Înapoi
Acasă
Biblia

Regenerarea prin decizie

James E. Adams


Introducere

Ce este regenerarea?

"Dacă un om nu se naște din nou nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3:3). Domnul nostru Isus a propovăduit acest lucru -- că nașterea din nou este atât de importantă încât nimeni nu poate vedea cerul fără ea. Greșelile care s-au făcut cu privire la această doctrină au fost foarte distructive pentru Biserica lui Cristos. Regenerarea sau nașterea din nou este o lucrare a lui Dumnezeu. Nu este o lucrare a omului. Nu este ceva ce face omul, ci ceva ce face Dumnezeu. Nașterea din nou este o schimbare lucrată în noi cu mare migală, nu este un act realizat de noi. Acest lucru este afirmat cu măiestrie de către apostolul Ioan, în primul capitol al Evangheliei sale, când face referire la copiii lui Dumnezeu ca fiind "născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (vers. 13).

Ce este "regenerarea prin decizie"?

Istoria Bisericii creștine a văzut multe erori legate de nașterea din nou. Aceste învățături se depărtează de Scriptură prin faptul că atribuie omului abilitatea de a se regenera. Când sunt adoptate aceste concepte false cu privire la om și la nașterea din nou, bisericile ajung în scurt timp să fie viciate de către aceste practici false. Biserica romano-catolică, biserica anglicană, biserica luterană și multe altele au fost viciate în perioade diferite de timp și la nivel diferit de către regenerarea prin botez. Datorită acestei învățături eronate despre regenerare, aceste biserici au îmbrățișat practici greșite.

În secolul al XIX-lea s-au purtat numeroase controverse, foarte încinse, cum a fost cea cu privire la regenerarea prin botez. Este interesant de observat că C.H. Spurgeon (1836-1892), predicatorul cel mai eficient al acelui secol, tipărise în 1864 mai multe copii ale predicii sale, în care denunța regenerarea prin botez, decât ale oricărei alte predici. Regenerarea baptismală învață că nașterea din nou este indicată de apa botezului. Acest act sacru este realizat de om și se află sub controlul omului.

Dar Biserica secolului XX are în "regenerarea prin decizie" o falsitate și mai subtil de combătut. "Regenerarea prin decizie" diferă de regenerarea prin botez doar prin faptul că leagă certitudinea nașterii din nou de un alt act. Această doctrină, întocmai ca regenerarea baptismală, vede nașterea din nou ca fiind rezultatul unui proces mecanic, ce poate fi realizat de om. Ceea ce numim aici "regenerarea prin decizie" a infiltrat Biserica creștină prin căi înșelătoare.

Scopul nostru

Metodele și teologia acelora care practică "Regenerarea prin decizie" au nevoie să fie cercetate, nu cu un spirit rău, ci cu dorința fierbinte ca toți copiii lui Dumnezeu să fie una în doctrină și practică, și aceasta spre slava lui Dumnezeu. Noi îi iubim pe toți cei care sunt în Cristos. Dar suntem întru totul de acord cu Charles Spurgeon că:

"Cea mai bună cale de a promova unitatea este aceea de a promova adevărul. Nu ne va ajuta să fim uniți împreună dacă ne vom trece cu vederea greșelile unii altora. Noi trebuie să ne iubim unii pe alții în Cristos; dar nu trebuie să fim atât de uniți încât să nu mai fim în stare să sesizăm greșelile celuilalt, și mai ales, să nu mai fim în stare să ne sesizăm propriile greșeli. Nu, curățiți Casa lui Dumnezeu, și atunci vor veni peste noi vremuri mărețe și binecuvântate."

Prin urmare, noi nu urmărim să punem la îndoială sinceritatea unor creștini sau să-i vorbim de rău, urmărim să-i unim pe creștini în adevărul care este în Domnul nostru. Doar aceasta este unitatea creștină adevărată.

Întrucât noi căutăm cu sinceritate să aducem unitate în Biserica lui Cristos, să ne întoarcem de la falsitate la adevărul lui Dumnezeu. Trebuie arătat modul în care se aplică "regenerarea prin decizie" în biserică, pentru a salva oamenii de la o amăgire vrednică de a fi condamnată; potrivit acesteia, dacă ei 's-au decis' sau 'au semnat un card', vor merge în cer și nu se mai află sub mânia lui Dumnezeu. Puritatea Evangheliei este de o importanță extremă, pentru că ea singură este puterea lui Dumnezeu spre mântuire și adevărata bază a unității creștine.

Regenerarea prin decizie și Consilierea

Poate că unii tot nu înțeleg exact ce vrem să spunem cu acest termen -- "regenerare prin decizie". E posibil să existe oameni nefamiliarizați cu aceste cursuri de consiliere, ținute atât în țară cât și în străinătate de multe organizații, și cu numeroasele "Conferințe pentru Câștigarea de Suflete" care au loc. La aceste întruniri, consilierii sunt învățați că o consiliere plină de succes trebuie să aibă ca rezultat siguranța absolută din partea individului că este mântuit. Consilierii sunt adesea instruiți să asigure o persoană că este mântuită, pe motivul că s-a rugat o anumită rugăciune și a răspuns 'Da' la toate întrebările adresate.

Găsim o ilustrație a "regenerării prin decizie" atunci când un predicator popular din ziua de astăzi recomandă o procedură de consiliere. El îl îndrumă pe 'dl Câștigător de suflete' să pună o serie de întrebări 'dlui Goliciune', care este neconvertit. Dacă "dl Goliciune" răspunde cu 'Da' la toate întrebările, este rugat să rostească o anumită rugăciune standard și apoi este declarat mântuit. Rezultatul acestei consilieri constă în "regenerarea" unei persoane, în cea mai mare parte prin luarea unei decizii. Această metodă de consiliere este în principal aceeași în toate marile cruciade evanghelice de pe întreg cuprinsul pământului. Aceste campanii sunt asemenea unor fabrici uriașe, a căror producție se ridică la câteva zeci de mii de "decizii" pe săptămână.

În cartea sa de actualitate Spurgeon cel uitat, dl Iain Murray arată că același tip de consiliere se practică și în lucrarea cu tinerii:

"De exemplu, un pliant, care circulă foarte bine în evanghelizarea printre studenți din zilele noastre, arată 'trei pași simpli' pentru a deveni creștin: mai întâi, o recunoaștere personală a păcatului propriu și în al doilea rând, credința personală în lucrarea de substituție a lui Cristos. Acestea două sunt descrise în prealabil, dar 'cel de-al treilea este decisiv, pentru că, dacă fac acest pas, devin creștin... Trebuie să vin la Cristos și să declar participarea personală la ceea ce Cristos a făcut pentru toată lumea.' Acest pas al treilea, decisiv pentru mine, rămâne la libera mea alegere; Cristos 'așteaptă răbdător până ce eu vin și deschid ușa. Apoi intră...' Odată ce am făcut acest lucru, mă pot privi imediat ca și creștin. Un sfat de urmat: 'Spune cuiva astăzi ceea ce ai făcut.'"

Există multe variante pentru acest tip de consiliere, dar toate au în comun acest element mecanic de repetare a unei rugăciuni sau de semnare a unui card, acțiune pe baza căreia individul este asigurat de mântuirea personală. Drept urmare, regenerarea a fost redusă la o procedură executată de om. Cât de diferit S-a purtat Isus Cristos cu păcătoșii. El nu le-a pus în față un proces de mântuire instantanee. El nu s-a adresat oamenilor folosind o vorbire stereotipă. El a abordat fiecare individ în parte, de pe o bază personală. Nu găsim scris nicăieri în Noul Testament cum că El S-ar fi purtat în același fel cu două persoane diferite. Este edificator să comparăm purtarea Lui față de Nicodim, în Ioan 3, cu cea față de femeia de la fântână, din Ioan 4. Consilierea trebuie să fie personală.

Mai sunt și alte probleme legate de această consiliere mecanică. Dl Murray a semnalat faptul că pe baza acestei consilieri:

"Un om poate să exercite o profesie, fără ca încrederea pe care o are în propria abilitate să-i fie vreodată zdruncinată; nu i s-a spus absolut nimic despre nevoia de schimbare a naturii, care nu-i stă în putere, și, consecutiv, dacă el însuși nu experimentează o astfel de schimbare radicală, nu a ajuns să fie disperat. Nu i s-a spus niciodată că este esențial acest lucru, așa că nu vede niciun motiv pentru care să pună la îndoială veridicitatea creștinismului său. Într-adevăr, învățătura pe care a primit-o militează puternic împotriva îndoielilor de acest gen, ce ar putea să apară. Se spune adesea că un om care a luat o decizie pentru Isus Cristos, fără ca viața lui să fie foarte schimbată, este un creștin "carnal", care are nevoie să fie îndrumat în ceea ce privește sfințenia, sau, dacă același individ își pierde treptat interesul pentru aceste lucruri noi, vina este adesea atribuită lipsei de "stăruință" sau lipsei de rugăciune, sau unei alte deficiențe din partea bisericii. Foarte rar este luată în considerare posibilitatea ca aceste amprente ale caracterului lumesc și ale căderii să fie cauzate de absența la început a unei experiențe aducătoare de mântuire; dacă acest punct ar fi înfruntat, atunci întregul sistem de apeluri, decizii și consiliere s-ar prăbuși, pentru că s-ar aduce în prim plan faptul că schimbarea naturii nu stă în puterea omului și că este nevoie de mai mult de câteva ore sau zile pentru a stabili dacă un pretins răspuns față de Evanghelie este veritabil sau nu. Însă, în loc să se înfrunte acest sistem, se protestează, spunând că a pune la îndoială dacă un om care 'L-a acceptat pe Cristos' este creștin este echivalent cu a pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, iar a abandona 'apelurile' și metodele auxiliare înseamnă a renunța la evanghelizare pur și simplu."

Statisticile realizate cu privire la consilierea "regenerării prin decizie" ar încuraja orice creștin până în momentul în care s-ar urmări evoluția acestor așa-numiți convertiți. Într-o experiență sfâșietoare, legată de această consiliere, au fost contactați patruzeci de "convertiți" și doar unul dintre cei patruzeci s-a dovedit a fi cu adevărat creștin. O singură doamnă a fost atinsă, dar care a fost efectul asupra celor treizeci și nouă? Unii dintre ei ar putea să creadă că destinele lor veșnice au fost hotărâte de decizia pe care au luat-o, încredere care este fatală, dacă în inimile și viețile lor nu s-a produs nicio schimbare. Ceilalți poate au tras concluzia că ei au experimentat tot ce are de oferit creștinismul. Faptul că nu simt și nu văd în ei niciuna din schimbările promise i-au dus la convingerea că creștinismul este o falsitate, iar cei care îl practică sunt fie niște fanatici care se auto-înșală, fie niște ipocriți mizerabili.

Robert Dabney, unul dintre marii teologi ai secolului al XIX-lea, a făcut câteva observații foarte pătrunzătoare cu privire la deziluzionarea oamenilor care au fost sfătuiți să ia o astfel de decizie; el a spus:

"Unii dintre acești indivizi cred că, datorită lipsei lor de experiență, slujitorii și prietenii creștinismului le-au jucat o farsă grosolană, împingându-i, în ceasul confuziei lor, să ocupe poziții false, ale căror îndatoriri nu le îndeplinesc și nu pot să le îndeplinească; i-au împins să ocupe profesii sacre, pe care ei, în mod rușinos, au fost forțați să le respingă. Respectul de sine le este profund rănit și mândria este plină de indignare datorită expunerii umilitoare. Nu-i de mirare că, din acest moment, ei privesc religia și pe adepții ei cu suspiciune și mânie. Adesea, sentimentele lor nu se opresc aici. Sunt conștienți că, la vremea lor, au privit cu mare seriozitate preocupările religioase și deciziile luate și, de asemenea, s-au simțit ciudat și profund mișcați în lăuntrul lor. Totuși, această experiență amară și umilitoare i-a învățat că noua lor naștere din nou și religia lor experimentală au fost cel puțin o amăgire. Cât de ușor le este să tragă concluzia că nașterea din nou a tuturor celorlalți a fost tot o amăgire? Ei spun: "singura diferență dintre mine și acești creștini sinceri este că aceștia încă nu au trăit decepția prin care eu am trecut deja. Ei nu sunt cu nimic mai convinși de sinceritatea lor și de realitatea râvnei lor decât am fost eu odinioară. Totuși, știu că atunci nu s-a produs nicio schimbare în sufletul meu; nici în sufletul lor nu cred că s-a produs vreuna." Acesta este procesul mental dezastruos prin care au trecut mii de oameni, până ce țara a fost împânzită de necredincioși care au ajuns în această stare, datorită faptului că au experimentat emoții religioase lipsite de autenticitate. Este posibil ca, în cea mai mare parte, să țină pentru ei ostilitatea pe care o resimt, pentru că acum creștinismul este popular, dar nu sunt mai puțin rezistenți la adevărurile cu privire la mântuirea sufletelor."

Dabney a scris aceste cuvinte în urmă cu o sută de ani, cu mult înaintea zilelor de "evanghelizare în masă" și a campaniilor extrem de organizate. Dacă acum o sută de ani țara era "împânzită de necredincioși care au ajuns în această stare datorită faptului că au experimentat emoții religioase lipsite de autenticitate", care este situația astăzi? Este o întrebare foarte importantă, adresată fiecărui creștin. Să fi condus oameni, chiar cu sinceritate, la o nădejde falsă, aceasta va fi o condamnare cumplită pentru un creștin în ziua în care va sta înaintea Dumnezeului Atotputernic.

Regenerarea prin decizie și Chemările la altar

Cineva ar putea citi mii de pagini din istoria Bisericii creștine, fără să găsească o singură referință la "demodata chemare la altar", și aceasta înainte de secolul trecut. Cei mai mulți creștini sunt surprinși să afle că istoria de dinainte de Charles G. Finney (1792-1875) nu cunoaște nimic din acest gen de "invitație". Această practică de a încuraja bărbații și femeile să întreprindă acest act fizic la sfârșitul unei întruniri a fost introdusă de dl Finney în cea de-a doua decadă a secolului al XIX-lea. Dr. Albert B. Dod, profesor de teologie la Seminarul din Princeton pe vremea slujirii dlui Finney, a sesizat noutatea practicii și a arătat faptul că metoda aceasta nu are precedent în istorie. În analiza pe care a făcut-o Lecturilor despre Trezire a lui Finney, profesorul Dod a afirmat că este zadarnică cercetarea volumelor de Istorie a Bisericii pentru a găsi un singur exemplu de această practică, înainte de anii 1820. În schimb, istoria ne spune că oriunde a fost vestită Evanghelia, oamenii au fost chemați la Cristos; ei nu au fost chemați la finalul unei predici să hotărască dacă vor săvârși sau nu un act fizic.

Apostolul Pavel, marele evanghelist, n-a auzit niciodată de chemarea la altar; totuși, astăzi sunt unii care consideră chemarea la altar ca fiind o amprentă absolut indispensabilă a unei biserici evanghelice. De fapt, bisericile care nu o practică sunt acuzate adesea de lipsa de preocupare pentru cei pierduți. Nici Pavel și nici Petru nu au culminat în predica lor cu această forțare a auditoriului de a decide dacă să meargă sau nu la altar. Chemarea la altar contrazice nu doar istoria Bisericii dar și istoria scripturală.

Cineva ar putea întreba: 'Cum au procedat propovăduitorii Evangheliei în primii 1800 de ani când voiau să cheme oamenii la Cristos, dacă nu au folosit chemarea la altar?' Au procedat în același fel ca și apostolii și ceilalți martori ai Bisericii de la început. Mesajele lor erau pline de chemări la Cristos pentru toți oamenii, de pretutindeni.

Desigur, toată lumea este de acord cu faptul că prima predică a Bisericii creștine nu a culminat cu o chemare la altar. În ziua de Rusalii, Petru și-a sfârșit predica cu aceste cuvinte: "Să știe bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn și Cristos pe acest Isus, pe care L-ați răstignit voi." Petru s-a oprit. Apoi, această consemnare inspirată divin ne spune: "După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: 'Fraților, ce să facem?'" (Fapte 2:36-37). Acest răspuns a fost rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu și nu al unor apeluri istețe sau al unei presiuni psihologice. În acea zi, apostolii au fost martorii convertirii a trei mii de oameni.

C. H. Spurgeon îi invita pe oameni să vină la Cristos, nu la un altar. Ascultați-l cum îi invita pe oameni să vină la Isus Cristos:

"Înainte de a pleca din acest loc, rostește o rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu spunând: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Doamne, am nevoie de mântuire. Mântuiește-mă! Chem Numele Tău... Doamne, sunt vinovat, merit mânia Ta. Doamne, nu mă pot mântui singur. Doamne, vreau să am o inimă nouă și un duh regenerat, dar ce pot să fac? Doamne, nu pot să fac nimic, vino și lucrează în mine după buna Ta plăcere!"

Tu Singur ai puterea, știu,
Să mântuiești un păcătos ca mine;
La cine, încotro s-apuc
De-ar fi să mă depart de Tine?

Dar acum, din adâncul inimii chem Numele Tău. Tremurând și totuși crezând, mă încredințez în întregime Ție, Doamne. Mă încred în sângele și dreptatea scumpului Tău Fiu... Doamne, mântuiește-mă în această seară, de dragul lui Isus!" Mergi acasă încrezându-te din toată inima în Isus. "Aș vrea să merg în sala de cateheză". Îndrăznesc să spun că vei merge, dar nu dorim să te împingem spre superstiția populară. Ne e teamă că în aceste săli oamenii sunt tentați să capete o încredere fictivă. Foarte puțini din așa-zișii convertiți ai sălilor de cateheză se dovedesc a fi autentici. Mergi acum la Dumnezeul tău, chiar acolo unde te afli. Aruncă-te în brațele lui Cristos acum, înainte de a face cea mai mică mișcare!"

Astăzi este nevoie de invitații de genul celor făcute de Spurgeon, care să-i îndrepte pe oameni spre Cristos și nu spre culoarul dintre scaune. Predicile lui George Whitefield erau invitații lungi adresate oamenilor pentru a veni la Cristos și nu la altar. Același lucru se poate spune despre predica lui Jonathan Edwards, a reformatorilor și a altora din trecut, care au fost binecuvântați cu o bogată recoltă de suflete, pentru că au folosit mijloacele scripturale pentru a chema oamenii la Cristos.

Astăzi, chemarea la altar a devenit climaxul și punctul culminant al întregii întruniri. De obicei, se cântă mai multe strofe dintr-un imn, timp în care se fac tot felul de apeluri pentru ca cei păcătoși să iasă la interval; păcătosului i se dă impresia clară că destinul său veșnic atârnă de această mișcare a picioarelor lui.

"Așa cum sunt", acest imn prețios, probabil cel mai frecvent cântat în timpul chemării la altar, a fost scris în 1836 de Charlotte Elliott:

Așa cum sunt, fără a-Ți cere ceva,
Doar datorită sângelui Tău vărsat pentru mine
Și datorită rugăminții Tale de a veni la Tine,
O Mielule, eu vin, eu vin.

Porțiunea "O Mielule, eu vin, eu vin" a fost folosită la scară largă pentru a încuraja oamenii să "vină" de-a lungul intervalelor. Dar este semnificativ faptul că dra Elliott a scris imnul pentru cei infirmi și textul a apărut pentru prima dată într-o carte de cântări destinată celor invalizi. Pentru dra Elliott 'a veni la Cristos' nu însemna a ieși în față, străbătând culoarul.

Deși cei mai mulți dintre cei care practică chemarea la altar înțeleg că venirea la Cristos nu este sinonimă cu venirea la altar, totuși, ei dau păcătoșilor impresia că primul pas către Cristos este să vină în față. Intenționat sunt foarte atent să nu afirm ceva greșit. Înțeleg sinceritatea celor care practică chemarea la altar, ea a rămas în memoria mea ca parte integrantă a serviciului divin, încă din fragedă pruncie și până la colegiu. De fapt, am crescut în cercurile creștine fără a conștientiza faptul că creștinismul evanghelic a existat și fără chemarea la altar. În tot acest timp, pe parcursul multor servicii, mintea mea era concentrată la Persoana glorioasă a lui Cristos și la suferința Lui pe cruce, și asta până în momentul în care vedeam că accentul serviciului de închinare se schimbă, dintr-odată, la final și trece de la imaginea gloriei și suferințelor lui Cristos la ieșirea pe interval. Mulți alții au vorbit despre aceeași experiență -- chemarea la altar și apelurile iscusite de la finalul întrunirilor, decizia de a merge în față sau de a nu merge și așteptarea nerăbdătoare pentru a vedea cât de mulți răspund i-au îndepărtat de la a-L căuta pe Cristos și de la închinarea în duh și în adevăr înaintea lui Dumnezeu.

Vă amintiți cum mulțimile L-au urmat în mod fizic pe Domnul nostru Isus, până ce Acesta a început să predice niște adevăruri mai puțin populare? Atunci, mulți dintre ucenicii Săi s-au întors (Ioan 6:66). De ce? Oare nu din proprie inițiativă veniseră la Isus? Ba da, dar nu aceasta este venirea de care este nevoie pentru mântuire. Cristos a spus: "Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară" (Ioan 6:37). Și din nou a spus: "Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu îl atrage Tatăl" (Ioan 6:44). În niciunul din aceste cazuri Isus nu vorbea de mișcarea fizică a picioarelor.

Astăzi este nevoie să li se spună oamenilor că a veni la Cristos nu înseamnă a ieși pe culoarul dintre rândurile de scaune, ci a te arunca în brațele lui Cristos pentru viață sau pentru moarte. Facă Dumnezeu ca Biserica să se întoarcă la Scripturi pentru a găsi în ele metodele de câștigare a oamenilor pentru Cristos. Fie ca păcătoșii să nu fie chemați să vină în față, ci să fie chemați să vină la Domnul Isus Cristos.

Regenerarea prin decizie și Predicarea

Învățătura falsă a "regenerării prin decizie" a întinat chiar și structura unei predici. Jack Hyles, considerat de mulți o autoritate în domeniul predicării, dă tovarășilor lui de slujbă următorul sfat:

"Mulți dintre noi, în predicile noastre, facem afirmații de genul "Acum, în încheiere", "În final, dați-mi voie să spun", "Ultimul lucru pe care vreau să-l spun..." Astfel de afirmații sunt uneori periculoase. Păcătosul știe cu cinci minute înainte că vei termina, de aceea se hotărăște și se pregătește să nu răspundă la invitația care va urma. Însă, dacă încheierea ta este bruscă și o persoană pierdută nu-și dă seama că urmează să termini, te-ai strecurat în inima lui și el nu va mai avea timp să se pregătească pentru invitație. Poți ajunge la inima multor oameni folosind această metodă."

Când cineva citește pentru prima dată o astfel de învățătură, ar putea crede sau cel puțin ar putea spera că l-a înțeles greșit pe dl Hyles. Însă o a doua, a treia și a patra citire confirmă de fapt învățătura dlui Hyles, potrivit căreia oamenii pot fi convertiți la Cristos printr-o metodă dibace pe care o folosește un slujitor în predica sa, iar destinul veșnic al unei persoane poate fi determinat de impulsul unui moment de neatenție. Ideea că mântuirea unui om ar putea depinde de "strecurarea în inima lui" și de consimțământul său, la care nu ia parte voința sa, se opune clar la ceea ce învață Scriptura cu privire la primirea lui Cristos. În realitate, genul de predică pe care el încearcă să le-o strecoare păcătoșilor rezultă, în cea mai mare parte, din aducerea oamenilor la o religie și nu la Cristos. Poate o predică să aibă un rezultat mai cumplit decât acela că aduce oameni la un lucru și nu la Domnul nostru Isus Cristos?

Predicarea adevărată nu constă într-o metodă isteață a unui om, ci în arătarea Duhului lui Dumnezeu pe măsură ce adevărul lui Dumnezeu este vestit. N-am să uit niciodată ce a spus Dr. David Martyn Lloyd-Jones când a ilustrat adevărata predicare, amintind de George Whitefield care predica în biserica lui Jonathan Edwards:

"Se afla acolo acest geniu, Jonathan Edwards, ce-l asculta pe Whitefield, care nu era de aceeași talie cu el în ceea ce privește genialitatea și abilitatea și așa mai departe. Dar pe măsură ce îl asculta pe Whitefield, fața lui, spune Whitefield, strălucea. Fața lui Edwards strălucea și lacrimile îi șiroiau pe față. Edwards a recunoscut această notă autentică, plină de autoritate -- această predicare. Whitefield se afla în Duhul, Edwards se afla în Duhul, și cei doi erau înmănunchiați. Întreaga congregație și predicatorul erau una în mâna lui Dumnezeu. Aceasta este predicarea. Dumnezeu să ne facă în stare să o practicăm și s-o experimentăm."

Predicarea de care vorbește Dr. Lloyd-Jones și de care vorbește și Noul Testament este departe de șmecheria la care se recurge în multe predici moderne. Predicarea potrivit Bibliei afirmă că oamenii nu sunt născuți din nou din voia cărnii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu (Ioan 1:13).

"Regenerarea prin decizie" nu aduce oameni la Cristos într-o măsură mai mare decât regenerarea prin botez. Este adevărat că unii sunt convertiți în urma unei astfel de predici, dar aceasta se întâmplă în ciuda metodelor folosite și nu datorită lor. Biblia este clară atunci când afirmă că oamenii pot fi născuți din nou numai prin Duhul lui Dumnezeu. Pocăința adevărată și credința mântuitoare vin ca rezultat al nașterii din nou și ele nu sunt niciodată cauza unei mari schimbări. Pocăința și credința sunt fapte ale omului regenerat și nu ale omului mort în păcate (Efes. 2:1, 5). Însă Dumnezeu nu acționează în locul nostru, nu crede în locul nostru și cu siguranță nu Se poate pocăi în locul nostru -- El nu are niciun păcat pentru care să Se pocăiască. Noi singuri, într-un mod personal, cu bună știință și benevol trebuie să ne încredem în Cristos pentru mântuire. Nu spunem că predicatorii nu ar trebui să îndemne stăruitor, din contră, ei trebuie să cheme insistent oamenii la pocăință și la credință. Orice predică ce relatează faptele Evangheliei fără a chema oamenii la pocăință și la credința în Cristos, așa cum ar face-o Mântuitorul plin de milă și de putere al păcătoșilor, nu este o predică după Scriptură.

Apostolii învățau că Dumnezeu îi mântuiește pe cei aleși ai Săi prin nebunia propovăduirii. Toate metodele noi, născocite de om, nu fac decât să se depărteze de mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru convertirea păcătosului. Biserica trebuie să părăsească invențiile sale carnale și să fie din nou călăuzită de învățătura Scripturii, dacă vrea ca Dumnezeu să-i binecuvinteze eforturile și să-i înmulțească recolta. Semnificația scripturală a cuvântului "evanghelizare" este aceea de "a-L predica pe Cristos cel răstignit care pentru Iudei este o pricină de poticnire și pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemați, fie Iudei, fie Greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1:23-24).

Regenerarea prin decizie și Teologia

Fie că este general recunoscut sau nu, există întotdeauna anumite implicații doctrinale care subliniază metodele folosite în evanghelizare. Așadar, care este genul de învățătură care a permis Bisericii să se depărteze de creștinismul istoric și să urmeze aceste noi procedee?

Noua naștere, potrivit Domnului nostru Isus, este o lucrare suverană a Duhului lui Dumnezeu în inima omului (Ioan 3:8). Totuși, în contradicție cu învățătura lui Cristos, unul dintre strămoșii acestui soi nou de evanghelizare afirmă că "religia este lucrarea omului." Aceasta este o afirmație șocantă, mai ales că se află pe prima pagină din Lecturi despre Trezirile din religie, cea mai influentă scriere a lui Charles G. Finney. Marea diferență teologică dintre evanghelizarea modernă și evanghelizarea biblică ține de această întrebare fundamentală -- dacă religia adevărată este lucrarea lui Dumnezeu sau a omului. În cel mai bun caz, doctrina "regenerării prin decizie" atribuie meritele nașterii din nou în parte omului și în parte lui Dumnezeu.

J. H. Merle d'Aubigne (1794-1872), în cartea sa Istoria Reformei din Anglia, afirmă următoarele:

"A crede în puterea omului pentru lucrarea de regenerare este marea erezie a Romei, și din această erezie se trag ruinele Bisericii. Convertirea este rezultatul harului lui Dumnezeu, iar sistemul care o pune pe seama atât a omului cât și a lui Dumnezeu este mai rău decât pelagianismul."

Unul dintre cei mai mari teologi americani, Charles Hodge (1797-1878), arată și el pericolul acestei învățături:

"Nu a fost ticluită nicio altă doctrină mai distrugătoare de suflete decât aceasta, că păcătoșii se pot regenera singuri, se pot pocăi și pot să creadă când vor ei... Întrucât este un adevăr arătat atât de Scriptură cât și de experiență -- că omul nereînnoit nu poate face nimic pentru a-și asigura mântuirea -- este esențial ca el să fie adus la convingerea practică a acestui adevăr. Odată ce este convins, și nu mai înainte, el caută ajutorul la singura sursă unde îl poate găsi."

În ambele afirmații de mai sus, accentul cade pe neputința omului de a se naște din nou și pe necesitatea ca Dumnezeu să creeze viață. În special aceste două aspecte sunt cele în care doctrina "regenerării prin decizie" deviază de la doctrina biblică a regenerării. Aceasta ne aduce la problema fundamentală care se pune în cazul "regenerării prin decizie": Care este starea spirituală a omului?

Poate cineva să se nască din nou dacă răspunde "da" la un anumit set de întrebări? Poate cineva să se nască de "sus" mergând în fața întregului auditoriu? Poate cineva să devină un creștin adevărat atunci când răspunde la invitație datorită faptului că a fost luat prin surprindere? Răspunsul pe care îl dai la aceste întrebări este determinat de viziunea pe care o ai cu privire la starea spirituală a omului. Ce este starea spirituală a omului?

Marele și bătrânul teolog scoțian Thomas Boston (1676-1732) a ilustrat într-un mod foarte grăitor starea spirituală a omului, comparând o persoană neconvertită cu un om într-o groapă. Acesta poate ieși din groapă pe una din două căi: ar putea escalada cu mare efort și dificultate pereții gropii până la suprafață, aceasta este calea prin fapte; sau, ar putea prinde frânghia harului lăsată în jos de către Cristos și astfel să fie tras afară din starea mizeră în care se află. Da, ar putea să se hotărască să se cațere singur pe frânghia Evangheliei, "dar, vai! Omul neconvertit este mort în groapă și nu se poate ajuta pe niciuna din aceste căi."

Omul este mort, din punct de vedere spiritual, în fărădelegi și păcate și nu poate să placă lui Dumnezeu (Efes. 2:1; Rom. 8:8). Însuși Mântuitorul nostru a zugrăvit starea omului ca fiind una de o mare neajutorare: "Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu îl atrage Tatăl"; "nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu" (Ioan 6:44, 65).

Această stare de moarte și robie față de păcat nu poate fi schimbată prin luarea unei decizii sau prin faptul că mergi în față de-a lungul unui culoar. Un om nu se poate face singur creștin. Doar Duhul lui Dumnezeu poate crea un om nou în Cristos. În harul Lui, Dumnezeu dă oamenilor inimi noi. Doar atunci ei se pot pocăi de bunăvoie și pot crede în Domnul Isus Cristos. Însuși Dumnezeu a afirmat aceasta spunând: "Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele..." (Ezec. 36:26, 27). Isus Cristos a mai spus un lucru clar: "după cum Tatăl înviază morții și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață cui vrea." (Ioan 5:21).

Măreția puterii lui Dumnezeu în mântuirea păcătoșilor poate fi văzută doar în contrast cu starea disperată în care se află omul. Ce doctrină glorioasă este nașterea cea nouă pentru un păcătos neajutorat! Fie ca Biserica să se întoarcă la doctrina biblică, pentru ca să evanghelizeze din nou spre slava lui Dumnezeu!

Ce trebuie să facem noi?

Nu este vremea de a rămâne tăcuți, ci de a vorbi. Am păstrat tăcerea prea mult timp, crezând că, dacă ne-am opune acestor practici nebiblice, am împiedica lucrarea bună a evanghelizării, crezând că în multitudinea de "decizii" sunt și convertiri autentice. Dar cu fiecare săptămână care se scurge ,mii de oameni sunt îndrumați către o nădejde falsă! Oamenilor li se spune să străbată culoarul pentru a ajunge în față, în loc să fie direcționați doar către Cristos. Chemarea înaltă la a predica a degenerat într-o serie de escrocherii și șmecherii. Aceste practici false au luat naștere ca urmare a pervertirii doctrinei biblice. În mijlocul acestui întuneric, să ne rugăm ca Dumnezeu să găsească de bine a trezi din nou Biserica Sa. Această trezire nu poate veni decât prin Cristos. Oamenii trebuie să se întoarcă din nou la îndrumările Lui pentru a ști să sfătuiască, la invitațiile Lui fără plată pentru cei păcătoși și la predicarea Evangheliei Sale. Numai atunci truda noastră va aduce slavă lui Dumnezeu; și cu voia lui Dumnezeu, mulți păcătoși vor fi convertiți spre slava Sa.

Tradus de Estera Sandau


Mântuire