Înapoi
Acasă
Biblia

Probleme de disciplină

"Copiii învață foarte de timpuriu să înșele. Din nefericire, adesea o învață de la părinții lor."


Capitolele precedente au slujit în aducerea elementelor de disciplină în atenția cititorului. În acestea am parcurs atât elementele încurajatoare cât și pe cele corective, segmentând fiecare component pentru a-i evalua rolul în strategia generală de educare a copilului. Dacă ar fi să evidențiem un singur adevăr din aceste capitole acela ar fi că disciplina (educația) biblică nu este un teren de opinii subiective. Mai degrabă, aceasta este reprezentată printr-o metodă obiectivă de corectare și încurajare a inimii copilului de a face binele, de a-l iubi pe Dumnezeu, și de a le sluji altora.

Scopul acestui capitol este de a pune în lumină relația existentă între principiile disciplinei și comportamentele cele mai întâlnite la vârstele copilăriei timpurii. Aceste comportamente includ scâncitul, apucăturile, scenele temperamentale, mințitul, vorbitul urât, cearta dintre frați și surori, hiperactivitatea, și altele. (la momentul potrivit termenii vor fi explicați)

Dorim să ne facem cunoscută poziția de la bun început. Deși toți copiii au tendința de a avea astfel de comportamente, și de regulă o fac dacă văd că le ating scopurile dorite, aceste probleme de comportament nu pot scăpa controlului părintesc. Și mai important este faptul că părinții vor încuraja sau vor descuraja aceste purtări prin felul în care ei înșiși se poartă. Acest proces este denumit "educarea prin consolidare".

Educarea prin consolidare

De obicei, în spatele acțiunilor unui copil se află niște motive. Pentru a-și atinge scopurile sale, copilul poate apela la metode care să-l ajute (să obțină ce dorește) și poate renunța la cele ce nu-i sunt de folos. Orice purtare care este sprijinită de părinți este numită educare prin consolidare. Purtarea care este descurajată de aceștia este numită educarea prin descurajare. Atât purtarea bună cât și cea rea poate fi supusă educației prin consolidare. Dacă părinții cedează scâncitului copilului lor (din dorința de a obține ceva de la ei cu orice preț, acesta o cere insistent cu o voce plângăcioasă; n.tr.), îi consolidează (încurajează) respectivul comportament. Dacă iau măsuri imediate de a corecta și a preveni scâncitul, atunci ei îl descurajează. Dacă un copil este lăudat pentru bunăvoința ce-l caracterizează, cum ar fi faptul că-și face patul singur dimineața fără să i se spună, comportamentul respectiv va fi cimentat (consolidat) în el. Când nu-i sunt aduse nici un fel de laude atunci obiceiul respectiv este descurajat. Părinții trebuie să fie în stare să recunoască beneficiile și obligațiile educației prin consolidare. Purtarea pozitivă trebuie încurajată, iar cea negativă, descurajată.

Scâncitul

Scâncitul este o formă inacceptabilă de comunicare care devine supărătoare pentru cel ce o aude, dacă nu se intervine. Pe lângă că este supărătoare, adesea reprezintă o contestare subtilă a autorității părintești. Scâncitul este o deprindere învățată, nu un semnal al unor profunde tulburări emoționale. Există două motive pentru care copiii încearcă metoda scâncitul. În primul rând, ei scâncesc pentru a protesta împotriva unei îndrumări sau interdicții impuse de părinte. Deoarece copilul mic nu îndrăznește să-și conteste în mod direct mama sau tatăl, el încearcă în schimb un plânset neconvingător, cu jumătate de voce, dar deosebit de insistent. "Nuuu vreaaau să...!" este o expresie sau exprimare care poate fi trecută cu vederea de părinte, în timp ce un, "Nu vreau să fac așa!!" să atragă consecințe imediate. Un al doilea motiv pentru care copiii pot scânci este cel mai elementar: este eficient. Un scâncit insistent, continuu și trecut cu vederea le poate epuiza și dispera chiar și pe cele mai puternice mame. Chiar dacă aceasta poate ajunge să se sature și să cedeze, totuși nu este destul motivată să corecteze această apucătură.

Când poate începe scâncitul?

La ce vârstă poate începe scâncitul? De îndată ce copilul d-voastră începe să comunice idei. Deși săvârșit cu jumătate de gură și deosebit de neconvingător, și fără să fie motivat de rebeliune la început, scâncitul poate deveni fie un obicei (o apucătură!) prost, fie o unealtă de manipulare, dacă este încurajat. Scâncitul mai devreme de cincisprezece luni de regulă reflectează doar un vocabular limitat. De exemplu, dacă bebelușul d-voastră vrea mai multă mâncare, s-ar putea să folosească un plânset neconvingător pentru a o cere. Deși aceasta este o expresie a scâncitului, în această etapă ea nu reprezintă un protest sau o contestare autorității părintești.

Oferirea unei alternative

Rădăcina problemei nu este scâncitul, ci lipsa unor alternative de comunicare. Copiii între 8 și 12 luni sunt destul de capabili să comunice conștient, dar nu sunt totuși capabili să o facă și verbal. Pentru a preveni scâncitul și pentru a-i încuraja dezvoltarea verbală, începe de la vârsta de 8 luni să-l înveți pe copilașul tău să comunice prin limbajul semnelor. Poți efectiv să-l înveți următoarele expresii: "Te rog", "Mulțumesc", "Nu, mulțumesc", "Mai multă mâncare", sau, "Gata". Poate în librăria din orașul d-voastră se găsesc cărți care să ilustreze comunicarea prin semne.

(Am descoperit de cele mai multe ori că bebelușii care sunt crescuți după filozofiile egoiste - toată atenția asupra lui - după metoda atașamentului sau a creșterii neo-primitive, rămân în urmă în dezvoltarea capacităților motrice elementare. Dezvoltarea este îmbunătățită prin rutină, dar este diminuată în educația ce-l are în centru pe copil. Interacțiunea ordonată și supravegheată cu mediul înconjurător este necesară copilului pentru a-l aduce la potențialul său deplin.)

Lucrați la fiecare expresie pe rând, purtând mâna copilului în traiectoria mișcării presupuse să exprime fără a spune însă nici un cuvânt. Începeți cu "Te/Vă rog", adăugând numele mâncării dorite doar la urmă. Spre exemplu, "Te rog, mai multă brânză", "Te rog, mai multă carne", "Te rog, mai mult lapte". Când sesizați că copilul înțelege dar refuză să răspundă, folosiți consecințele naturale pentru a stimula răspunsul corect. Dacă vrea mai multă mâncare, nu i-o dați până ce nu o "semnalează". Dacă dorește să se dea jos de la masă, țineți-l în scaun. Dacă vă treziți într-o încleștare, treceți mai degrabă la izolarea copilului decât să-i oferiți ocazia să vă conteste în mod direct. Faceți-vă timp pentru această deprindere a lui, fiți consecvenți și mai presus de toate aveți răbdare cu copilul.

Scâncitul la un copil mai mare

Doamna Jones a ajutat-o pe Becky să-și învingă scâncitul prin a-i oferi niște îndrumări precise. Cunoscând potențialul scâncitului, d-na Jones a spus, "Becky, vreau ca să asculți atent la ce spune mama și să te gândești mai înainte să răspunzi". O asemenea admonestare a ajutat-o pe Becky să se concentreze asupra slăbiciunii ei, ajungând în cele din urmă să-și învingă obiceiul. Părintele trebuie să se gândească mai înainte să ofere îndrumările necesare.

Puteți eradica scâncitul la copiii mai mari, întâi, prin a stabili cu claritate intoleranța comportamentului și a le pune în vedere gravitatea lui. În al doilea rând, dacă copilul cere ceva cu un ton scâncit, puneți ceasul să sune după trei sau cinci minute. După aceea, invitați-l pe copil să întrebe din nou, după ce-a sunat ceasul. A trebui să aștepte reprezintă, în acest caz, consecința naturală care-l va face pe copil să se gândească mai atent cum să întrebe cuviincios data viitoare.

În al treilea rând, dacă consecințele naturale nu sunt suficient de eficiente ca și măsuri, transformați ofensa într-o încălcare obiectivă. Adică, puneți copilului să repete cu voce tare ceea ce-i cereți. De exemplu, o mamă poate răspunde la scâncit în felul următor: "Natan, repetă după mine ce spun: "Da, mama, nu mai scâncesc"." Copilul să răspundă, "Da, mama, nu mai scâncesc". Odată ce copilul s-a auzit acceptând verbal cerința mamei, de obicei nu o mai încalcă. O bătaie moderată peste mână, sau folosirea izolării vor fi consecințe suficiente dacă alege totuși să nu asculte.

Temperamentul și scenele de frustrare

Nu puteți să vă așteptați ca un copil să ajungă la o maturitate emoțională mai înainte ca să se maturizeze și în alte aspecte ale personalității lui. Felul în care își stăpânește și își exprimă emoțiile sale este mult mai important decât simplul fapt că se stăpânește și se exprimă. Există mai multe feluri de exprimare, bune sau rele, însă scenele temperamentale (crizele) reprezintă o formă greșită.

De regulă, scenele temperamentale survin în urma unei educații deficiente și a lipsei unui program în timpul infantilității și a primilor ani ai copilăriei. A spune că acestea (ieșirile temperamentale) sunt o fază normală a dezvoltării, care în cele din urmă va fi depășită, nu face decât să demonstreze lipsa de cunoaștere a înclinațiilor unui copil. Fără corectarea necesară, singurul lucru care va fi depășit vor fi doar țipatul, lovitul și trântitul pe jos. Atitudinea din spatele ieșirii temperamentale rămâne. Nu este depășită. Dimpotrivă, ea va apare din nou și din nou atâta vreme cât părinții vor trata doar simptomul și nu originea bolii. Țipatul și lovitul sub formă de protest, mai târziu se vor dezvolta în forme și mai violente de agresivități fizice și verbale.

O scenă temperamentală reprezintă forma supremă de contestare a autorității părintești. Când un părinte îi răspunde, țelul acestuia nu ar trebui să devină suprimarea emoțiilor copilului, ci de a-l ajuta să-și dobândească autocontrolul în momentele de dezamăgire și de a-l ajuta să deprindă/învețe formele cuvenite (acceptate) de exprimare. Fără o asemenea educare, este posibil ca în cele din urmă copilul să devină rob al impulsurilor sale emoționale, devenind o pradă ușoară de care alții să profite (vezi, Proverbe 25:28).

Motivațiile scenelor (ieșirilor) temperamentale

Copiii fac scene temperamentale din două motive - pentru șantaj și pentru răzbunare. Micuțul Stevie își șantajează mama să-l asculte prin izbucniri temperamentale. El a văzut că aceste ieșiri sunt o metodă eficientă de control, utilizabilă îndeosebi în public. Doamna Jones cedează în fața lui, prin aceasta consolidând (încurajând) comportamentul lui.

Dacă un copil sesizează (simte) că mama lui nu cedează și că este de neînduplecat, atunci răzbunarea poate deveni motivul unui astfel de comportament. Unii copii descoperă că merită să facă scene temperamentale în ciuda durerii asociate, pentru că îl duce pe părinte până la limită, în punctul în care să cedeze. Pentru acești copii, aceasta este o dulce răzbunare.

Ce ar trebui să facă un părinte când este "încercat" în felul acesta? Răspunsul va depinde de vârsta copilului. Pentru un copil mai mic de 2 ani, izolarea imediată este cea mai bună măsură care se poate lua. Nu trebuie să-i vorbiți, ci doar luați-l în brațe și puneți-l în pătuțul lui. Acești copiii nu se vor complace în ieșiri temperamentale dacă nimeni nu le acordă atenție. "Scena" cu pricina are nevoie de spectatori pentru ca să fie reușită, iar izolarea îl înlătură pe copil de pe scena teatrului (din lumina reflectoarelor).

Urmați aceeași procedură și pentru copiii trecuți de vârsta de 2 ani. În timpul scenei copilului mai mare de 2 ani, nu trebuie să-l pedepsiți cu nuiaua, să-i vorbiți, sau să-l mituiți în speranța că se va opri. Mai degrabă, informați-l că după ce se calmează din ieșirea lui temperamentală își va primi pedeapsa meritată. Apoi, faceți ce spuneți. Fără consecințele cuvenite, scena făcută va câștiga o adevărată valoare în ochii copilului. Copilul trebuie să învețe că nu poate scăpa plângând, arătându-și încăpățânarea sau prin izbucniri de furie. Există alte forme tolerabile de comunicare, dar scenele (ieșirile) temperamentale nu se includ printre acestea!

Scenele de frustrare

Scenele de frustrare și ieșirile temperamentale nu sunt unul și același lucru. În primul caz, capacitățile motrice ale copilului și puterea lui de a se stăpâni în public nu se găsesc la același nivel cu puterea lui de înțelegere. De exemplu, când Becky a încercat să-și așeze păpușile în cerc, una dintre ele se răsturna încontinuu pe spate. Astfel, Becky a știut în mintea ei ce dorea să vadă, ce-și dorea să reușească, dar nu putea să obțină fizic acest lucru. Scenele de frustrare intervin atunci când copilul știe ce vrea să realizeze, dar nu știe cum. Problema fundamentală este frustrarea, nu rebeliunea, din moment ce fondul izbucnirii sale nu are nici o legătură cu îndrumarea părintească.

În mod natural noi dorim să ne ajutăm copiii noștri atunci sunt se supără (că nu le iese ceva; n.tr.). Cu toate acestea, nu săriți întotdeauna prea repede. Puneți-vă la dispoziție, însă mai întâi insistați ca copilul să vă ceară ajutorul. O simplă afirmație de felul, "Mama te ajută dacă vrei, dar tu trebuie să o ceri", îi încredințează copilului responsabilitatea problemei cooperării. Această virtute îi va fi necesară mai târziu în viață. Dacă sesizați, o crescândă frustrare din partea copilului și nu se vădește nici o rezolvare, atunci trebuie pus punct timpului de joacă.

Ce vom mai studia în continuare?

Capitolul "Necinstei" cuprinde:

- mințitul
- fabulatul
- motivele pentru care copilul minte
- ce să faci când copilul tău minte
- furtul
- înșelatul

Conflictele dintre copiii aceleiași familii (frați și surori)

- lovitul și împinsul
- vorbele grele
- formarea respectului față de frați și surori

Va urma.


Căsătoria și Familia Creștină