Înapoi
Acasă
Biblia

Conferintele puritane

Din capela westminster

Din londra

1959-1978

Credința creștină și viața Bisericii sînt ambele înrădăcinate în evenimentele istoriei. De aceea nu este surprinzător că un remarcabil lider creștin ca D. Martyn Lloyd-Jones a crezut că o cunoaștere a istoriei este vitală pentru bunăstarea Bisericii. El a recunoscut că credința într-un Domn întrupat, crucificat și înviat face să fie imposibil să se accepte, de pildă, pesimismul unui Voltaire care a spus că, "istoria nu este decât un tablou al crimelor și nenorocirilor", sau cinismul unui Hegel care a spus că, "oamenii nu au învățat niciodată nimic din istorie, și nici nu au acționat pe baza principiilor deduse din ea".

Ceea ce este remarcabil în privința volumului în care au fost publicate aceste cuvântări ale lui D. Martyn Lloyd-Jones, ținute cu ocazia Studiilor Puritane și Conferințelor de la Westminster, din perioada 1959-1978, sînt cunoștințele istorice pe care acesta le demonstrează. De aceea, aceste pagini nu doar că infirmă maxima filozofului Hegel ci și vorbesc cu relevanță și înțelepciune Bisericii Creștine a sec. al XX-lea.

Aceasta este o reproducere integrală, cuvânt cu cuvânt, cu un minimum de adaptări, a discursului doctorului D.Martin Lloyd-Jones, de la Conferința Studiilor Puritane de la Westminster, din anul 1975. Această conferință s-a ținut anual, în fiecare zi de marți și miercuri, la Capela Westminster din Londra. Acesta este titlul discursului ce a încheiat Conferința din 1975.


Creștinul și Statul în vremuri revoluționare;
Revoluția Franceză și după aceea

D.M. Lloyd-Jones


Obiectivul studierii de către noi a subiectului mai sus menționat are un scop foarte practic. Nu vom lua în considerare această chestiune într-o manieră teoretică pentru simplul motiv că noi înșine, la rândul nostru, ne găsim în mijlocul unei asemenea situații. În timpul acestei conferințe m-am gândit adeseori la un prieten ce s-a aflat de multe ori în această sală în anii trecuți, și anume, Iosif Țon, pastor baptist din România, care vine din mijlocul cuptorului încins, dacă mi se îngăduie să folosesc această expresie, în prezent, cît și la colegul acestuia, prof. Vasile Taloș, profesor de istorie la Seminarul Baptist din București. Acești bărbați deja se găsesc într-o asemenea împrejurare.

Perioadele despre care am auzit mai înainte erau vremuri revoluționare ca și ale noastre, dar așa cum am înțeles, fiecare dintre aceste perioade tinde să aibe trăsăturile ei speciale. De aceea, dacă dorim să studiem acest subiect într-o manieră practică trebuie să-l actualizăm, lucru care mi-a revenit tocmai mie să-l fac. Nu putem să ne oprim la Războiul American pentru Independență și la Declarația pentru Independență, ci trebuie să trecem de acestea și să ne oprim la Revoluția Franceză, așadar titlul meu este, "Revoluția Franceză și După Aceea".

Întreaga mea teză este menită să demonstreze că, s-a născut ceva cu totul nou și a luat ființă, odată cu Revoluția Franceză. Ea reprezintă unul dintre acele mari puncte de cotitură ale istoriei și se poate compara cu Reforma - desigur, nu în același fel - ci la fel de importantă prin schimbarea adusă ca și Reforma Protestantă. Încep prin a spune că ea a fost ceva esențial diferit atât de Rebeliunea cît și de Revoluția din Anglia din sec. al XVII-lea, și diferită de ceea ce s-a întâmplat în America anilor 1775-1776.

Această noutate ce s-a exprimat prin Revoluția Franceză poate să fie rezultatul unui număr de influențe, ce s-au exercitat îndeosebi în Franța. Aceea a fost epoca așa-numitului Iluminism. Omul care a jucat un rol foarte important a fost Diderot. Între anii 1751 și 1780 el a editat ceea ce a devenit o enciclopedie în 35 de volume, ce se presupunea să acopere toată cunoașterea, și să constituie un conspect complet al vieții. La aceasta a fost ajutat de mai mulți oameni, dar mai ales, doi dintre aceștia s-au remarcat. Primul, a fost Jean Jacques Rousseau. Rousseau trebuie menționat în orice abordare a Revoluției Franceze. Acesta era un scriitor copios și un geniu indiscutabil. Și el a publicat un număr de cărți care au avut un efect profund asupra gândirii poporului francez. Într-o carte din 1762, despre educație, el a afirmat că educația ar trebui se bazeze în întregime pe instinctele naturale (ale omului; n.tr.) și că aceasta trebuie să fie complet lipsită de orice influențe concurente ale societății, mai ales de cele ale bisericii. El a introdus o concepție rațională pentru orice. A nesocotit revelația și toată religia revelată. El credea într-un fel de religie naturală ce se baza pe sentimente și pe experimentarea lui Dumnezeu, denunțând orice crez într-o revelație supranaturală. Atunci a apărut faimoasa lui carte intitulată "Contractul social". În această carte argumentul pe care-l lansează afirmă că legile statului nu sînt orânduite divin și de origine divină, că acestea nu ar trebui să se bazeze pe Legea Divină ci pe "voința oamenilor (populară)". Noi cunoaștem vederile lui John Locke și ale altora, dar ce s-a spus cu această ocazie este cu totul nou. Oamenii aceștia erau de fapt deiști. Dar în ce-i privește pe francezi, lucrurile nu mai stau așa. Aceștia susțineau o concepție foarte optimistă a naturii umane, refuzând să ia în serios revelația creștină, mai ales în ce spune ea despre mântuire. Baza societății, spun ei, se pune de către membrii societății care cad de acord asupra unui pact social, nu sub Dumnezeu, ci doar între oameni. Dacă până acum exista o recunoaștere a lui Dumnezeu, în acest moment aceasta s-a curmat. Oamenii trebuie să se alieze pentru libertate și o guvernare justă, în interesul majorității. Acestea au fost în principal învățăturile "Contractului Social". După aceea, a apărut Voltaire, care a fost mult mai violent decât Rousseau, extrem de anti-catolic precum și potrivnic oricărei dogme creștine.

Aceștia doi au avut un efect extraordinar asupra întregii gândiri a poporului francez. Acesta se găsea atunci sub dominația regilor lor destrăbălați, sub o tiranie cu tot ceea ce aducea aceasta. Atunci au apărut aceste idei, și tot atunci și-a făcut apariția Jean Astruc - părintele Criticismului Superior - a cărui învățătură, regret că trebuie s-o spun, a popularizat-o un medic. Prin aceasta s-a adus un atac și mai direct asupra autorității Bibliei. Până atunci, într-o mai mică sau mai mare măsură oamenii acceptau Biblia și învățătura ei, dar acum toate acestea au început să fie contestate. Toate aceste tendințe au lucrat împreună. Cu alte cuvinte, omul devenise acum centrul, nu Dumnezeu, nu doar în chestiunile legate de stat ci și în cele ale religiei. Rațiunea este supremă, nu revelația. S-a introdus ideea "suveranității poporului" care asociată tuturor curentelor menționate a condus în anul 1789 la Revoluție și la formularea sloganului, "libertate, egalitate, și fraternitate". Acesta se referea nu doar la aspectele politice (ale societății; n.tr.) ci și la cele sociale și ale întregii vieți. În felul acesta se poate defini începutul Revoluției Franceze. Au mai existat și alte elemente și tendințe. Doctrina lui Kant a dus în aceeași direcție. După aceea, în această țară l-am avut pe Tom Paine, cel ce-a scris faimoasa carte "Drepturile Omului".

Astfel, s-a ajuns la Revoluția Franceză. Un fenomen care într-un sens a zguduit toată lumea. La început majoritatea oamenilor inteligenți l-au acceptat. Spre exemplu, în această țară a fost acceptat cu satisfacție de persoane de talia lui Coleridge și Wordsworth. Nimeni nu poate într-adevăr înțelege poezia lui Wordsworth aparte de Revoluția Franceză, îndeosebi în expresii ca, "fericirea era ca în zori să fii în viață". "Preludiul" conține istoria ei, iar numeroase alte referiri la revoluție se găsesc în celelalte poeme ale sale. Acești oameni, Wordsworth, Coleridge, și alții, au crezut cu adevărat că vedeau zorii unei noi ere, nu a mileniului în sensul biblic, totuși a unuia în accepțiunea lor. În acesta oamenii trebuiau să fie eliberați de toate constrângerile și limitările, apoi o măreață lume nouă urma să apară. Însă, aceasta nu a durat foarte mult. Acești oameni s-au deziluzionat foarte curând. "Domnia terorii" s-a instalat în Franța, care a fost urmată în consecință de dictatură, sub Napoleon. Atunci au fost dezamăgiți Coleridge, Wordsworth, și alții, ce s-au reîntors la vederile lor anterioare. John Wesley a denunțat revoluția încă de la început și a profețit că acesta era inaugurarea unei "vremi a sfârșitului". William Wilberforce, liderul cauzei abolirii sclaviei, a privit-o cu o absolută oroare. Așadar în această țară a existat o reacție opusă ei (deci, Revoluției Franceze).

Ajungând la sec. al XIX-lea dăm peste învățătura populară a filozofului german Hegel, și a concepției lui istorice noi. În aceasta el respingea ideea că Dumnezeu conduce istoria și învăța în schimb că există un proces dialectic care o guvernează, o teză și o antiteză ce producea o nouă sinteză. Cu aceasta el a schimbat complet vederea oamenilor asupra istoriei, majoritatea ajungând să creadă că acest proces dialectic producea de fapt un inevitabil progres. În mod evident această idee a dus la o atitudine cu totul nouă față de biserică, stat, om, și tot. Într-adevăr, el a introdus o concepție nouă asupra vieții. La rândul său, Hegel a fost urmat de un om pe care el însuși l-a influențat, și anume Karl Marx, a cărui doctrină este esențială pentru o înțelegere a secolului în care noi trăim. Orice am crede despre vederile lui Karl Marx, acesta a fost un om extrem de abil care s-a gândit foarte profund la aceste probleme, atât din punct de vedere politic cît și social. Într-un fel teza sa centrală o constituia inevitabilitatea revoluției și observația că, istoria umană în cursul ei a urmat un anume model (tipar) dialectic ce urma să conducă inevitabil la "dictatura proletariatului". Lucrul acesta era inevitabil. Astfel, el i-a stimulat pe oameni să se preocupe de revoluție. Desigur au existat printre urmașii acestuia multe variații în privința detaliilor doctrinei sale. Unii au avut tendința de a spune că devreme ce acest proces era inevitabil, nu trebuia făcut nimic. Alții, însă, au susținut că noi putem grăbi procesul, că îl putem ajuta. Rezultatul tuturor acestor idei și curente a fost faptul că sec. al XIX-lea a fost, în multe privințe, un secol al revoluției. Noi înșine am fost, de mai multe ori, foarte aproape de revoluție, în această țară (Anglia; n.tr.). S-au făcut tulburări în zona Manchester, a avut loc "Masacrul de la Peterloo", din 1819, îndelung amintit. În 1830 s-au făcut revoluții și pe Continent (Europa; n.tr.), și aproape una în această țară. Mulți, asemenea lui Macaulay au susținut ideea că dacă Proiectul legii Reformei din 1832 nu ar fi fost aprobat, neîndoielnic ar fi avut loc o revoluție și-n această țară. Dar anul revoluției a fost 1848, când s-au petrecut revoluții în mai multe țări de pe Continent.

Toate aceste mișcări sînt rezultatul gândirii cu totul noi care a câștigat circulație. Era materializată în atacul împotriva tuturor instituțiilor organizate, inclusiv a bisericii și statului. A însemnat respingerea oricărei autorități și instalarea "poporului suveran" ("suveranității populare"), având rațiunea și înțelegerea populară drept arbitrii acestor chestiuni.

Trebuie acum să vedem felul în care au reacționat oamenii (masele, popoarele; n.tr) la toate acestea. În această țară am deja văzut că poporul a reacționat împotrivă. Afirmația adesea citată a lui Halevy este că trezirea metodistă din sec. al XVIII-lea este cea care fără îndoială a salvat această țară de la o revoluție de felul celei cunoscute de Franța. Această țară a fost mai precaută, și cred că este mult adevăr în ceea ce a spus Halevy. Eu aș mai adăuga că a mai existat o influență a ceea ce s-a întâmplat în sec. al XVII-lea. La urma urmei, noi am avut o revoluție în sec. al XVII-lea și vă amintiți că a existat o reacție împotriva ei. Restaurarea lui Charles al II-lea nu poate fi înțeleasă decât în lumina dezamăgirii cauzate de perioada Commonwealth-ului1, și a sentimentului că guvernarea era imposibilă fără un cap, preferabil, un rege. Lucrurile acestea au adus un aer de precauție și de responsabilitate în gândirea poporului nostru. Așa-numita "Revoluție Glorioasă" din 1688 și aprobarea Cartei Drepturilor din 1689 au produs o monarhie constituțională ce a dus la ordine. De aceea, tendința ce a străbătut această țară de atunci și până în sec. al XIX-lea, a fost de se concentra pe reforma politică. Crezul predominant era că progresul trebuie făcut în ordine.

Deși lucrul acesta a fost valabil pentru principalele grupuri religioase și conducătorii lor, nu a fost valabil și pentru mulți din urmașii lor. În timp ce majoritatea liderilor Metodismului erau conservatori convinși (membri de rând ai partidului Conservator; n.tr.), mulții dintre membrii metodiști s-au atașat de "cartism"2, învățătura lui Robert Owen și a altora, devenind și foarte activi în sindicatele muncitorești. Aceștia au crezut și au simțit că oamenii aveau dreptul de a se elibera singuri din tirania și oprimarea sub care sufereau nu doar lucrătorii industriali, ci și fermierii, muncitorii de la țară. În acest fel ei au pătruns în aceste mișcări ale reformei. Uneori a apărut violența, așa cum a fost înregistrată în activitățile "luddiților"3 și cum s-a văzut în istoria Martirilor de la Tolpuddle4. Crezul dominant al acestora a fost liberalismul și reforma. Pe scurt, cred că aceasta este o imagine destul de fidelă a ceea ce s-a petrecut în această țară.

Voi discuta acum despre ceva extrem de interesant. Pentru mine este cea mai interesantă reacție dintre toate, vizavi de Revoluția Franceză. Este vorba de ceea ce s-a petrecut în Olanda. Aici voi atrage atenția asupra unui foarte important și fascinant personaj, pe nume Groen Van Prinsterer. Din toate punctele de vedere, acesta era un om foarte remarcabil. Născut în împrejurări dintre cele mai confortabile, a fost educat în drept, filozofie și istorie. A devenit secretarul Regelui, și în cele din urmă Secretarul Cabinetului. A fost crescut într-o atmosferă religioasă formală - în religia părinților săi - el fiind foarte satisfăcut de ea. Trimis odată pentru interesele regelui la Guvernul din Bruxelles, a ajuns să cunoască acolo omul sub a cărui influență a intrat. Merle d'Aubigne, marele istoric al Reformei Protestante. Sub influența acestuia, cît și a mișcării cunoscute sub numele de "Reveil", începută în Elveția prin inițiativa lui Robert Haldane, ce s-a mutat acolo și i-a influențat pe unii, viața lui Groen Van Prinsterer a fost complet schimbată. D'Aubigne era unul dintre cei convertiți de aceea mișcare și s-a întâmplat să se afle în Bruxelles când Groen a venit acolo, iar ca și rezultat al întâlnirii lor acesta a fost cu adevărat convertit în anul 1828.

Desigur, această întâmplare i-a schimbat profund întreaga lui concepție politică și nu doar atât, însă continuând să gândească la fel de mult acesta s-a format ca istoric de primă clasă. Dar, nu s-a putut mulțumi să fie un istoric academic și a crezut că trebuie să se implice în politică. Cu cît s-a gândit mai mult, cu atât a văzut și mai clar caracterul periculos al Revoluției Franceze și a tot ce-a adus ea. Rezultatul cugetărilor sale le-a publicat în 1847 într-o carte voluminoasă cu titlul "Necredința și Revoluția". Cartea are cincisprezece capitole și doar unul a fost tradus până acum în engleză, și anume capitolul al unsprezecelea. Mă bucur să aud de la prietenii prezenți la această conferință că încă două capitole urmează a fi publicate în engleză, iar eu unul sper ca unii din editorii noștri să devină interesați și în cele din urmă întreaga carte să fie tipărită în engleză. Observați că aceasta a fost publicată tocmai în 1847 anul dinaintea numeroaselor revoluții care s-au petrecut în 1848.

Pentru a prezenta punctul de vedere al lui Groen Van Prinsterer dați-mi voie să-i citez propriile sale cuvinte, așa cum sînt ele traduse în engleză. Așadar, scriind despre Revoluția Franceză el spune, "În ce privește originile teoretice și cursul ei, revoluția (franceză) nu se poate asemăna cu nimic din trecut. Schimbarea conducătorilor, redistribuirea autorității, schimbarea formei de guvernământ, controversa politică, numeroasele diferențe de convingeri religioase, toate acestea nu au, în principiu, nimic de-a face cu o revoluție socială a cărei caracter este îndreptat împotriva oricărei guvernări, împotriva oricărei religii, și nici nu are nimic în comun cu o revoluție socială, deși mai degrabă, anti-socială care subminează și distruge moralitatea și societatea. O astfel de revoluție nu are nimic asemănător cu o revoluție anti-creștină a cărei idee supremă se dezvoltă singură într-o rebeliune sistematică împotriva Dumnezeului revelat. La fel spune și Stahl: "Eu privesc revoluția în accepțiunea ei globală și istorică. Ea nu a existat în forma ei desăvârșită până în 1789. Însă de atunci ea a devenit o putere mondială iar bătălia pentru sau împotriva ei, ne umple istoria." Revoluția Franceză este un eveniment unic. Ea este o revoluție a crezurilor, și semnifică nașterea unei noi secte, a unei noi religii, a unei religii care nu este în sine decât ireligiune, ateism și ură împotriva Creștinismului, ce a fost organizată sub forma unui sistem".

"Revoluția din Țările de Jos Unite (Olanda) a fost comparată cu ea. La fel s-a făcut și cu revoluția din America de Nord. Însă în ce privește Olanda, eu apelez la ceea ce am spus de multe ori că, ‘libertatea credinței creștine a fost principalul ei scop, iar oprimarea evangheliei, principala cauză a războiului'. În ce privește America, voi cita acea remarcabilă lucrare a lui Braid care a spus că, ‘prin separarea lor de Marea Britanie și reorganizarea unui guvern al lor propriu, Statele Unite și-au modificat instituțiile mai puțin decât s-ar fi așteptat cineva. Regele, parlamentul și justiția britanică, au fost înlocuite cu Președintele, congresul, și curtea supremă, iar în fond a rămas același sistem politic, plus independența". În revoluțiile engleze recunosc o și mai mică asemănare cu Revoluția Franceză. Dacă găsiți asemănări între revoluțiile din 1688 și 1789, citiți-l pe Burke pentru similaritățile exterioare, dar și pentru contrastul de esență și principiu. El spune, "Revoluția actuală din Franța mi se pare evident că are un alt caracter și desfășurare încât să permită cea mai mică asemănare și analogie cu cele ce au străbătut Europa din principii doar politice. Aceasta este o revoluție în doctrine și dogme teoretice". Chiar și cu 1640, cu tendința democratică și cu tirania lui Cromwell, nu se poate face o paralelă cu conceptul ei suprem. Tocqueville spune că, "nu există nimic mai puțin asemănător (mai diferit)...În opinia mea cele două evenimente nu se pot compara sub nici o formă". Iar Stahl remarcă, "Libertatea Angliei și a Americii sînt marcate de spiritul puritanilor, iar libertatea Franței, marcată de spiritul enciclopediștilor și al Iacobinilor"'.

În acestea se vede punctul de vedere esențial al lui Van Prinsterer și al doctrinei sale. El și-a dat tot interesul să răspândească aceste vederi, dar putem spune că în foarte mare măsură a fost doar un glas ce strigă în pustie. Cu toate acestea, el a fost în stare să întemeieze, e adevărat într-o formă foarte embrionică, Partidul Anti-revoluționar. Din fericire a apărut un alt personaj, marele Abraham Kuyper, pe care Prinsterer l-a recunoscut foarte repede pentru darurile sale publice ce îi lipseau lui însuși. Kuyper era un orator înnăscut, un om de stat dăruit, care în cele din urmă a devenit prim-ministrul Olandei. Groen Van Prinsterer este cel ce l-a adus pe Kuyper în mișcare și în scurt timp i-a încredințat conducerea ei, și în felul acesta noi ajungând să auzim și să știm de Kuyper ca fiind liderul Partidului Anti-revoluționar, al Partidului Creștin, pentru care a purtat multe bătălii în arena politică. Kuyper a renunțat să mai fie un lucrător al Bisericii și mai târziu la profesoratul său de la Universitatea Liberă pe care a fondat-o, pentru a se dedica acestei activități politice prin care să-și poată face cunoscute ideile sale creștine, îndeosebi cele privitoare la educație. Aș fi vrut să am timpul necesar pentru a vorbi despre acestea mai mult, dar nu pot decât să menționez această foarte neobișnuită și surprinzătoare opoziție față de spiritul Revoluției Franceze ce s-a manifestat în Olanda. Nu s-a manifestat în Anglia, nici în Statele Unite ale Americii, ci în această mică țărișoară. Acolo putem spune că se găsește marele monument al unei opoziții adevărate față de ideea din spatele Revoluției Franceze.

Ajungând la acest secol descoperim mai multe evenimente neobișnuite. Pentru că acestea se întâmplau în timpul vieților noastre, mulți dintre noi nu am realizat ce s-a întâmplat. Revoluția din Rusia din 1917 este un reper important. Liderii acelei revoluții, Lenin și Trotsky, au pretins că ei puneau în practică teoriile și învățăturile lui Karl Marx. Nu au făcut așa și se poate dovedi cu claritate că într-un fel nu este nimic mai îndepărtat de învățătura lui Marx, ce a susținut o societate egală și fără clase, tirania care știm că există acum5 în Rusia, deja de aproape 60 de ani. De partea cealaltă și la extrema cealaltă îl avem pe Mussolini și fascismul, pe Hitler și nazismul. Toate ideilor lor și mișcările mobilizate de ele sînt în esență religioase, așa cum Prinsterer a constat că a fost în realitate Revoluția Franceză, o nouă religie, nu doar o teorie politică. Există un element de venerare în acestea, un cult, cît și un element apocaliptic. Nu au fost doar programe politice, ci au conținut ceva mult mai profund și aproape demonic. Lucru valabil atât pentru fascism cît și pentru comunism.

Aceste mișcări au avut o influență și un efect și asupra acestei țări. S-au născut aici mișcări din ceea ce s-a numit extrema Stângă cît și din extrema Dreaptă, dar până mai de curând toate au avut doar o formă politică. Însă ajungând la anii '60 ne confruntăm cu un nou fenomen. Mă refer la apariția a ceea ce este cunoscut sub numele de "teoria revoluției", sau "teologia eliberării (sau, liberaționismului)". Acesta este un fenomen uluitor deoarece a afectat în principal doar America de Sud, subcontinentul dominat de Romano-catolicism. Mișcarea a fost condusă de diverși preoți Romano-catolici, cel mai proeminent dintre ei fiind preotul catolic, Camilo Torres. Acesta a murit ca luptător de gherilă, într-o confruntare armată. Printre crezurile sale s-a numărat și acela că, "orice catolic care nu este un revoluționar și nu este de partea revoluționarilor, trăiește într-un păcat de moarte". Un arhiepiscop din Brazilia cheamă la o revoluție completă a structurilor actuale, pe baze socialiste și fără vărsare de sânge. Este foarte interesant de observat că în fiecare secol au existat aceste diviziuni între revoluționarii ce credeau în luptă și cei ce spuneau că nu trebuie să se lupte. După învățăturile acestor oameni, precum și a mulți alții, convertirea devenea "dedicarea cuiva (la lupta pentru; n.tr.) în eliberarea oamenilor din orice oprimare". Dragostea lui Isus Hristos devine dragoste de aproape și ni se spune că pe Dumnezeu îl cunoaștem printr-o apropiere de semenul nostru, omul, în felul acesta diviziunea dintre biserică și lume fiind redusă. Am văzut elemente ale acestei gândiri în binecunoscuta carte, "Cinstit cu Dumnezeu", de John Robinson și alții. Misiunea, aceasta fiind marea lor lozincă, devine denunțarea și confruntarea stării actuale de injustiție socială. Cu alte cuvinte aceștia învață că Creștinismul real înseamnă a-i elibera pe oameni din sărăcie, din oprimarea politică și așa mai departe, și că Biserica Creștină ar trebui să conducă această revoluție.

Ceea ce este deosebit de interesant la această mișcare este faptul că ea s-a născut în rândurile romano-catolicilor. Că ea este probabil legată de Papa Ioan al 23-lea și chemările sale la eliberare și de alte idei ale sale. Această "teologie a eliberării" a avut o influență considerabilă asupra multor lideri ai Consiliului Mondial al Bisericilor. Este ceea ce ei au discutat recent în Nairobi. Bineînțeles că din nou apar cele două vederi, dar această teorie posedă o subliniere atât de insistentă încât respectivii lideri n-o pot ignora, iar în țara aceasta, și în altele, există de asemenea mulți care interpretează toată Biblia în felul acesta. Însă această învățătură violează complet noțiunea mântuirii creștine într-un sens personal. Conform ei, Hristos a venit să-i elibereze pe oameni din punct de vedere politic, social și după aceea, în alte privințe. Susținătorii ei folosesc povestea eliberării copiilor lui Israel din Egipt și intrarea lor în Canaan ca o potrivită ilustrație. Asta este ceea ce Dumnezeu vrea și acesta este mărețul scop al Creștinismului, de a oferi oamenilor libertate politică și socială.

Pentru a rezuma, observăm că ceea ce a început în 1789 în Franța s-a răspândit în întreaga lume și s-a manifestat în diverse feluri. Astfel, acum noi ne găsim într-o lume și într-o situație în societate în care oamenii afirmă că ei sînt autoritatea supremă. Aceasta se exprimă de la sine în această țară în atitudinea ce spune că deși Parlamentul poate da legi, dacă noi nu sîntem de acord cu ele, nu trebuie să le respectăm. Nelegiuirea rezultată îi face pe mulți să întrebe dacă "mai este guvernabilă această țară?" Poate continua viața și guvernarea atunci când oamenii încetează să mai recunoască vreo autoritate, în afară de ceea ce ei cred și le place? Aceasta este starea în care vedem că se găsește lumea în clipa de față.

Întrebarea care se pune este aceasta. Ce trebuie noi să facem într-o astfel de situație? Am făcut în această conferință această mare trecere în revistă a istoriei, ce concluzii deducem noi din ea? Voi începe prin a face anumite afirmații generale care sînt forțate să ia o formă foarte dogmatică din cauza limitării timpului. Creștinul nu trebuie doar să fie preocupat de mântuirea personală. Este de datoria lui să aibe o vedere completă asupra vieții așa cum este învățată în Scripturi. Lucrul acesta este valabil pentru toate vederile ce au fost luate în considerare, în afara celor ce sînt ireligioase, și la care m-am referit. În ce-l privește pe creștin, și asta este ceea ce ne interesează pe noi acum, nu putem să fim preocupați doar de mântuirea personală. Trebuie să avem și o concepție despre lume. Toți cei ce l-am citit pe Kuyper, și pe alții, am susținut-o timp de mulți ani. Trebuie însă să adaug imediat, că este deopotrivă limpede și sigur, că tindem să fim creaturi ale vremurilor în care trăim, gândirea noastră fiind în mare măsură condiționată de epoca în care trăim. În mod negreșit, așa au stat lucrurile și în ce-i privește pe reformatori. La fel a fost și pentru puritani. De aceea, noi trebuie să fim atenți în a nu urma orbește nimic din ceea ce s-a învățat în trecut. Sîntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu, cum au fost reformatorii, sau puritanii, și este de datoria noastră să interpretăm Scriptura. Nu se presupune să fim doar vocea de gramofon a cuiva ce a trăit în trecut, oricât de august (nobil) ar fi fost acesta. Aceasta mi se pare a fi o altă concluzie inevitabilă.

Poate lucrul cel mai proeminent și care iese cel mai mult în evidență, cel ce a creat această chestiune și a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii și a lumii! Desigur, lucrul acesta s-a văzut îndeosebi în Romano-catolicism, în Ortodoxia Răsăriteană cu variatele sale ramuri, cît și în Anglicanism, mai ales în anglicanismul acestei țări. Eu vă sugerez că această asociere dintre Biserică și Stat este responsabilă pentru multe dintre cele mai mari calamități din istorie, în mod direct, și indirect pentru reacțiile pe care le-a produs. Am văzut cum această alianță a produs o asemenea reacție violentă în Franța. Acolo este foarte dificil să separăm antagonismul față de Rege de cel față de Biserică, din cauză că aceștia au fost una. Astfel, când oamenii s-au revoltat împotriva Regelui, s-au revoltat și împotriva Bisericii. Asta este ce s-a întâmplat în Franța și în Rusia. Rușii nu doar că au suferit sub tirania țarilor, oameni destrăbălați (imorali), ci și sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, și a puterii Ortodoxiei rusești. De aceea, când s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit și de celălalt, fiindcă aceștia și-au aparținut. Fără îndoială că aceasta este, în prezent, o problemă acută atât în Spania cît și-n Portugalia, și este probabil să devină o problemă acută în Italia și alte țări. Acestea sînt câteva dintre foarte generalele concluzii la care am putut ajunge.

În continuare dați-mi voie să sugerez că există anumite pericole cu care ne confruntăm în această stare de revoluție, așa cum s-au confruntat toți cei dinaintea noastră. Și anume, de trei primejdii noi trebuie să fim foarte conștienți. Prima este că nu trebuie niciodată să îngăduim să se creadă despre noi, creștinii, că sîntem niște apărători ai status-quo -ului. Menționez acest aspect întâi, pentru că din punct de vedere istoric a fost cel mai mare pericol. Creștinismul a fost echivalat (în trecut) cu Stabilimentul - adică, Regele și Biserica, Regele și Episcopul. Așadar acesta este pericolul de care trebuie să ne ferim foarte tare. Dați-mi voie să ilustrez ce spun, deoarece acest fapt a dăunat foarte grav cauzei creștine. Luați de exemplu, celebra strofă scrisă de Cecil Frances Alexander, doamna ce a compus imnuri ca, "Departe, este o înălțime verde". Strofa aceasta ne spune că,

Bogatul stă-n castelul lui
Săracul la poarta lui.
Dumnezeu i-a făcut mari sau mici,
Și le-a rânduit starea (sau, poziția).

De prea multe ori, ca și creștini, noi am dat impresia că aceasta este poziția noastră. Dar, au fost Luther și Calvin vinovați de această atitudine? Cu certitudine că a însemnat un pericol și pentru ei, dat fiind crezul lor în lege și ordine. Despre Wesley și Whitefield putem spune fără să greșim că s-au făcut vinovați. Amândoi au fost îngroziți de posibilitatea rebeliunii în America și trebuie să mărturisim că poziția lui Whitefield în ce privește sclavia a fost într-adevăr foarte nefericită. Ce oameni pământești și slabi sîntem! Mulți din America, care între 1773 și 1776 au luat poziție și au luptat cu atâta înverșunare pentru independența lor față de Anglia și oprimarea de care aceasta era vinovată, nu păreau să observe că același principiu se aplica și la sclavii negri pe care au continuat să-i cumpere, să-i vândă și să-i exploateze pentru încă aproape o sută de ani, după aceea. Acest lucru ne demonstrează limitele înțelegerii umane. Același lucru este valabil pentru Țara Galilor și pentru unii dintre mari ei lideri religioși. În 1974 am celebrat bicentenarul nașterii lui John Elias. John Elias a fost un conservator convins. Alături de mulți, el a fost de partea metodismului calvinist galez, de partea Conservatorismului, opunându-se liberalismului de atunci.


următoarea pagină | Diverse