Înapoi
Acasă
Biblia

Elemente ale disciplinei copilului


Disciplina este un proces de pregătire și învățare care va rezulta în formarea morală a copilului. Cuvântul este derivat din același cuvânt care înseamnă "discipol", adică cel ce învață. Nici un copil nu este dăruit de la naștere cu stăpânire de sine (autocontrol) și nici nu are o suficientă experiență de viață încât să știe cum să se disciplineze singur (Prov.29:15b). Părinții sunt cei ce îndeplinesc acel rol de învățători în timp ce copiii sunt discipolii (ucenicii) care deprind de la ei un fel de viață (Prov.1:8-9).

Metodele de disciplinare sunt foarte schimbătoare în zilele noastre. În ultimii ani a avut loc o destindere generală a metodelor trecându-se la metodele permisive și democratice populare în vremea rebeliunii tineretului din anii 70. Parte a acestei schimbări se datorează acceptării de către teoreticienii seculari a idei că purtarea rebelă nu este rezultatul unui educații părintești deficiente ci ea rezultă din ceva mult mai elementar, și anume din natura copilului. Cu certitudine că o educație părintească deficientă încurajează înclinația copilului spre o autonomie rebelă, dar nu o și creează (Prov.22:15a).

Din moment ce rostul principal al disciplinei este de a insufla un comportament responsabil din punct de vedere moral, o bună creștere sau corectitudine, disciplina (educația părintească) biblică va atinge acel scop cu un mult mai mare succes decât stilurile educaționale permisive (deci, tolerante) și autoritare. Aspectele pozitive ale disciplinei biblice sunt sinonime cu educația și îndrumarea prin aceea că ea accentuează dezvoltarea interioară (lăuntrică, sufletească), responsabilitatea personală și autocontrolul. Toate aceste calități conduc la un comportament a cărui motivație vine din inima copilului (Prov.2:1-9; 4:23).

Mulți părinți consideră disciplina ca fiind un mijloc de control al acțiunilor de moment ale copilului. Lucrul acesta este adevărat, dar numai parțial. Obiectivul principal al disciplinei privește viitorul și este de durată. Orice acțiuni expediente care sunt luate pentru moment trebuie să se armonizeze cu obiectivul ei principal. Scopul lui Dumnezeu în aplicarea disciplinei este precis. Și anume de a aduce roada dătătoare de pace a neprihănirii. Evrei 12:11 afirmă clar acest fapt: "Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii".

Disciplina biblică constă dintr-un număr de principii esențiale și de fapte (acțiuni), unele încurajatoare iar altele corective. Partea de încurajare include: afirmare, premii (sau, stimulente), laude și răsplăți. Partea corectivă constă din: reproșul verbal, consecințele naturale, izolarea, restricțiile, pierderea privilegiilor și pedeapsa. Fiecare acțiune are un scop, un sens și ocupă un loc legitim în procesul general al disciplinei.

Un rezumat al acțiunilor ce trebuiesc întreprinse

Biblia oferă principii suficiente pentru creșterea copiilor, dar așa cum am mai afirmat anterior nu oferă și un model detailat al fiecărei acțiuni ce trebuie întreprinsă. Biblia vorbește foarte clar cu privire la țelul evlavios al educației părintești biblice (1 Petru 1:15-16; Iacov 3:13, Mica 6:8), dar nu tot atât de clar privitor la metoda de pregătire și atingere a lui.

Pentru a menține armonia biblică în procesul de pregătire (educație), următoarele principii sunt fundamentale concepțiilor noastre: toate activitățile de disciplinare, atât cele negative cât și cele pozitive, trebuie să fie compatibile cu teologia biblică. Nici una dintre aceste activități nu pot fi antagonice (potrivnice) revelației biblice generale. Principiile de îndrumare nu pot fi decât derivate din declarațiile exprese (directe) ale Bibliei sau din exemplele biblice. Din aceste presupuneri este inspirată schița 12-1.

Schița 12-1 descrie un număr de concepte disciplinare care sunt compatibile cu modelul biblic de creștere a copiilor. Procesul începe cu îndrumarea părintească, care este întărit printr-o combinație de activități pozitive și negative. În acest capitol, vor rezuma scopul fiecărei acțiuni (sau, activități) și relația ei cu strategia generală a disciplinei biblice. În capitolele următoare, vom detaila câteva dintre aceste concepte și vom discuta despre alte elemente asociate ei. Schițele 12-2 și 12-3 se concentrează asupra detaliilor principale și legătura pe care acestea o au cu încurajarea și corectarea comportamentului.

Învățarea (Îndrumarea sau, Instruirea)

Învățătura/îndrumarea este punctul de plecare al educației (creșterii) copilului. A învăța un copil să trăiască cu înțelepciune se face atât verbal cât și prin exemplu (Filip.4:9). Dacă nu vă învățați copiii cum vor știi vreodată ce li se cere? Dacă tu nu trăiești virtutea pe care o susții, cât de mult poate ea să însemne într-adevăr?

Nu toate acțiunile sunt morale în natura lor. Unele sunt neutre din punct de vedere moral, și privesc deprinderile de bază și dezvoltarea talentelor. A învăța să înoate, să-și lege șireturile, să meargă cu bicicleta, a lovi mingea, a se cățăra pe frânghie, să cânte la pian, sau a învăța pe de rost tabla înmulțirii, toate reprezintă niște activități ne-morale. Acestea sunt deprinderi asociate darurilor naturale, talentelor și capacităților intelectuale. A recunoaște diferența dintre comportamentul moral și cel neutru din punct de vedere moral este un important prim pas în educația copilului. Încurajarea și procesul de corectare în vederea dezvoltării unei deprinderi sau a unui talent diferă de cel al modificării/schimbării compartamentului. Cel de pe urmă își găsește rădăcinile nu în capacitățile naturale ale copilului, ci în inima lui.

S-1 Deprinderile, talentele și dăruirea (înzestrarea) copilului.

Deprinderile, talentele și darurile se pot defini după cum urmează. Deprinderile sunt de bază la toate ființele umane. A merge cu o bicicletă, a învăța să înoate, a arunca mingea. Talentele naturale sunt daruri date de Dumnezeu. Ele se deosebesc de deprinderi prin aceea că nu sunt date în mod universal, tuturora. Toată lumea are talente, dar nu neapărat aceleași talente. Înzestrarea reprezintă un dar pronunțat. Există mulți muzicieni talentați natural, însă Mozart putem spune că a fost înzestrat.

Una dintre cele mai importante și rapide domenii de creștere din timpul anilor fragezi ai vieții copilului o reprezintă dezvoltarea capacităților motrice. Din neajutorata stare de infantilitate (nou-născut), deprinderile mobile ale copilului se dezvoltă în permanență. Multe deprinderi se formează în etape progresive. Atunci când un copilaș aruncă o minge, el o face cu tot corpul lui. Pe măsură ce-și va dezvolta coordonarea (acțiunile mobile) va ajunge să arunce mingea doar cu mâna.

Deprinderile naturale ale copilului, talentele și darurile sale au adesea nevoie de formare. A învăța să meargă cu bicicleta este o deprindere, dar a merge cu ea în așa fel încât să nu lovească pe nimeni înseamnă bună purtare. A învăța să înoate este o deprindere, dar a-i speria în apă pe alți copii reprezintă un comportament greșit. Folosim aceste contraste pentru că este important să înțelegem diferența dintre cele două comportamente. Este greșit să considerăm o acțiune morală ca fiind o deprindere, și este la fel de greșit să considerăm deficiențele în deprinderi ca însemnând slăbiciuni morale.

Există trei elemente esențiale necesare în dezvoltarea deprinderilor: răbdarea, îndrumarea (sau, călăuzirea) și motivarea. Pentru ca un copil să fie dispus să investească timp și efort în practica esențială dezvoltării unei deprinderi, trebuie să existe o anume formă de satisfacție care să-l motiveze. Acea motivare apare din lauda venită din partea părintelui sau a stimulentelor stabilite de acesta pentru formarea deprinderilor necesare copilului.

S-2 Lauda verbală

O sursă cunoscută de motivare a copilului în vederea formării la acesta a deprinderilor este satisfacția personală obținută din lauda verbală primită de la părinte (Prov.15:23b; 25:11). De exemplu, "Ai prins foarte bine mingea, Ryan! Pot să văd cât de mult te-au ajutat exercițiile ce le-ai făcut". Sau, "Jennifer, te ascult cum cânți la pian. Pot să-mi dau seama cât de mult ai progresat în ultima săptămână în care ai adăugat doar cinci minute la lecțiile tale!".

Leagă cuvintele tale de încurajare de cauza și efectul eforturilor copilului tău. În ambele ilustrații de mai sus, lauda oferită a avut legătură cu câștigurile sau progresele obținute ca și rezultat al exercițiului (sau, învățării, practicii - n.tr.). A lega încurajarea ta de o anume acțiune sau activitate îl va ajuta pe copil să aprecieze valoarea exercițiului (practicii, efortului) său și-l va încuraja să-și continue efortul.

Adeseori copiii vor împărtăși părinților micile lor succese cu scopul de a fi lăudați. O asemenea confirmare îi va încuraja, într-adevăr însuflețindu-i. De exemplu, când Becky a venit să-i arate mamei desenul pe care ea l-a colorat, ea a fost complimentată/felicitată pentru gest: "Ce bine ai reușit să nu treci de linii, Becky". Cu toate acestea noi am descoperit că cea mai eficientă motivare a unei deprinderi apare atunci când copilul nu o așteaptă. Spre exemplu, dacă mama lui Becky ar fi observat pe neașteptate cât de bine s-a încadrat fetița în desen și ar fi lăudat-o, ar fi însemnat și mai mult pentru ea (Prov.27:2 "Să te laude altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale"). Fiindcă lauda a fost neașteptată, ea va fi amintită de fiecare dată când este repetată. Lauda neașteptată a copilului devine stimulentul tăcut al performanțelor.

S-3 Premiile (sau, stimulentele)

O a doua modalitate de a-i încuraja pe copii este folosind premiile. În limba engleză "goal incentives", are sensul de stimulente care îi sunt date în vederea atingerii unui țel, fie în deprinderea unui obicei bun sau renunțarea la unul rău - n.tr. Premiile sunt niște recompense exterioare palpabile folosite pentru motivarea copilului să se străduiască într-un anume domeniu al dezvoltării sale. Premiile sunt folosite pentru motivarea acțiunilor asociate deprinderilor, talentelor și calităților fizice înnăscute (naturale), dar nu pentru schimbarea comportamentului.

Premiile pot fi folosite pentru a-l ajuta pe copil să învețe să meargă cu bicicleta, să coloreze un desen, să obțină o notă bună sau să învețe să scrie la mașina de scris. Toate aceste activități neutre din punct de vedere moral sunt vrednice de premii. Merită premiate. Însă nu toate activitățile neutre moral sunt legate și de deprinderi. Spre exemplu, mâncatul semințelor în fotoliu este o activitate neutră moral, dar nu are nici o legătură cu formarea/dezvoltarea unei deprinderi.

Locuind lângă un lac noi am dorit ca, copiilor noștri să nu le fie frică de apă și să se simtă în siguranță în apă, învățând să înoate. Pentru a o ajuta pe Amy să învețe, a fost oferit următorul stimulent/premiu: "Amy, dacă înveți vara asta să înoți de la docul bunicului la geamandura galbenă, îți vom cumpăra setul galben de scafandru pe care l-ai văzut în magazin". În acea vară Amy a făcut din a învăța cum să înoate o prioritate a ei. Motivația ei a fost sporită de premiu, de stimulentul promis. Ea a muncit cu sârguință, a învățat să înoate până la geamandură, și în cele din urmă a primit stridentul ei costum galben. Dacă nu ar fi atins țelul stabilit ar fi fost oricum lăudată pentru că a încercat, dar nu ar fi primit și premiul.

Fiți totuși atenți să nu folosiți exagerat premiile sau să le folosiți spre descurajarea copilului. Lucrul acesta se întâmplă atunci când se așteaptă mai mult de la copil decât poate și este rezonabil pentru vârsta lui/ei. La vârsta de 4 ani, Amy a învățat să înoate pe o distanță potrivită, dar nu era pregătită să traverseze lacul înot. O asemenea pretenție ar fi zădărnicit țelul stabilit și ar fi înlăturat beneficiul premiului.

B-1 Comportamentul

După cum am afirmat mai înainte, acțiunile (faptele) unui copil sunt fie morale, fie neutre din punct de vedere moral. Comportamentul este asociat îndatoririlor inimii. Motivarea inimii este săvârșită prin încurajare și corecție (îndreptare). Ambele măsuri sunt importante și nici una nu este cu adevărat eficientă fără cealaltă.

B-2 Încurajarea

Atunci când încurajarea este oferită în contextul potrivit al unei relații biblice, aceasta poate fi o minunată stimulare a unui comportament cumsecade (corect). În afara unui astfel de context, cuvintele încurajatoare pot naște ipocrizie. Comentariile unui tată care nu-și face timp pentru a stabili o "relație de gradul trei" (ce este asta? Aflați citind și restul cărții! Dar se poate deduce că este vorba de o adevărată apropiere părinte - copil!!), cu fiul sau cu fiica lui, devin vorbe în vânt. Un cuvânt încurajator nu este totuna cu un părinte încurajator. Fiecăruia dintre noi îi place să fie bătut pe spate și să audă "foarte bine făcut" din partea cuiva cu influență. Găsim plăcere în a auzi cum le-au plăcut acțiunile (faptele) noastre unora, sau cum le-au fost de ajutor altora. Nici copiii noștri nu sunt mai diferiți la acest capitol. Sunt încurajați atunci când le este adresată o laudă justificată. Din nefericire acesta este un domeniu în care mulți părinți dau greș, mai ales în primii ani ai copilului. În acea perioadă părinții sunt atât de preocupați să pună stăpânire pe situație încât își corectează copiii încontinuu uitând să-i mai și încurajeze. Și bineînțeles, cu toții știm din experiența personală că absența încurajării este descurajatoare.

E-1 Pre-activitatea

Încurajarea din pre-activitate vine verbal înainte ca un anumit comportament să fie așteptat. Cele două modalități prin care un părinte poate încuraja mai dinainte un anume comportament, se face folosind amintirile verbale și întrebările de dialog.

E-2 Amintirea verbală

Părinții ar trebui să încurajeze comportamentul corect prin aduceri aminte verbale. "Ryan, doamna Brown ia astăzi masa cu noi. Caută să o saluți când intră în casă. Așa îi vei arăta respect". Sau, "Stevie, amintește-ți că nu se aleargă în biserică. Acolo ne închinăm lui Dumnezeu". În amândouă exemplele copilului îi este amintit verbal ce se așteaptă de la el și motivul pentru care se așteaptă acele lucruri.

E-3 Întrebări de dialog

Încurajarea din pre-activitate se mai face și prin întrebările de dialog. Prin aducerile aminte verbale îi spui copilului ce se cere de la el, iar prin metoda dialogului, copilul îți spune ce se așteaptă de el. Această metodă este folosită cu precădere dar nu exclusiv pentru copiii sub cinci ani. Mergând la piață mama poate întreba: "Cine îmi poate spune care sunt regulile la piață, sau magazin. Unul din copii poate răspunde, "Nu se aleargă, nu se ating vitrinele, și trebuie să stăm lângă tine". Mama poate răspunde cu cuvinte de laudă pentru răspunsurile corecte.

Copiii mai fragezi sunt mult mai înclinați să-și asume responsabilitatea comportamentului lor atunci când verbalizează singuri (dau glas la) regulile de comportare și primesc lauda cuvenită pentru răspunsurile lor bune.

E-4 Post-activitatea

Încurajarea din post-activitate (deci, după săvârșirea acțiunii) consolidează comportamentul după acțiune. Ea se face prin folosirea potrivită a răsplăților (recompenselor) și a laudei verbale.

E-5 Recompensele și lauda

Recompensele (răsplățile) sunt fie materiale (deci, palpabile) - un pachet de gumă, de exemplu, fie impalpabile - o plimbare prin parc. Ele sunt oferite pentru a consolida comportamentul, nu pentru a-l stimula. Lauda verbală și încurajarea vor stimula comportamentul, însă scopul unei recompense este de a confirma și de a consolida respectivul comportament. "Ryan, fiindcă ai fost atât de cuminte astăzi la magazin (sau, piață!), mama vrea să-ți cumpere ceva bun". Acesta este un exemplu de răsplătire a copilului. El atrage atenția asupra bunei lui purtări de la magazin și de asemenea aprecierea mamei față de aceasta.

Oferindu-le copiilor voștri ceva în schimbul unei purtări bune înainte de a ajunge la magazin, sau la piață înseamnă mituirea lor și nu recompensarea lor. Recompensa va avea o atracție manipulativă pentru firea copilului și poftele ei (1 Ioan 2:16a). Copiii ar trebui răsplătiți pentru ascultarea lor, și nu să fie făcuți ascultători pentru răsplată.

Când se abuzează cu recompensele, copilul devine condiționat, chiar dependent de primirea lor. Când le primește copilul s-ar putea să parcurgă toate etapele exterioare ale bunei purtări, însă doar demonstrând o conformitate exterioară și nu interioară. Ca și o focă dresată, copilul a învățat să-și facă trucurile pentru a-și obține premiul de la sfârșitul demonstrației lui. În acest caz, ascultarea lui este bazată pe stimuli exteriori și nu pe ceva lăuntric. Mituind un copil va aduce rezultate temporare. Dar a-l recompensa cum se cuvine pe un copil, îl va motiva pe acesta în inimă, de fapt locul pe care vrei, ca și părinte, să-l influențezi.

B-3 Corectarea (sau, îndreptarea)

Părinții trebuie să corecteze atât greșelile copilărești cât și sfidarea directă. Felul de corectare folosit depinde de prezența sau de absența intențiilor rele. A fost un accident, sau a fost intenționat? Așa cum este ilustrat în Apendicele 5, al cărții de față, doi copii pot săvârși aceeași acțiune, dar pentru unul aceasta să însemne nesăbuință iar pentru celălalt copilărie. Aceste denumiri devin factorul determinant pentru tipul de corecție potrivit. De fapt, prima întrebare care ar trebui să și-o pună părinții atunci când apare necesitatea corecției, este: "Au fost acțiunile copilului meu rezultatul copilăriei, sau ale răutății lui?" Cum vei răspunde la această întrebare va determina ce fel ce corectare este necesară.

B-4 Copilăriile

Deja am definit copilăriile ca fiind o imaturitate inocentă. Termenul inocență se referă la motive. Nu orice comportament greșit este inițiat dintr-o intenție rebelă. Dacă ar fi fost așa, ar fi răutate și atunci și-ar atrage o serie cu totul diferită de consecințe. În ce punct copilăriile devin răutate? În clipa când părintele a oferit îndrumarea dar ea nu este primită/ascultată de copil. Până când îndrumarea/instruirea nu este dată acțiunile nerebele, rămân simple copilării.

Greșelile care nu sunt săvârșite din răzvrătire și greșelile copilărești, nu trebuiesc lăsate necorectate deoarece un copil lăsat în voia impulsurile sale copilărești naturale va aduce rușine mamei lui (vezi, Prov.29:15). Copilul a le cărui copilării nu sunt corectate se va forma ca și făcător de rele și când va crește mare poate deveni un răufăcător. Primul pas în corectarea comportamentului copilăresc începe cu avertizarea, cu un avertisment. Dacă avertismentul nu este ascultat consecințele cuvenite trebuiesc aplicate.

C-1 Admonestarea

Corectarea purtării copilărești începe cu admonestarea (Efes.6:4). Cuvântul admonestare înseamnă, a pune în minte sau a avertiza. În creșterea copilului admonestarea unui copil înseamnă a-l avertiza de nesăbuința acțiunilor sale și că acestea îi pot cauza atât lui cât și altora, mari necazuri. Este ceea ce preotul Eli din Vechiul Testament, ni se spune în 1 Samuel 2:24, nu a făcut. El i-a cinstit pe fii săi mai mult decât l-a cinstit pe Dumnezeu.

Natan de obicei își pune bicicleta în spatele garajului. Astăzi, însă, tatăl lui a găsit-o în fața casei. Pentru acea infracțiune minoră tatăl l-a avertizat să-și pună bicicleta la adăpost când nu o mai folosește. Acel avertisment a slujit la încurajarea lui Natan să devină responsabil. Dacă a doua zi bicicleta era găsită, din nou, în fața casei, atunci tatăl lui poate aplica anumite măsuri pentru corectarea nereușitei lui Natan de a se purta responsabil.


Căsătoria și Familia Creștină