Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Convingerea de păcat

Ioan 16:8

Robert Murray M'Cheyne (1813-1843)


"Şi când va veni El (Mângâietorul), va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata." - Ioan XVI.8.

Atunci când prietenii sunt pe cale de a se despărţi unul de altul, ei sunt mult mai buni decât au fost vreodată până atunci. Aşa s-a întâmplat cu Isus. Era pe cale de a se despărţi de ucenicii Săi şi niciodată până acum inima Sa nu S-a revărsat înspre ei în aşa multe izvoare de tandreţe divină. Întristarea le-a umplut lor inimile şi, pentru aceasta, cea mai măreaţă compasiune i-a umplut Lui inima. "Adevărat vă spun, vă este de folos să Mă duc."
Desigur că era de folos pentru El că trebuia să plece. A trăit o viaţă extenuantă şi plină de suferinţă, neavând unde să-Şi plece capul şi, cu siguranţă, îi plăcea ideea că era pe cale de a intra în odihna Sa. A trăit în obscuritate şi sărăcie. Şi-a dat spatele celor ce-l băteau şi faţa celor ce-I smulgeau barba; sigur, ar fi putut foarte bine să privească înainte cu bucurie spre reîntoarcerea Sa în gloria pe care o avusese împreună cu Tatăl înainte chiar ca lumea să fi fost, atunci când toţi îngerii lui Dumnezeu I se închinau; şi totuşi, nu spune: Îmi este de folos să plec. Desigur că acest lucru i-ar fi mângâiat suficient pe ucenici. Însă nu; El spune: "Vă este de folos vouă." El uită de Sine cu desăvârşire şi se gândeşte numai la micuţa Sa turmă pe care o lăsa în urmă: "Vă este de folos să plec." O, cel mai mărinimos Mântuitor! El S-a uitat nu numai la foloasele Lui, ci şi la foloasele altora. El a ştiut că este o mai mare binecuvântare să dăruieşti, decât să primeşti.
Darul Duhului este marele argument prin care El îi convinge că plecarea Sa le-ar fi de folos. Acum, este interesant de remarcat că El le-a promis Duhul înainte, la începutul discursului Său. În capitolul XIV.16-18, El spune: "Voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci locuieşte cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa nemângâiaţi; Mă voi întoarce la voi." Şi mai departe: "Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am învăţat Eu." (versetul 26). În acest pasaj, Isus le promite Duhul pentru propria lor mângâiere şi bucurie. Li-L promite ca pe o comoară pe care ei, şi numai ei, o puteau primi: "Căci lumea nu-L poate primi pentru nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte"; şi totuşi, spune El, "Acesta locuieşte cu voi şi va fi în voi." Însă în pasajul care ne stă înainte promisiunea este cu totul diferită. El promite Duhul aici, nu pentru ei înşişi, ci pentru lume - nu ca un tezaur particular, menit să fie bine închis în inimile lor, la care să poată medita cu o bucurie egoistă, ci ca o putere binecuvântată de a lucra, prin predicarea lor, în lumea rea care-i înconjura - nu ca un izvor care să ţâşnească în inimile lor spre viaţa veşnică, ci ca nişte râuri de apă vie care să curgă prin ei spre a uda această lume murdară şi destinată la pierzare. Isus nu spune: "Când va veni El vă va umple inimile cu pace şi bucurie care să dea peste", ci: "Când va veni, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata." Chiar cu puţin înainte El le spunea că lumea îi va urî şi-i va persecuta: "Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea." (Ioan XV.19). Această afirmaţie oferea o slabă mângâiere din moment ce chiar acea lume trebuia să fie câmpul lor de muncă. Însă acum El le arată ce dar binecuvântat ar fi Duhul, căci Acesta ar lucra, prin predicarea lor, chiar la inimile celor ce-i urau şi-i persecutau: "El va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul."

De fiecare dată s-a întâmplat la fel. În Fapte II ni se spune că atunci când Duhul a venit peste apostoli, mulţimea şi-a bătut joc de ei spunând: "Aceşti oameni sunt beţi!"; şi totuşi, când Petru a predicat, Duhul a lucrat prin predicarea sa chiar la inimile acelor batjocoritori. Ei au fost cercetaţi în inimile lor şi au strigat: "Fraţilor, ce să facem?" şi în aceeaşi zi trei mii de suflete au fost convertite. Mai departe, gardianul din Filipi era în mod clar un om dur şi crud faţă de apostoli; căci i-a pus în cea mai sigură celulă şi le-a prins picioarele în butuci; cu toate acestea Duhul i-a deschis inima dură şi a fost adus la Hristos chiar de către apostolii pe care îi urâse. Tot aşa se întâmplă, fraţilor, şi astăzi. Lumea nu-i iubeşte pe adevăraţii lucrători ai lui Hristos cu nici un pic mai mult decât înainte. Lumea este la fel cum era în timpul lui Hristos. Această lume nu a dezminţit niciodată cuvântul din Biblie: "Oricine va trăi cu evlavie în lume, va fi persecutat." Ne aşteptăm, aşa cum făcea şi Pavel, să fim urâţi de majoritatea celor ce ne ascultă. Suntem absolut siguri, aşa cum era şi Pavel, că în măsura în care vă vom iubi mai mult, în aceeaşi măsură, cei mai mulţi dintre voi ne veţi iubi mai puţin; şi cu toate acestea, fraţilor, nici unul dintre aceste lucruri nu ne clatină. Deşi suntem trântiţi la pământ, nu suntem disperaţi, căci ştim că Duhul este trimis să dovedească lumea; şi nu ne temem, însă fie ca, în această zi chiar, unii dintre voi care ne socotiţi vrăjmaşi, pentru că vă spunem adevărul, în mijlocul urii şi a indiferenţei voastre reci, să fiţi dovediţi de păcat de Duhul şi determinaţi să strigaţi: "Domnilor, ce să facem ca să fim mântuiţi?"

I. Prima lucrare a Duhului este să dovedească de păcat.

1. Cine este Cel care dovedeşte de păcat: "El va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, pentru că ei nu cred în Mine." Este interesant de remarcat că oriunde ni se vorbeşte de Duhul Sfânt în Biblie, ni se vorbeşte despre El în termeni de blândeţe şi dragoste. Citim adesea despre mânia lui Dumnezeu Tatăl, ca în Romani I: "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din ceruri împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor." Şi adesea citim despre mânia lui Dumnezeu Fiul: "Daţi cinste Fiului, ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră!" sau: "Arătat din ceruri, pedepsind." Însă nicăieri nu citim despre mânia lui Dumnezeu Duhul Sfânt. El este comparat cu un porumbel, cea mai blândă dintre toate creaturile. El este cald şi blând ca respiraţia: "Isus a suflat spre ei şi a spus: Luaţi Duh Sfânt!" El este la fel de blând ca roua care cade pe pământ: "Voi fi ca roua pentru Israel." El este moale şi blând ca untdelemnul, căci este numit "untdelemnul bucuriei." Untdelemnul ales cu care era uns marele preot era un simbol al Duhului. El este blând şi binefăcător ca un izvor care ţâşneşte: "Apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică." El mai este numit "Duhul harului şi al rugăciunii." Nicăieri nu este numit Duhul mâniei. El este numit "Duhul Sfânt, adică Mângâietorul." Nicăieri nu este numit Răzbunătorul. Ni se spune că suspină în inima credinciosului, "ajutând slăbiciunii lui"; astfel că îl ajută foarte mult pe credincios în rugăciune. Ni se mai spune, de asemenea, despre dragostea Duhului - nicăieri însă de mânia Duhului. Ni se mai spune că poate fi întristat: "Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt!"; că oamenii I se împotrivesc: "Voi vă împotriviţi întotdeauna Duhului Sfânt"; că poate fi stins: "Nu stingeţi Duhul!". Însă toate acestea sunt semne ale blândeţii şi dragostei. Nicăieri nu veţi găsi vreun semn al mâniei şi al răzbunării atribuit Lui; şi cu toate acestea, fraţilor, atunci când acest Duh binecuvântat Îşi începe lucrarea de dragoste, luaţi aminte cum o începe - el dovedeşte de păcat. Chiar El, atotştiutor, atotputernic, cel mai blând şi iubitor, nu poate convinge o inimă păcătoasă sărmană să-L primească pe Mântuitorul, fără ca mai întâi să-i deschidă rănile şi s-o convingă că este pierdută.

Acum, fraţilor, vă întreb, oare slujitorul lui Hristos n-ar trebui să facă acelaşi lucru? Ah! fraţilor, dacă Duhul, a cărui suflare chiar este blândeţe şi dragoste - pe care Isus L-a trimis în lume să-i aducă pe oameni la viaţa veşnică - dacă El Îşi începe lucrarea în fiecare suflet care trebuie să fie mântuit prin a convinge de păcat, de ce trebuie să învinovăţiţi slujitorul lui Hristos pentru că face acelaşi lucru? De ce trebuie să spuneţi că suntem duri, cruzi şi severi atunci când începem să ne ocupăm de sufletele voastre convingându-vă de păcat? Am devenit vrăjmaşul vostru doar pentru că vă spun adevărul? Atunci când chirurgul curăţă o rană infectată - când dă la o parte bandajele murdare - când bandajează rana deschisă şi adâncă şi îţi arată toată infecţia ei - îl poţi numi crud? Oare mâinile lui nu sunt întotdeauna mâini blânde şi pline de dragoste? Sau, dacă o casă este cuprinsă de foc, flăcările ieşind prin fiecare fereastră - când un om curajos se aventurează şi-i alarmează pe locatarii care dorm, spărgând uşa închisă, dând la o parte baldachinul închis şi cu o mână puternică scuturându-l pe cel adormit, poruncindu-i să se trezească şi să fugă - încă o clipă şi ai putea fi pierdut - pe un astfel de om îl poţi numi crud? Sau vei spune că acest sol al milei a vorbit prea tare - prea clar? Ah, nu. "Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui." De ce atunci, fraţilor, învinovăţiţi slujitorul lui Hristos atunci când el începe prin a vă convinge de păcat? Credeţi voi că rana păcatului este mai puţin infectă şi mortală decât cea de pe trup? Credeţi voi că flăcările iadului sunt mai uşor de suportat decât cele de pe pământ? Chiar Duhul dragostei începe prin a vă convinge de păcat; suntem noi oare mai prejos ca mesageri ai dragostei pentru că începem prin a face acelaşi lucru? O, atunci nu mai spuneţi că suntem vrăjmaşii voştri pentru că vă spunem adevărul.

II. Ce este această convingere de păcat? Aş începe să arăt acest lucru prin a arăta ceea ce nu este.

1. Nu este doar o simplă mustrare a conştiinţei naturale. Deşi omul este complet depravat, totuşi Dumnezeu a lăsat în fiecare inimă conştiinţa naturală care să mărturisească despre El. Unii oameni, printr-o continuă păcătuire, îşi împietresc conştiinţa, ca şi cum şi-ar însemna-o cu un fier înroşit, astfel că aceasta devine moartă şi insensibilă; însă cei mai mulţi oameni au atâta conştiinţă naturală rămasă, încât nu pot să păcătuiască fără ca aceasta să nu-i mustre. Când un om comite o crimă sau un furt, chiar dacă nimeni nu l-a văzut, conştiinţa sa îl împovărează. El tremură şi îi este teamă - el ştie că a păcătuit şi îi este teamă că Dumnezeu se va răzbuna. Acum, fraţilor, aceasta nu este convingerea de păcat - aceasta este o lucrare naturală ce are loc în fiecare inimă; convingerea de păcat este însă o lucrare supranaturală realizată de Duhul lui Dumnezeu. Dacă nu ai nimic mai mult decât mustrarea obişnuită a conştiinţei, nu ai fost niciodată convins de păcat.
2. Nu este o simplă impresie asupra imaginaţiei. Uneori, când oamenii au comis un păcat grav, impresia răzbunării lui Dumnezeu are un efect teribil asupra imaginaţiei lor. Noaptea li se pare că văd flăcările iadului arzând sub ei sau li se pare că aud strigăte de nenorocire care le spun despre pedeapsa viitoare; ori li se pare că văd faţa lui Isus întunecată de mânie; sau au coşmaruri, atunci când dorm, despre răzbunarea viitoare. Acum, aceasta nu este convingerea de păcat pe care o face Duhul. Aceasta este în totalitate o lucrare naturală asupra minţii şi imaginaţiei şi deloc o lucrare supranaturală a Duhului. Dacă nu ai avut nimic mai mult decât aceste terori ale imaginaţiei, nu ai avut lucrarea Duhului.
3. Nu este doar o cunoaştere intelectuală a ceea ce spune Biblie împotriva păcatului. Mulţi oameni care nu sunt convertiţi îşi citesc Bibliile şi ştiu clar că se află în situaţia prezentată aici. Ei sunt oameni sensibili. Ştiu foarte bine că sunt în păcat şi ştiu la fel de bine că plata păcatului este moartea. Unul trăieşte luând Numele Domnului în deşert şi citeşte cuvintele, înţelegându-le perfect, care spun: "Să nu juraţi deloc!" - "Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Său". Un altul trăieşte în poftele firii şi citeşte şi înţelege perfect aceste cuvinte: "Nici o persoană stricată n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu."
Un altul trăieşte într-o continuă ignorare a lui Dumnezeu - niciodată, din zori şi până la apus, nu se gândeşte la Dumnezeu şi totuşi citeşte: "Cei răi se întorc la locuinţa morţilor: toţi oamenii care-L uită pe Dumnezeu." În felul acesta majoritatea celor neconvertiţi au o cunoaştere intelectuală a păcatului lor şi a plăţii păcatului; totuşi, fraţilor, acest lucru este departe de convingerea de păcat. Aceasta nu este decât o lucrare naturală la nivelul intelectului. Convingerea de păcat este o lucrare la nivelul inimii. Dacă nu aveţi nimic mai mult decât această cunoaştere intelectuală că aţi fi păcătoşi, atunci încă nu aţi fost convinşi de păcat.
4. Convingerea de păcat nu este atunci când simţi repulsie faţă de păcat. Acesta este lucrul pe care îl simte un copil al lui Dumnezeu. Un copil al lui Dumnezeu a văzut frumuseţea şi perfecţiunea lui Dumnezeu şi, de aceea, păcatul este respingător în ochii săi. Însă nici o persoană neconvertită nu a văzut frumuseţea şi perfecţiunea lui Dumnezeu; prin urmare, nici chiar Duhul nu poate să-l facă să simtă dezgustul păcatului. E ca şi cum ai părăsi o încăpere care este iluminată puternic şi ai merge în întunericul de afară: noaptea pare foarte întunecată; tot aşa, când un copil al lui Dumnezeu a fost dincolo de perdea - în prezenţa Dumnezeului său cu care s-a împăcat - într-o imagine completă a Tatălui luminilor, care locuieşte într-o lumină de nepătruns şi în glorie - atunci, când îşi întoarce privirea înspre propria sa inimă păcătoasă, păcatul apare foarte întunecat, foarte josnic, şi foarte dezgustător. Însă un suflet neconvertit nu a fost niciodată în prezenţa Dumnezeului împăciuitor; şi, prin urmare, păcatul nu poate să-i apară întunecat şi dezgustător. Ca şi cum ai gusta ceva foarte dulce şi plăcut iar când vrei să guşti altceva, acesta îţi va părea fără gust şi chiar neplăcut; astfel, când un copil al lui Dumnezeu a gustat şi a văzut că Dumnezeu este plin de har, gustul păcatului în inima sa îi devine foarte greţos şi dezgustător. Însă un suflet neconvertit n-a gustat niciodată dulceaţa dragostei lui Dumnezeu; el nu poate, prin urmare, să simtă greaţa şi dezgustul păcatului. Deci, nu este vorba de a fi convins de păcat.

Atunci, ce este această convingere de păcat? Răspuns. Este un simţ corect al ororii păcatului. Nu este numai o cunoaştere a faptului că avem multe păcate şi că mânia lui Dumnezeu este descoperită împotriva tuturor acestora; ci este un sentiment al inimii că suntem sub păcat. Din nou: nu este un sentiment de dezgust faţă de păcat - acesta este simţit numai de copiii lui Dumnezeu; ci este un sentiment de spaimă faţă de păcat - o înţelegere a dezonoarei pe care i-o aduce lui Dumnezeu şi a mâniei la care expune sufletul. O, fraţilor! Convingerea de păcat nu este o simplă lucrare naturală asupra inimii. Există o mare diferenţă între a cunoaşte un lucru şi a avea un simţ corect al lui. Este o mare diferenţă între a cunoaşte că oţetul este acru şi a-l gusta şi a simţi că este acru. Este o mare diferenţă între a cunoaşte că focul ne va arde şi a simţi într-adevăr durerea de a fi ars. În acelaşi fel, este o mare diferenţă între a cunoaşte oroarea păcatelor noastre şi a simţi această oroare. Totul este în van, atâta timp cât vă citiţi Bibliile şi ne auziţi pe noi predicând, dacă Duhul nu foloseşte cuvintele pentru a da înţeles şi sensibilitate inimilor voastre moarte. Cele mai clare cuvinte nu te vor trezi atâta timp cât te afli într-o condiţie naturală. Dacă am putea să vă dovedim, cu precizia aritmeticii, că mânia lui Dumnezeu se află peste voi şi peste copiii voştri, cu toate acestea aţi şedea nemişcaţi - aţi ieşi şi aţi uita acest lucru înainte să ajungeţi la propria voastră uşă. Ah, fraţilor! Acela Care a creat inimile voastre, El singur poate să vă mişte inimile. Acesta este Duhul care convinge de păcat.

1. Învăţaţi adevărata putere a Cuvântului scris şi predicat. Nu este decât un instrument în mâna lui Dumnezeu. Nu are putere în sine, decât pentru a produce o impresie naturală. Este un ciocan - însă trebuie ca Dumnezeu să vă zdrobească inimile cu el. Este un foc - însă trebuie ca Dumnezeu să vă aprindă inimile cu el. Fără El noi vă putem oferi o cunoaştere a ororii condiţiei în care sunteţi, însă numai El vă poate oferi un simţ corect şi o sensibilitate faţă de oroarea condiţiei voastre. Cea mai puternică predică din lume nu poate să producă decât o impresie naturală; însă când Dumnezeu lucrează prin ea, cel mai neînsemnat cuvânt va produce o impresie supranaturală. Multe predici slabe au fost mijlocul prin care Dumnezeu a convertit un suflet. Copii ai lui Dumnezeu, o, dacă v-aţi ruga zi şi noapte pentru înălţarea braţului lui Dumnezeu!
2.Învăţaţi că a vă converti nu stă în puterea voastră. Numai Duhul este Acela care convinge de păcat, iar El este un agent liber. El este un Duh suveran şi nicăieri nu ni se promite că va lucra la dispoziţia celor neconvertiţi. El are milă de oricine-I va place să aibă milă şi Se îndură de oricine-I va place să Se îndure. Poate crezi că poţi să iei povara de păcate chiar acum şi apoi să vii şi să te pocăieşti şi să fii mântuit; însă adu-ţi aminte că Duhul nu este la dispoziţia ta. Nu este slujitorul tău. Mulţi speră să fie convertiţi pe patul de moarte; şi ajung pe patul de moarte şi, totuşi, nu sunt convertiţi. Dacă Duhul vrea să lucreze cu tine acum, nu-L întrista - nu I te împotrivi, nu-L stinge; pentru că poate nu Se va mai întoarce niciodată la tine.

III. Ajung la argumentul pe care-l foloseşte Duhul. Sunt două argumente prin care Duhul le oferă de obicei oamenilor un simţ al ororii păcatului.

1. Legea: "Legea este pedagogul nostru care ne îndrumă spre Hristos." - "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu." Păcătosul citeşte legea măreţului Dumnezeu care a făcut cerurile şi pământul. Duhul lui Dumnezeu trezeşte conştiinţa lui pentru a înţelege că legea condamnă fiecare parte a vieţii sale. Legea îi cere să-L iubească pe Dumnezeu. Inima lui îi spune că niciodată nu L-a iubit pe Dumnezeu - niciodată nu i-a păsat de Dumnezeu. Duhul îl convinge că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos - că onoarea Sa este legată de menţinerea legii şi distrugerea păcătosului. Duhul îl convinge că Dumnezeu este un Dumnezeu drept - că El nu-l poate, cu nici un chip, curăţa pe vinovat. Duhul îl convinge că Dumnezeu este un Dumnezeu adevărat - că El trebuie să-şi ducă la îndeplinire ameninţările: "Am spus-o şi să nu o fac?" Gura păcătosului este închisă, iar el stă vinovat înaintea lui Dumnezeu.
2.Al doilea argument este Evanghelia: "Pentru că ei nu au crezut în Isus." Acesta este cel mai puternic dintre toate argumentele şi de aceea este ales de Hristos aici. Păcătosul citeşte în Cuvânt că "cine crede în Fiul are viaţa veşnică"; iar acum Duhul îl convinge că niciodată nu a crezut în Fiul lui Dumnezeu cu adevărat, nu a ştiut ce înseamnă acest lucru. Pentru prima oară convingerea întâlneşte inima lui: "Cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el." Cu cât este (apare) mai glorios şi mai divin acest Mântuitor, cu atât este mai convins de pierzare sufletul fără Hristos, căci simte că este departe de acest Mântuitor. El vede clar că Hristos este o arcă atotputernică care pluteşte deasupra potopului mâniei lui Dumnezeu - el vede cât de siguri şi fericiţi sunt acei puţini adunaţi în arcă; însă aceasta nu face decât ca dinţii să-i scrâşnească în agonie, pentru că el nu se află în arcă iar valurile şi talazurile vin peste el. El aude că Hristos a ţinut toată ziua mâinile întinse spre cel mai mare dintre păcătoşi, nedorind ca vreunul să piară; însă atunci el niciodată nu s-a aruncat în aceste braţe iar acum simte că Hristos poate să râdă de dezastrul care a venit peste el şi să-şi bată joc de el când îl cuprinde teama. O da, prieteni! Cât de adesea pe patul de moarte, când temerile naturale ale conştiinţei sunt ajutate de Duhul lui Dumnezeu - cât de adesea, când vorbim despre Hristos, despre dragostea Lui, sângele Său ispăşitor, refugiul care poate fi găsit în el, cât de în siguranţă şi fericiţi sunt cei care se află în El - cât de adesea se căiesc păcătoşii muribunzi, cu această întrebare plină de teamă: Dar oare sunt în Hristos? Cu cât le vorbim despre Mântuitor, cu atât le creşte agonia, căci simt că acesta este Mântuitorul pe care ei L-au refuzat. Ah! Ce sens oferă aceste lucruri cuvintelor: "Duhul convinge de păcat, pentru că ei nu au crezut în mine."

1. Acum, prietenii mei, sunt mulţi dintre voi care ştiţi că niciodată nu aţi crezut în Isus şi, cu toate acestea, sunteţi complet insensibili. Staţi aşezaţi fără nici o emoţie - mâncaţi cu poftă şi dormiţi fără probleme. Vreţi să ştiţi de ce? N-aţi fost niciodată convinşi de păcat. Duhul nu Şi-a început niciodată lucrarea în inima voastră. O! Dacă Duhul lui Isus ar veni în inima voastră ca un vânt cu rafale puternice, ce gânduri pline de spaimă aţi avea în noaptea aceasta, cei care staţi culcaţi departe de Hristos! V-aţi pierde apetitul pentru mâncarea acestei lumi, n-aţi mai putea să vă odihniţi în paturile voastre, n-aţi mai îndrăzni să continuaţi să trăiţi în păcatele voastre. Toate păcatele voastre din trecut s-ar ridica în urmă asemenea unor fantome ale răului. Oriunde v-aţi duce aţi întâlni cuvântul: "Fără Hristos, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume"; iar dacă prietenii voştri lumeşti ar încerca să vă liniştească temerile, să vă vorbească despre buna-cuviinţă pe care o aveţi, că n-aţi fost aşa de răi ca vecinii voştri şi că dacă voi vă temeţi, cum ar trebui să se teamă mulţi alţii, ah! cum i-aţi da la o parte, v-aţi astupa urechile şi aţi striga: "Există o cetate de scăpare, în care nu m-am adăpostit niciodată; prin urmare, trebuie să existe şi un răzbunător al sângelui. Există o arcă; prin urmare, trebuie să existe şi un viitor potop. Există un Hristos; prin urmare, trebuie să existe şi un iad pentru cei fără Hristos.
2. Unii dintre voi se poate să fiţi convinşi de păcat - simţiţi teroarea de a fi departe de Hristos şi sunteţi nefericiţi. Acum, (1) Fiţi recunoscători pentru această lucrare a Duhului: "Nu carnea şi sângele v-a descoperit acestea, ci Tatăl Meu." Dumnezeu te-a adus în pustie tocmai ca să te poată atrage şi să vorbească inimii tale despre Hristos. Acesta este modul în care El Îşi începe lucrarea în fiecare suflet pe care îl mântuieşte. Nimeni nu a venit vreodată la Hristos fără ca înainte să fie convins de păcat. Toţi cei care sunt acum în ceruri au început în felul acesta. Fii recunoscător că nu eşti mort ca cei din jurul tău. (2) Nu pierde aceste convingeri! Adu-ţi aminte că sunt uşor de pierdut. Implică-te până peste cap şi urechi în afaceri, lucrează chiar şi în ziua de Sabat (duminica) şi în curând te vei pierde. Cedează puţin în faţa plăcerilor senzuale - distrează-te puţin cu prietenii şi în curând vei fi la fel de fericit şi fără griji ca şi ei. Dacă-ţi iubeşti sufletul, fugi de aceste lucruri - nu sta - fugi departe de ele. Citeşte cărţile care-ţi vor menţine această stare de nelinişte, aşteaptă-i pe pastorii care te vor ajuta să menţii această stare.
Mai presus de toate, strigă spre Duhul, singurul care este autorul acestei stări, ca să-ţi menţină această stare. Strigă zi şi noapte să nu te lase niciodată să te odihneşti departe de Hristos. O, dacă ar fi posibil, dormi deasupra iadului. (3) Nu rămâne la aceste convingeri. Încă nu eşti mântuit. Mulţi au ajuns atât de departe şi în cele din urmă au pierit - mulţi au fost convinşi, dar nu şi convertiţi - mulţi şi-au pierdut convingerile şi s-au bălăcit din nou în păcat. "Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot." Nu eşti niciodată mântuit până nu eşti în staul. Hristos este poarta. "Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea."

Tradus de Tiberiu Pop


Studii Biblice