este Evanghelia predicată și sacramentele. Acesta este un indiciu cu privire la ce trebuie să fie lucrarea pastorală a bisericii, așa cum vom vedea în Capitolul 5.

Solus Christus și Sola Fide

Este important de observat aici că, opus celei mai mari părți din evanghelicii americani, accentul Reformei este pus pe Cristos și moartea Sa, nu pe credința noastră în Cristos și moartea Sa. Atunci când Scripturile și reformatorii au folosit cuvintele "prin credință", ei nu s-au referit la sensul "pe baza credinței". Justificarea păcătosului este făcută doar pe baza crucii lui Cristos, a sângelui vărsat al lui Cristos și a învierii lui Cristos. În înțelegerea Reformei, a-L "predica pe Cristos răstignit" înseamnă mai degrabă să-L predici pe El și moartea Lui mântuitoare, decât a predica credința noastră în El ca fiind ceea ce ne mântuiește. Reforma a insistat asupra faptului că noi suntem justificați propter Christum (datorită sau din cauza lui Cristos) și per fidem (prin credință). Nu este opusul; ceea ce înseamnă că noi nu suntem justificați datorită credinței noastre și prin Cristos.

Acest lucru poate suna asemănător despicării firului în patru, dar nu este așa. Este diferența între un Mântuitor care mântuiește și credința umană care nu mântuiește. Este diferența între o Evanghelie obiectivă care mântuiește și o altă "evanghelie", una subiectivă, care nu este deloc evanghelie și care nu mântuiește. Fundamentul justificării noastre este Cristos și suferințele și moartea Sa nevinovată. Punct! Credința unui creștin în Cristos nu-l mântuiește pe el sau ea. Sângele vărsat al lui Cristos îl mântuiește sau o mântuiește.

Credința este pur și simplu "mâna goală care Îl apucă pe Cristos, Cel care mântuiește". Această credință poate fi puternică sau firavă. Poate fi relativ autentică sau neautentică. Însă ceea ce mântuiește nu este tăria sau slăbiciunea credinței, sau orice altceva legat de credință. Cel care mântuiește este Cristos, Mântuitorul care are puterea și în Care se încrede acea credință.

Principiul Solus Christus era strâns legat de principiul sola fide a Reformei. Unul din modurile în care ne putem gândi la acest subiect este de a ridica întrebarea, "Mântuiește sângele vărsat al lui Cristos - de unul singur, - solus - un bărbat, o femeie sau un copil? A fost lucrarea lui Cristos de pe cruce - de una singură întru totul - suficientă?" Răspunsul Reformei a fost "Da!" În contrast cu ce anume? În vremea aceea principiul era contrar în special învățăturii romano-catolice și se opunea faptelor omului de orice fel care ajută mântuirii.

Răspunsul multora care poartă numele de creștin astăzi, inclusiv mulți evanghelici, este adesea "Nu!" Dar, dacă răspunsul corect este "Nu!" următoarea întrebare evidentă este, "Dacă moartea și învierea lui Cristos nu sunt suficiente să mă mântuiască, atunci ce anume trebuie să fie adăugat ca să mă mântuiască?" Aproape în toate cazurile, va fi fi menționată formula "Cristos plus o anume virtute sau virtuți în mine". În cazul evanghelicilor, va fi adesea, "dacă este combinat cu credința mea în Isus."

Este ca și cum am spune "Combinația dintre (1) moartea substitutivă a lui Isus pentru mine pe cruce și (2) credința mea în acea moarte mă va mântui." În asemenea cazuri, evanghelicii stau de partea romano-catolică a dezbaterii Reformei, indiferent dacă el sau ea este conștient de acest lucru sau nu. Insistând asupra faptului că Biblia învăța mântuirea numai prin har, numai prin credință, doar pe baza morții lui Cristos, reformatorii se distingeau prin afirmația, "Moartea lui Cristos, sângele vărsat, îngroparea Sa timp de trei zile și învierea Sa prin ele însele îi mântuiesc pe păcătoși". De fapt, această sola fide poate fi înțeleasă ca renunțarea la orice și la toate presupusele calități din noi care "ajută mântuirii noastre". În schimb putem ajunge să vedem asemenea "calități interioare" ca fiind dușmanul Evangheliei, pe care trebuie să-l urâm pentru ca gloria lui Cristos să nu fie știrbită sau defăimată!

Reformatorii au făcut referință la păcatul din noi folosind termenul incurvitas in se, o încovoiere a coloanei vertebrale astfel încât în mod inevitabil noi ne focalizăm pe noi înșine și ne închinăm mai degrabă nouă înșine decât Celui care a murit pentru noi. Unul din modurile în care reformatorii au descris justificarea a fost îndreptarea activă de către Dumnezeu a coloanelor noastre vertebrale deformate înspre sinele ca să ne focalizeze în afară, pe Cristos care moare pe cruce pentru noi. A fi focalizat pe Cristos, la lucrarea din afara noastră, Cel care sângerând pentru păcatul nostru, murind în locul nostru, satisfăcând dreptatea divină prin ispășirea pentru noi, înseamnă să fim obligați să privim dincolo de orice așa-zise merite sau calități din lăuntrul nostru. Chiar dincolo de credința noastră în Cristos sau de încercările de a adăuga merite sau calități la lucrarea lui Cristos de pe cruce. Justificarea înaintea lui Dumnezeu este doar prin Cristos - solus Christus.

Ne cere Dumnezeu să avem credință în Cristos? Da, El cere aceasta. Putem noi să o producem în inimile noastre? Nu, nu putem. Ei bine, atunci cum putem avea credință în Cristos? Dumnezeu ne-o oferă ca un dar, și întotdeauna prin intermediul predicării Evangheliei lui Cristos Cel răstignit și prin intermediul administrării sacramentelor. Credința în Cristos nu este o virtute (habitus) în noi la care putem arăta și să cerem contractual ca Dumnezeu să ne mântuiască. Dumnezeu ne mântuiește prin moartea și învierea lui Cristos pentru noi. Doar prin aceasta. Nici chiar "credința în Cristos" nu trebuie să fie adăugată la solus Christus. Noi nu suntem mântuiți pe baza credinței noastre în Cristos. Noi suntem mântuiți numai prin - sola sângele vărsat al lui Cristos.

From Christ Alone by Rod Rosenbladt copyright 1999, pages 17-24.  Used by permission of Crossway Books, a publishing ministry of Good News Publishers, Wheaton, Il 60187, USA www.crossway.com.

Tradus de Lacrisa Novac


Doctrine