Înapoi
Acasă
Biblia

J.I. Packer despre alegerea necondiționată

Interviu


Dr. Packer, la ce anume se referă oamenii când vorbesc despre alegerea necondiționată?
Packer: Este o expresie pe care oamenii o folosesc pentru a exprima următoarea idee: deoarece noi, păcătoșii, suntem neputincioși, Dumnezeu trebuie să facă toți pașii necesari ca să ne aducă la credință, la părtășia cu El și, în final, la viața veșnică. Alegerea necondiționată este numele dat acestei acțiuni pe care Dumnezeu alege să o facă în fiecare caz particular, și trebuie să fie necondiționată pentru că, dacă Dumnezeu ar trebui să aștepte ca omul să o merite, ar aștepta la nesfârșit.

Dr. Packer, de ce avem nevoie de o alegere?
Pentru că, dacă Dumnezeu nu alege să ne mântuiască, nu vom fi mântuiți niciodată. Alegerea duce la acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în calitatea Sa de Domn, iar dacă am fi lăsați în voia noastră, nu I-am răspunde niciodată lui Dumnezeu din proprie inițiativă. Acesta e lucrul pe care oamenii nu par să-l aprecieze, că noi toți suntem din firea noastră împotriva lui Dumnezeu, în cele mai adânci instincte ale noastre (vezi Romani capitolul 3). Nu realizăm întotdeauna aceasta pentru că mulți dintre noi credem că noi suntem cei ce Îl căutăm pe Dumnezeu, când, de fapt, oamenii vor un Dumnezeu pe care să Îl poată dirija și pe care să Îl poată manipula, care să îi ferească de rău. Acestea sunt realitățile vieții omenești, și sunt realități foarte familiare. Dar când se pune problema să Îi răspundem Dumnezeului adevărat, și să-I răspundem în modul cerut de El - adică smerindu-ne înaintea Lui, învățând să ne încredem în mod absolut în Cuvântul Lui, întorcându-ne de la păcatul nostru, luând mâinile de pe frâiele vieților noastre și lăsându-L pe El în control - ne dăm seama că nu ne place deloc această situație și evităm să avem de-a face cu ea. Aceasta e natura noastră. Deci, vedeți, Dumnezeu trebuie să facă ceva, altfel nu vom veni niciodată la El, pentru că aceasta e starea în care să găsește omenirea decăzută.

În acest caz, oare nu este diminuată responsabilitatea noastră de a răspunde Evangheliei? Dacă sunt unul dintre cei aleși, Dumnezeu mă va mântui, iar dacă nu sunt ales, oricum nu pot fi mântuit, așa că de ce să-mi mai fac griji?
Nu, nu așa trebuie să privim problema, pentru că Dumnezeu ne-a creat ființe umane care acționează pe baza propriilor voințe, și așa continuă să ne țină. De aceea ne consideră responsabili pentru lucrurile pe care le-am făcut, pentru că ele erau cu adevărat acțiunile noastre. Faptul că nimic din noi nu caută să-I răspundă lui Dumnezeu într-un mod pozitiv nu înseamnă că nu e alegerea noastră să nu-I răspundem. Noi suntem cei care alegem să nu-I răspundem lui Dumnezeu, și pentru această alegere suntem răspunzători înaintea Lui. Adevărul în ce ne privește este că suntem ca niște oameni care se îneacă și, lăsați singuri, ne-am scufunda fără să ne mai ridicăm vreodată la suprafață. Într-un sens putem spune că Dumnezeu ia inițiativa și se aruncă în apă, înoată până la noi, ne prinde și ne salvează. Alegerea, așa cum am spus mai înainte, este decizia Lui să facă aceste lucruri, și le face în calitatea Lui de Domn și prin puterea Lui, de aceea mântuirea noastră I se datorează în întregime. Dar în tot acest timp noi suntem răspunzători pentru că suntem ceea ce suntem, oameni care ne înecăm în propriul nostru haos moral.

Oare nu e cunoașterea mai dinainte baza pentru alegere? Nu cumva Dumnezeu ne-a ales pentru că a privit în viitor și a văzut că vom crede în El?
E adevărat, El ne-a cunoscut mai dinainte, dar ne-a cunoscut așa cum suntem din firea noastră, adică oameni care nu-I vom răspunde dacă nu ne va schimba mai întâi inima, așa că El a ales să ne schimbe inimile. Dar inițiativa Îi aparține în întregime, de la început până la sfârșit vorbim doar de suveranitatea Lui. Biblia descrie această condiție umană în numeroase feluri. Ne spune că suntem orbi spirituali, surzi spirituali, inimile noastre sunt împietrite - adică nu-I putem răspunde lui Dumnezeu, suntem morți spirituali. Biblia afirmă toate aceste lucruri. Nu se poate exprima mai puternic această idee de totală indiferență.

Oare nu e nedrept ca Dumnezeu să aleagă o persoană pentru cer, dar să nu-l aleagă pe vecinul de alături?
Ei bine, lucrul pe care trebuie să ni-l amintim aici este că, mai întâi de toate, motivul pentru care Dumnezeu face ceea ce face este de multe ori un mister pentru noi. El nu ne spune de ce îl alege pe unul dar nu și pe celălalt. Prin urmare, această întrebare nu-și are rostul; nu ne ajută cu nimic. Dar, în al doilea rând, trebuie să ne amintim că, așa cum ne vede Dumnezeu, noi toți merităm să fim condamnați, pentru că de fapt noi toți alegem în fiecare zi să trăim sfidând legile Lui și calea Lui, și alegem în schimb să ne urmăm propriul drum; asta înseamnă răzvrătire, iar răzvrătirea e un păcat. Acum, din această masă de oameni, în care fiecare membru al ei merită să fie respins, Dumnezeu a mântuit pe câțiva. Biblia arată clar că El nu alege să-i mântuiască pe toți, și nici nu e obligat să aleagă să-i mântuiască pe toți. De fapt, El nu e obligat să aleagă să mântuiască pe vreunul dintre noi, pentru că toți merităm din mâna Lui condamnarea și pedeapsa.

Sunteți de acord cu Spurgeon, care a spus: "Ce mi se pare greu de crezut nu e faptul că El n-a ales să-i mântuiască pe toți, ci că a ales să mă mântuiască pe mine"?
Da, cred că așa trebuie privite lucrurile. Minunea constă în faptul că cineva e mântuit, și cu siguranță în faptul că eu sunt mântuit. Desigur, cu toții cunoaștem povestea propriilor noastre vieți mai bine decât oricine altcineva. Până la urmă, noi suntem cei care am trăit acele vieți. Știm cât de răi suntem. Nu pot să înțeleg cum poate exista un creștin care să nu fie uimit în permanență de faptul că Dumnezeu l-a mântuit, sau a mântuit-o, în ciuda acestei răutăți, a pervertirii, depravării și păcătoșeniei dinăuntru. Cu siguranță, așa mă simt eu în ce mă privește.

Cât de esențială este această doctrină în contextul înțelegerii mântuirii în general?
Ei bine, dacă nu ne e clar faptul că alegerea lui Dumnezeu și harul suveran al lui Dumnezeu sunt factorii responsabili pentru mântuirea noastră - adică nu ne e clar că Dumnezeu este Cel ce ne-a mântuit, nu noi ne-am mântuit cu ajutorul Lui, atunci nu ne vom încrede în El așa cum ar trebui să o facem și ne vom baza pe noi înșine pentru a ne menține în această stare, în timp ce creștinul care cunoaște harul lui Dumnezeu se bazează pe Dumnezeu pentru susținere. Mai mult, nu Îl vom lăuda pe Dumnezeu în fiecare zi pentru toate lucrurile pentru care ar trebui să-L lăudăm. El ne-a mântuit și noi trebuie să-I mulțumim pentru convertirea noastră și pentru faptul că în fiecare zi ne păstrează în har, la fel de mult cât Îi mulțumim pentru că a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele noastre. Dar lauda pe care se cuvine să I-o aducem va fi înjumătățită dacă nu apreciem faptul că El e cel ce ne-a mântuit aducându-ne la credință.

Vorbim deci de ceva cu adevărat practic pentru creștin, nu despre un lucru ce trebuie lăsat în seama lecțiilor din seminar sau a dezbaterilor teologice?
O, cu siguranță că nu. Nu vreau să spun că ar trebui, atunci când predicăm și învățăm în bisericile locale, să îi instruim pe oameni în bazele teologiei istorice, cu toți termenii ei tehnici. Dar când vine vorba de fundamentele creștinismului practic, cu siguranță ar trebui să îi învățăm pe oameni că întregul har e darul gratuit al lui Dumnezeu, nimic din el nu a fost câștigat. Mai trebuie să îi învățăm că toată viața creștină este rodul harului lui Dumnezeu, nimic din el nefiind contribuția noastră. Dumnezeu ne-a luat de mână, Dumnezeu a ales să ne mântuiască, și de aceea s-ar cuveni să fim nespus de mulțumitori. Această doctrină a alegerii este mai degrabă un subiect de închinare decât unul de dezbatere și dispută, și, în paranteză fie spus, doar mândria omenească este cea care îi face pe oameni să o dezbată și să o pună la îndoială, pentru că, adânc în lăuntrul nostru, vrem să putem spune: "Totuși, a fost un moment în care m-am mântuit singur. Am contribuit și eu cu ceva." Cu toate acestea, creștinul nu poate spune așa ceva. Dumnezeu l-a smerit astfel încât a trecut de faza aceasta, dar această smerenie e de fapt parte a fericirii lui. Când creștinul știe că se poate încrede într-un Dumnezeu credincios promisiunilor Sale, el e dintr-o dată eliberat de nevoia de a ține toate lucrurile în mișcare prin propriul său efort și e liber să se bucure în Domnul, iar paradoxul constă în faptul că de-acum se închină cu mai multă inimă și e mult mai bucuros să facă ce-I poruncește Dumnezeu. Această doctrină, care pare să pună bețe în roate eforturilor umane, de fapt îi face pe oameni să alerge cu și mai multă vigoare pe calea ascultării, pentru că ei știu cât de mult Îi datorează lui Dumnezeu.

Dr. Packer, dacă această doctrină e adevărată, există vreun motiv să credem că invitația Evangheliei e autentică?
Da, există. Cel mai evident și fundamental motiv este acela că Hristos a murit pentru a garanta că invitația Evangheliei este adevărată, și la fel e și promisiunea mântuirii care o însoțește, oriunde ar ajunge această invitație a Evangheliei. În alte cuvinte, oricine aude cuvintele invitației venite din partea lui Dumnezeu: "Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată..." sau, "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică...", poate fi sigur că, deoarece Hristos a murit, aceste cuvinte sunt adevărate și pentru el. De aceea, decizia pe care o ia să răspundă acestei invitații sau să o respingă este cu adevărat decizia decisivă pentru destinul lui. Nu e nimic fals în oferta Evangheliei. E adevărată pentru oricine o aude. Iar moartea lui Hristos garantează acest lucru. Evanghelia trebuie să ajungă în toată lumea, iar acest lucru înseamnă că toată lumea trebuie invitată să primească viața veșnică.

Dar cum împăcați cuvintele "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea..." cu ideea că Dumnezeu alege să îi mântuiască pe unii, iar pe alții nu?
Trebuie să înțelegem că acest cuvânt, "lumea", este uneori folosit în Scriptură nu din punct de vedere statistic, pentru întreaga lume, de exemplu pentru x miliarde de oameni, ci pentru lumea în calitatea ei morală, adică lumea în toată răutatea ei. Când ne spune că Hristos este Mântuitorul lumii, oricum am privi lucrurile înțelegem că Hristos mântuiește oameni din orice rasă, neam, trib și limbă, în toată răutatea și răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu.

Ne poate ajuta o doctrină ca aceasta să trecem peste evanghelismul de suprafață din biserica contemporană?
Da, cu siguranță creștinismul înseamnă mai mult decât experimentarea lui Isus.

Tradus de Florin Vidu


Doctrine