Înapoi
Acasă
Biblia

Până la marginile pământului

R. C. Sproul


Mi-aduc aminte de vremea când eram student la seminar și mă pregăteam pentru slujire. Am avut prilejul de a petrece câteva ceasuri cu un slujitor metodist mai în vârstă și m-am folosit de această ocazie pentru a fura puțină învățătură din vasta sa experiență. După ce l-am verificat cu privire la o sumedenie de lucruri, el a inversat rolurile și mi-a pus o întrebare provocatoare. A spus: "R. C., dacă ar fi să alegi între două imagini pentru a descrie natura Bisericii, pe care dintre acestea două ai alege-o?" M-a pus să aleg între o armată și un spital. "Cu ce se aseamănă mai bine Biserica, cu o armată sau cu un spital?" N-am ezitat nici o clipă măcar. Știam răspunsul pe dinafară. Am spus: "E ușor. Biserica este o armată." Pentru că eram înflăcărat. Eram tânăr și mă înrolasem în bătălie. Mă înrolasem pe termen lung. Și am înțeles că sarcina primordială a Bisericii este aceea de a fi o armată spirituală ce apără cauza împărăției lui Dumnezeu. N-am privit Biserica drept un loc în care să merg, să-mi leg rănile și să torn untdelemn pe ele. Nici vorbă, eu voiam să mă înscriu în luptă. Și cred că este un lucru tipic pentru tineret, care se înflăcărează mai tare când vine vorba de victorie și cuceriri, dar se mai domolește când este nevoie de slujirea celor care sunt în suferință, sau sunt singuri, sau sunt răniți dintr-un motiv sau altul. Desigur că acest slujitor, în înțelepciunea lui, m-a mustrat și mi-a spus că mi-a adresat întrebarea intenționat, ca pe o falsă dilemă. Mi-a spus: "Fiule, Biserica este și armată și spital." Și iată acest mic mesaj pe care acest om mi l-a transmis cu mulți ani în urmă. Dar este unul dintre acele lucruri care, dintr-un anume motiv, mi-a rămas întipărit în minte. Îmi aduc aminte de cuvintele cinice pe care Madalyn Murray O'Hair (o faimoasă americancă ateu) le-a rostit atunci când a spus că Biserica este singura armată din lume care își împușcă proprii răniți. O afirmație cinică; o afirmație ce reflectă probabil un episod dureros din trecutul ei, când nu a fost slujită așa cum trebuia de către Biserică.

Noi mergem la Biserică pentru a fi slujiți. Dar vine o vreme când suntem chemați, pe măsură ce suntem întăriți prin har, pe măsură ce experimentăm vindecarea pe care ne-o oferă Biserica, suntem chemați să intrăm în acea luptă despre care apostolul Pavel spune că nu este împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva puterilor și stăpânirilor și a nelegiuirii spirituale din locurile cerești. Pentru ca Biserica să fie cu adevărat Biserică, ea trebuie să fie o Biserică militantă. Nimeni nu poate fi victorios în luptă fără a se afla în acea luptă. Este simplu. Este arătat foarte clar în Sfintele Scripturi că am fost chemați la luptă. Să ne întoarcem și să ne uităm la ceva ce a fost consemnat în Noul Testament, imediat după martirajul Sfântului Ștefan. A fost un moment de răscruce în istoria Bisericii, în care așezământul și autoritățile Bisericii existente l-au condamnat la moarte pe Ștefan, ca eretic, cu toate că, de fapt, el a fost cel care a susținut credința adevărată. După consemnarea morții lui în capitolul 7 din Faptele apostolilor, iată ce citim la începutul capitolului 8 din aceeași carte.

"Saul se învoise la uciderea lui Ștefan. În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Și toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin părțile Iudeii și ale Samariei. Niște oameni temători de Dumnezeu au îngropat pe Ștefan și l-au jelit cu mare tânguire. Saul, de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei și-i arunca în temniță. Cei ce se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul."

Vedem aici un rezumat extrem de scurt al unui punct de tranziție foarte important pentru Biserica primară. La începutul acestui capitol ni se spune că s-a pornit o mare persecuție împotriva bisericii din Ierusalim. De ce a fost prigonită întâi biserica din Ierusalim? Vă amintiți că atunci când Isus S-a înălțat la cer le-a spus ucenicilor să aștepte în Ierusalim. Le-a promis; le-a spus: veți primi putere când Se va pogorî peste voi Duhul Sfânt. I-a învățat să aștepte acea putere de sus. Dar care era scopul acelei puteri? Cristos avea să toarne Duhul Său peste Biserica Sa, pentru a o împuternici în vederea misiunii care i-a fost dată. Și de asemenea El le-a specificat și scopul acelei misiuni. Când S-a înălțat la cer, ultima întrebare pe care I-au pus-o ucenicii a fost: "Doamne, acum vei restabili împărăția lui Israel?" Și Isus, cu bună știință, ignoră întrebarea. El spune că acele zile nu sunt în mâna Lui. Nu-i treaba lor să le cunoască. Dar apoi le spune: "Voi Îmi veți fi martori, mai întâi în Ierusalim, apoi în Iudea, apoi în Samaria, apoi până la marginile pământului." Vedem că sarcina pe care o dă Cristos Bisericii funcționează în cercuri concentrice. Începe în Ierusalim. Apoi se mută în afara Ierusalimului, spre Iudea, apoi spre Samaria. Și apoi unde? Cuprinde întregul pământ. Dar sarcina dată fiecărui creștin este aceea de a fi martor. Care este contextul în care dă Cristos această sarcină și acest mandat Bisericii? "Acum vei restabili împărăția lui Israel?" Contextul era dat de întrebarea cu privire la caracterul împărăției lui Dumnezeu. Isus spune: 'O clipă, nu înțelegeți bine lucrurile. Vremurile ce vizează împărăția sunt în mâinile Tatălui Meu. Când se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu-i treaba voastră să știți. Acum, Eu mă duc la Tatăl în cer. Mă duc să fiu încoronat. Merg să fiu încoronat ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor. Dar împărăția Mea este invizibilă.' Pilat căuta să vadă împărăția lui Isus, atunci când Îl luase la judecată. "Ești Tu Împăratul iudeilor? Dacă ești Împărat, unde Ți-este palatul? Unde Îți este armata?" El a spus: "Împărăția Mea nu este din lumea aceasta." Să însemne asta că El nu are stăpânire peste această lume? Această lume nu intră în sfera autorității Sale? Din contră. Toată autoritatea, în cer și pe pământ, I-a fost dată lui Cristos. La înălțare, El a fost întronat, așa că Împăratul împăraților stă deja în locul autorității Sale cosmice. Înțeleg cei din City Hall acest lucru? Credeți că Washingtonul Îl consultă pe Împăratul împăraților în fiecare zi înainte de a lua decizii? Credeți că politicienii din această lume caută cu tot dinadinsul să facă voia Celui care este Împărat peste ei? Știți răspunsul. Pentru că nimeni nu poate vedea împărăția cerurilor. Nimeni nu-L poate vedea pe Cristos la locul Său înălțat, de autoritate. Împărăția lui Dumnezeu este invizibilă în acest moment.

Așadar, care este sarcina primordială pe care a dat-o Cristos Bisericii? Am discutat deja despre diferența între Biserica invizibilă și cea vizibilă. Vă amintesc ce a spus John Calvin: cea dintâi funcție a Bisericii vizibile este aceea de a face Biserica invizibilă - vizibilă. Adică, creștinul adevărat este chemat de către Cristos să facă vizibilă domnia lui Cristos în lume. Cuvântul cheie este "mărturie". Sunt tot felul de căi prin care Biserica este chemată să mărturisească despre împărăția lui Dumnezeu și despre domnia lui Cristos. Este evident că una dintre cele mai importante este vestirea Evangheliei - lucrarea de evanghelizare. Este o formă vitală a mărturiei. Dar când Biserica slujește săracilor, când Biserica îi hrănește pe cei flămânzi, când Biserica dă apă celor însetați și îi îmbracă pe cei goi, când Biserica îi vizitează pe prizonieri în închisoare, Biserica face să se manifeste domnia lui Cristos, o face vizibilă. Deci, sarcina ei este aceea de a fi mărturie, fie că slujește celor bolnavi sau celor din închisoare, fie prin modul corect de a se comporta la locul de muncă, fie prin vestirea verbală a Evangheliei. Toate acestea sunt modalități de a da mărturie. Dar aceia dintre voi care n-ați avut niciodată prilejul de a studia greaca probabil că nu cunoașteți cuvântul care, în engleză, se traduce cu "mărturie". Unii dintre voi sunt sigur că-l cunoașteți. Îl voi reda în mod literal: "Martyrea". Ce cuvânt credeți că derivă de aici? Cuvântul "martir" - cei care au murit pentru credință, cei din primul secol și din întreaga istorie a creștinătății, cei care au fost mărturie pentru împărăția lui Dumnezeu, chiar până la moarte, cei care și-au dat viața - aceștia au purtat numele de "martiri". Nu pentru că au murit, ci pentru că au fost mărturie, pentru că au făcut vizibilă împărăția invizibilă a lui Dumnezeu, și aceasta - prin lucrarea și prin ascultarea lor.

Dar martirajul are loc doar atunci când Biserica este Biserică militantă. Nimeni nu se sinchisește să persecute o Biserică tăcută sau o Biserică pasivă. Biserica s-a născut cu puțin timp înainte ca persecuția să vină peste urmașii lui Cristos, acei urmași pe care Isus i-a definit odată ca fiind ucenici ce nu sunt mai presus de Învățătorul lor. 'Dacă lumea Mă urăște pe Mine, și pe voi vă va urî. Dacă vreți să vă identificați cu Mine, va trebui să vă luați crucea, va trebui să vreți să luați parte la umilirea Mea, la rușinea și la suferințele Mele, dacă vreți să aveți parte de slava și de mărirea Mea.' Și El abia plecase, când focul a venit peste Biserica de la început. Persecuția a fost atât de aspră încât ei au fugit din Ierusalim. Este o ironie faptul că, acea diagramă ce înfățișează cercurile concentrice, a fost realizată, prin harul lui Dumnezeu, datorită persecuției în primul rând. Persecuția a fost cea care a scos Biserica din Ierusalim și a trimis-o în Iudea, în Samaria și în cele mai depărtate părți ale pământului. Am văzut aceasta în capitolul 8, versetul 4; citim "Cei ce se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul." Iată rezultatul persecuției. Acolo unde Biserica a întâmpinat persecuție, acolo s-a produs dispersarea ei, a fost împrăștiată. Dar acolo unde a fost împrăștiată, cei care au fost împrăștiați au mers pretutindeni vestind Cuvântul. Iată întrebarea mea. Cine au fost cei împrăștiați? Ați reținut atunci când am citit? Să vă citesc din nou. "...toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin părțile Iudeii și ale Samariei." Biserica militantă a primului secol, Biserica militantă care a întors lumea cu susul în jos a fost o Biserică ai cărei membri s-au mobilizat. Apostolii au rămas în Ierusalim. Membrii ei obișnuiți au fost cei care au fugit și au făcut lucrarea de evanghelizare.

Una dintre sarcinile primare ale Bisericii a fost aceea de a pregăti sfinții în vederea slujirii. Biserica nu există numai pentru a-ți hrăni sufletul și pentru a te pregăti pentru cer, ea are rolul și de a te instrui și de a te ajuta să dobândești acea pricepere necesară slujirii în această lume. Fiecare creștin este chemat să ia parte într-o anumită măsură și până la un anumit nivel la slujirea Bisericii. Doar atunci când persoanele laice se mobilizează, Biserica militantă are impact asupra lumii. Am înțeles acest lucru acum douăzeci de ani. Astfel că, în loc să-mi concentrez viața exclusiv pe pregătirea pastorilor, în seminar, am fost convins că nimic nu are să se întâmple în această lume pentru cauza lui Cristos, până ce Evanghelia nu ajunge la membri simpli ai bisericii, până ce ei nu sunt instruiți, până ce nu dobândesc cunoștință, până ce nu ajung în stare să exprime realitatea din lăuntrul lor (și nu ocazional, asemenea rezervelor militare chemate doar cu ocazia unei urgențe naționale, cum sunt cei din Garda Națională).

Avem nevoie de oameni bine instruiți și pricepuți, care să se înroleze în armata lui Cristos. Dar dacă o faci, dacă te alături Bisericii militante, așteaptă-te la persecuții. Când nu întâmpinăm persecuții, nu este din cauză că am câștigat deja bătălia și acum fiecare dintre noi este creștin; motivul pentru care nu suntem persecutați este că nu constituim o amenințare pentru nimeni. Am fost desemnați să trăim într-o rezervă și națiunea seculară a spus că atâta timp cât te comporți adecvat și trăiești în limitele rezervei tale, ai toată protecția și libertatea de a te ruga, cât de mult dorești, de a citi Biblia, cât de mult dorești, de a cânta toate cântările pe care le vrei; dar dacă îndrăznești să calci granița, te va costa capul. Nu pătrunde pe scena publică cu credința ta. Încearcă acest lucru și vei vedea cât de repede va lovi ciocanul persecuției.

Dar Biserica de la început lupta pentru împărăția lui Dumnezeu și era pregătită să-și dea viața pentru Cristos. Dați-mi voie să citesc concluzia care pecetluiește lista cu oamenii credinței, pe care o găsim în minunatul capitol 11 din Evrei, acolo unde Pavel încheie enumerarea marilor fapte de credință, realizate de eroii din trecut, și spune: "Și ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea dacă aș vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel și de prooroci! Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gura leilor..."
Aceasta este Biserica militantă.
"...au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe. Femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți. Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți; ei, - de care lumea nu era vrednică."
Cu toții căutau o țară mai bună al cărei Ziditor și Făcător era Dumnezeu. Fiecare dintre ei, la finalul călătoriei lui/ei, a trecut linia de demarcație de la o Biserică militantă la o Biserică triumfătoare. Una dintre marile mele temeri este că, la sfârșitul vieții, Dumnezeu îmi va spune: "Sproul, tu ești un om de care lumea a fost vrednică." Ce judecată va fi aceasta! Dar dacă nu vrem să luptăm și dacă nu suntem gata să murim, atunci nu suntem Biserică.

Tradus de Estera Sandau


Umblarea Creștinului