Înapoi
Acasă
Biblia

Divertismentul - Partea 1

Gary E. Gilley


Cineva ar putea fi tentat ca atunci când se ocupă de un astfel de subiect cum ar fi divertismentul, să se gândească imediat la problemele curente care au legătură cu tema în discuție. Suntem nerăbdători să explorăm locul pe care îl ocupă divertismentul în societatea noastră, felul în care a năvălit în biserică și impactul pe care îl are asupra imaginii în schimbare a închinării în comun. Dar o astfel de abordare ar fi nu doar prematură ci și superficială. E important mai întâi să punem o temelie pe care ulterior să construim și de pe care să cercetăm lucrurile. Trebuie să ne întoarcem în trecut ca să putem înțelege cum noi, ca societate, am ajuns în situația din prezent. După ce am făcut această călătorie, ar fi înțelept din partea noastră să ne facem inventarul, să ne gândim la măsuri de precauție și să vedem ce putem corecta. Toate acestea trebuie făcute înainte să discutăm divertismentul în contextul bisericii. Dacă veți avea răbdare cu mine, acesta nu va fi un studiu al Scripturii, ci o examinare atentă a societății noastre - atât din trecut cât și din prezent. Data viitoare nădăjduiesc să pun toate acestea într-un cadru de referință scriptural.

Drumul cel mai umblat

Probabil va fi un șoc pentru cei care trăiesc într-o cultură în care divertismentul a devenit valoarea principală și cea mai prețuită să afle că nu întotdeauna a fost așa. Un cercetător a descoperit că acest cuvânt, "amuzament", este "de origine recentă și nici o altă limbă nu are un echivalent exact pentru semnificația din limba engleză, de unde putem presupune că acest cuvânt nu a fost înțeles imediat și nici nu a fost acceptat în totalitate până în secolul douăzeci. La cele mai înalte niveluri de cultură se considera ca de la sine înțeles că lucrurile bune sunt lucruri serioase" (Life the Movie [Filmul vieții], de Neal Gabler, p. 20). Ar fi interesant să facem un studiu al cuvintelor "a râde" și "râs", așa cum le găsim în Scriptură. Deși aceste cuvinte apar de peste douăzeci de ori, ele sunt folosite aproape întotdeauna cu o conotație negativă - de obicei despre cineva care exprimă batjocură sau ridiculizare (de exemplu Psalmul 2:4). Doar în două ocazii, Psalmul 126:2 și Proverbe 14:13 este definit râsul cu claritate ca fiind un lucru pozitiv. În plus, despre nici una din marile personalități din vremurile biblice nu ni se spune că a râs ca o exprimare a bucuriei și fericirii. Isus a plâns, dar nu Îl auzim niciodată râzând. Același lucru e adevărat și despre mulți alții. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioși din vremurile biblice nu au râs niciodată, însă din diverse motive Dumnezeu nu a considerat important să ne spună acest lucru.

Cât despre distracție, de obicei Scriptura alătură acestei idei o conotație peiorativă, defavorabilă. Fără îndoială, fiul risipitor s-a distrat atunci când își irosea averea și viața, dar apoi și-a venit în fire. Dar trebuie să spunem că atunci când s-a întors acasă, tatăl lui a dat o petrecere în cinstea lui în care toți, cu excepția unei singure persoane, s-au bucurat și s-au veselit (Luca 15:32). Desigur, bucuria lor a fost pentru un lucru minunat - pocăința unui păcătos. Găsim același tipar în întreaga Scriptură. Sărbătorile evreilor din Vechiul Testament erau fără îndoială o vreme de bucurie, cel puțin aceasta a fost intenția originală. Găsim cântări, părtășie, mâncare bună și băutură. Dar toate se făceau în contextul închinării înaintea lui Dumnezeu și cu scopul de a-I fi plăcuți Lui. Bucuria care însoțea sărbătorile (și alte evenimente fericite) trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu - El și purtarea Lui de grijă trebuiau să constituie punctul central al acestor sărbători.

Solomon, pe de altă parte, ne oferă una din puținele imagini biblice ale unui om în căutarea fericirii și divertismentului, în care el și interesele lui erau în prim plan - o imagine deloc frumoasă. În cartea Eclesiastul, Solomon își descrie călătoria în căutarea unui lucru care să umple golul imens rămas în inima lui după ce L-a abandonat pe Dumnezeu. În căutarea lui după plăceri, în toate formele lor, în cele din urmă el nu a descoperit bucurie ci o deșertăciune și mai mare. După ce râsetele s-au stins, el a rămas același om cu sufletul pustiu, la fel ca mai înainte. Solomon a învățat aproape prea târziu că "deși nu e nimic rău în divertisment... noi toți zidim castele în aer. Problemele apar atunci când încercăm să locuim în ele" (Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], p. 77). Scriptura, deci, nu pare să condamne amuzamentul, râsul sau divertismentul, însă vrea să ne îndrume în direcția examinării atât a centrului atenției noastre cât și a motivului din spatele acestor eforturi. De exemplu, bucuria în Domnul este o temă des întâlnită, mai ales în Psalmi. E o bucurie care Îl are în centru pe Dumnezeu, izvorăște din măreția lui Dumnezeu și se concentrează asupra slavei lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu conceptul de "distracție" din zilele noastre.

În afara imaginii biblice, de-a lungul veacurilor și până recent, mulți din cei care și-au permis, (de obicei bogații), fără îndoială că au căutat anumite plăceri - beții, orgii, preocupări imorale, distracții lipsite de sens - dar de obicei aceste activități au fost considerate, pe bună dreptate, înlocuitoare profane pentru lucrurile cu adevărat valoroase ale vieții. Pe paginile istoriei nu apare nimic care să semene cu era divertismentului, așa cum o cunoaștem noi astăzi. Chiar și în zilele Coloseumului Roman, numai câțiva se "distrau", masele erau excluse sau, mai rău, executate.

Mulți au găsit rădăcinile exploziei divertismentului printre oamenii obișnuiți în schimbările radicale care au avut loc în societatea occidentală din secolul 19. Nimeni nu ne-a atras atenția asupra acestui fapt mai bine decât Neil Postman în excelenta lui carte, Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], la care vom face dese referiri.

Pe măsură ce aceste schimbări se răspândeau tot mai mult, intelectualii și aristocrații instruiți rămâneau cel mai adesea în colțurile lor, ridiculizând situația. Timp de secole, aristocrația a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de artă, o persoană trebuia să mediteze, să-și folosească mintea și sufletul. Această nouă formă de divertisment, din ce în ce mai apreciată de mase, era irațională. Ea punea accentul pe "gratificare nu pe edificare, pe indulgență nu pe transcendență, pe reacție nu pe contemplație, căutând să scape de instruirea morală în loc să i se supună" (ibid. p. 16).

În alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce în ce mai populare printre oamenii obișnuiți, nu erau nimic altceva decât amuzament fără sens - și tocmai din acest motiv erau atât de iubite. Elita ura divertismentul din aceleași motive pentru care îl iubeau masele. Biserica era de partea elitei, însă din motive diferite. Biserica se opunea divertismentului pentru că valorile și interesele acestuia erau în competiție cu cele ale religiei organizate și pentru că, atunci când o persoană era amuzată de aceste distracții, nu se mai putea gândi la Dumnezeu.

Însă biserica, în special în America, nu a avut în realitate nici un efect restrictiv asupra forței copleșitoare a noului divertisment, și asta din două motive. Mai întâi, în secolul 19 numărul americanilor care frecventau biserica nu era foarte mare. Multe estimări apreciază acest număr la 7% în prima parte a secolului și doar 15% prin 1850, după așa-numita A Doua Mare Trezire. În al doilea rând, a avut loc o transformare dramatică în formele de închinare ale americanilor după Războiul Revoluționar. În primele decade ale anilor 1700 bisericile și predicatorii erau încă sub influența puritanilor. Predicile erau foarte doctrinare, adesea citite cuvânt cu cuvânt din manuscrise. Serviciile bisericii erau adaptate pentru minte, nu pentru emoții. (Deși mulți predicatori, cum ar fi Jonathan Edwards, predicau inimii, ei făceau acest lucru prin intermediul minții.) Predicile erau judecate după conținut, nu după prezentare (Edwards citea fiecare cuvânt). Muzica era controlată cu grijă. Adesea cel ce conducea cântarea citea un vers dintr-un imn, adunarea cânta versul, așteptând apoi citirea următorului vers. Uneori muzica era eliminată în totalitate, de teamă ca oamenii să nu fie manipulați.

Toate acestea au început să se schimbe în anii 1740, pe vremea Marii Treziri și a predicilor lui George Whitefield. După ce tăciunii acelor vremuri de trezire s-au stins, biserica a intrat într-o perioadă de secetă. Numărul celor care participau la serviciile bisericii a scăzut brusc, interesul față de teologie s-a dus, învățăturile Iluminismului au început să prindă din ce în ce mai mult iar Deismul a devenit popular. Până în 1800, biserica americană a ajuns într-o stare sumbră, tânjind după orice lucru care i-ar fi putut oferi o hrană spirituală. A Doua Mare Trezire, începută în 1801 în Cane Ridge, Kentucky, avea să umple acel gol, schimbând pentru totdeauna creștinătatea din America. Predicile pline de substanță au fost înlocuite cu cuvântări emoționante. Doctrina a fost înlocuită cu ilustrații. Performanța predicatorului a devenit mai importantă decât învățătura pe care o prezenta. Muzica a câștigat un rol central, emoțiile fiind de-acum pe primul loc. Pastorii au început să studieze "metode eficiente" prin care să atragă mulțimile. Charles Finney avea să perfecționeze toate acestea, schimbând inima și sufletul bisericii. În alte cuvinte, biserica a devenit o formă de divertisment.

Astfel, pe măsură ce divertismentul prindea rădăcini în societate, biserica nu a avut prea multe de spus. Cea mai mare problemă a ei era că de-acum trebuie să concureze cu formele seculare de divertisment. Biserica nu putea vorbi cu autoritate împotriva acestor forme de amuzament pentru că și-a pierdut vocea.

Derulare rapidă

Dacă cineva ar fi adormit în 1850 și s-ar fi trezit o sută de ani mai târziu, ar fi prins exact momentul în care societatea dădea naștere mijlocului perfect de transmitere a divertismentului - televiziunea. Neil Postman argumentează convingător că "Televiziunea a făcut din divertisment formatul natural pentru reprezentarea întregii experiențe... Necazul nu e că televiziunea ne prezintă materiale de divertisment, ea ne prezintă toate materialele ca divertisment, ceea ce e cu totul altceva... Televiziunea ne transformă cultura într-o imensă arenă pentru industria spectacolului" (ibid. p. 80,87). Televiziunea nu a inventat era divertismentului, doar a perfecționat-o.

Era televiziunii s-a ridicat din cenușa erei expunerii. În anii 1700 și o bună parte a anilor 1800, aproape fiecare persoană din această țară a fost un cititor. "America a fost dominată de cuvântul scris și de o oratorie bazată pe cuvântul scris, mai mult decât oricare altă societate cunoscută" (ibid. p. 47). Rezultatul acestei situații a fost o națiune de oameni care puteau gândi, analiza, dezbate și formula un argument, puteau înțelege și discuta diverse subiecte, inclusiv teologia. Toate acestea au început să se schimbe în secolul 19 pe măsură ce divertismentul a început să-și înfigă rădăcinile în viețile poporului american.

Divertismentul a ajuns în scurt timp să-și înfășoare tentaculele în jurul fiecărui aspect al societății americane. Nu numai religia a fost afectată, ci și politica, mass-media, reclamele și viața în general. Politicienii de azi nu mai dezbat atât de mult probleme cât sunt preocupați să proiecteze o imagine, și de ce n-ar face așa, dacă "Imaginea înseamnă totul", după cum ne spun reclamele firmei Canon. Ați observat cum articolele de ziar încep din ce în ce mai mult să semene cu romanele, pregătind scena și încercând să capteze interesul? Și educația a fost cuprinsă de acest val. Dacă elevii nu vor să asculte ce-i învață profesorul și nu vor să citească bibliografia, poate că vor asculta de teatrul de păpuși și vor urmări desenele animate. Așa că experții au inventat Sesame Street [un program de televiziune educațional pentru copii, combinând educația și divertismentul în emisiunile televizate; este cunoscut mai ales datorită păpușilor Muppets, care apar în cele peste 4000 de episoade - n.trad.] și clonele acestuia, apoi au început să-i laude rezultatele.

Copiii de azi au și programe pentru calculator care au continuat metamorfoza procesului de învățare într-un joc. Însă prognoza pe termen lung nu e atât de luminoasă. Copiii noștri ajung la universitate sau la o slujbă cu o mentalitate a jocului. Consecința, recunoscută tot mai mult de profesori, este că trebuie să facem procesul de educare amuzant și distractiv dacă vrem să păstrăm interesul tinerilor noștri. Tot ce a dovedit până la urmă Sesame Street, așa cum observă Neil Postman, este că copiii iubesc școala "doar dacă școala este ca Sesame Street... Ca spectacol de televiziune, Sesame Street nu-i încurajează pe copii să iubească școala sau orice ține de școală. Îi încurajează să iubească televiziunea" (ibid. 4. 142). Din nefericire, "Contribuția principală a televiziunii la filozofia educațională este ideea că educația și divertismentul sunt inseparabile... iar acest lucru a transformat sala de clasă într-un loc în care atât predarea cât și învățarea trebuie să fie activități cât mai distractive" (ibid. p. 146, 148). Când nu sunt așa, studenții devin agitați sau indiferenți.

Gândiți-vă apoi la reclame, care sunt o oglindă cât se poate de fidelă a lucrurilor pe care le prețuiește societatea și a felului în care ea gândește. Înainte de secolul 20, producătorii reclamelor presupuneau că consumatorii, pentru că știau citi, erau culți, raționali și analitici. Prin urmare, reclamele erau prezentate în mod rațional - explicând beneficiile produselor - pentru a atrage o societate care gândește. Așa au stat lucrurile până în ultima parte a anilor 1800, când producătorii reclamelor au început să adopte melodiile cu priză la public și sloganurile. Evoluția reclamelor de atunci încoace ar putea constitui un studiu interesant, însă chiar și un observator ocazional ar putea observa lipsa aproape totală a conținutului din reclamele moderne. Din ce în ce mai mult, reclamele moderne nu au aproape nici o legătură cu produsul promovat. Nu valoarea produsului este vândută, ci imaginea. Ce ne spune acest lucru despre noi? Ne spune că am devenit niște oameni care nu mai gândim și analizăm, ci răspundem la manipularea inteligentă a emoțiilor noastre.

"Reclamele de televiziune au făcut din discursul lingvistic ceva demodat, ca bază pentru decizia în legătură cu un produs. Înlocuind afirmațiile cu imagini, reclama a înlocuit testarea adevărului cu apelul emoțional ca bază pentru decizia cumpărătorului" (ibid. p. 127). Implicațiile acestui fapt pentru biserică ar trebui să fie evidente. Postman arată că "Declinul epistemologiei bazată pe cuvântul scris, însoțit de ascensiunea unei epistemologii bazată pe televiziune, a avut consecințe grave asupra vieții publice; devenim mai tâmpiți cu fiecare minut ce trece" (ibid. p. 24). "Divertismentul ne ajunge oriunde ne-am găsi, ne așează în mijlocul spectacolului și apoi ne lasă cum eram, poate ceva mai săraci în timp și bani. El nu ne oferă (și de obicei nici nu pretinde că ne oferă) vreo nouă perspectivă asupra vieților noastre" (All God's Children and Blue Suede Shoes [Toți copiii lui Dumnezeu și pantofi din piele albastră de căprioară], de Don Myers, citat în Family-Based Youth Ministry [Lucrare de tineret bazată pe familie], p. 144).

Desigur, nici creștinismul nu a rămas prea în urmă. Neal Gabler, care nu are nici un interes în acest domeniu, nepretinzând că e creștin, a observat: "Protestantismul evanghelic, care a început ca un fel de divertisment spiritual în secolul al 19-lea, doar și-a rafinat tehnicile în secolul 20, în special odată cu apariția televiziunii. Teleevangheliști precum Oral Roberts și Jimmy Swaggart retransmit vechile întâlniri de trezire spirituală sub forma unui spectacol televizat de varietăți, iar Clubul 700 al lui Pat Robertson a fost modelat după spectacolul "Astă-seară", cu deosebirea că invitații săi nu încearcă să promoveze un film nou sau un nou album muzical; ei promovează mântuirea" (Life the Movie [Filmul vieții], p. 120). Creștinismul la televizor, în mod necesar, a fost prezentat întotdeauna sub formă de divertisment. Teologia, ritualurile, închinarea sacră, rugăciunea, ca și aproape toate celelalte componente autentice ale credinței creștine, pur și simplu nu "merg" în televiziune.

După cum era de așteptat, biserica locală a înțeles și ea beneficiile acestei mișcări. Dacă vrea să atragă masele, poate face acest lucru cel mai bine împachetând credința în ambalajul divertismentului - pentru că oamenii, obișnuiți de-acum să fie consumatori, au fost învățați că păcatul suprem este plictiseala. Așa s-a născut biserica condusă de cerințele pieței, hrănind apetitul veșnic nesătul după distracție al societății în general.

În ansamblu, a avut loc o schimbare radicală a valorilor culturii noastre. Un istoric remarca: "Vechea cultură puritană, orientată spre producție, pretindea și onora ceea ce ea numea caracterul, o funcție a esenței morale a unei persoane. Pe de altă parte, noua cultură, orientată spre consum, pretinde și onorează ceea ce ea numește personalitatea, o funcție a imaginii pe care o persoană o proiectează asupra altora. Deci, cultura puritană punea accentul pe valori precum munca, integritatea și curajul. Noua cultură a personalității pune accentul pe farmec, fascinație și atracție" (Life the Movie [Filmul vieții], p. 197). Steven Covey, în cartea lui foarte populară, The Seven Habits of Highly Effective People [Cele șapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienți], în care prezintă multe idei cu care eu nu sunt de acord, observă același lucru într-un studiu aprofundat asupra literaturii despre "succes" publicată în Statele Unite după 1776. El scrie că, "Aproape întreaga literatură din primii aproximativ 150 de ani s-a concentrat asupra a ceea ce poate fi numit Morala Caracterului ca fundament al succesului - lucruri precum integritatea, smerenia, fidelitatea, cumpătarea, curajul, dreptatea, răbdarea, sârguința, simplitatea, modestia, și Regula de Aur... La scurt timp însă după Primul Război Mondial, perspectiva de bază asupra succesului a trecut de la Morala Caracterului la ceea ce am putea numi Etica Personalității. Succesul a devenit mai mult o funcție a personalității, a imaginii publice, a atitudinilor și comportamentului, a abilităților și tehnicilor, care facilitează procesele interacțiunii umane... Direcția în care s-a mers a fost adoptarea tehnicilor de influențare eficiente, a strategiilor de putere, a abilităților de comunicare și a atitudinilor pozitive" (The Seven Habits of Highly Effective People [Cele șapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienți], de Steven Covey, pp. 18-19).

Trăim într-o societate care se îndreaptă din ce în ce mai mult spre formă în locul substanței, care îmbrățișează superficialul, care trăiește ca să se distreze, care e gata să plătească orice sumă de bani ca să se poată amuza, care consideră distracția drept scopul suprem al vieții. Convingerea a fost înlocuită de emoție, și puțin par să observe acest lucru. Nu putem să nu ne gândim la Pinocchio și prietenii lui pe Insula Plăcerilor. În mijlocul întregii distracții fără noimă, doar Pinocchio părea să înțeleagă că erau cu toții transformați în măgari, până a fost prea târziu.

Am fi sperat ca situația să fie diferită printre creștinii evanghelici, însă se pare că nu e cazul. Biserica pare să fie în pas cu lumea. Problema e următoarea - creștinii au fost seduși și instruiți de aceleași forțe care au ademenit societatea în ansamblul ei. Prea mulți creștini, la fel ca vecinii lor nemântuiți, sunt impresionați de formă, nu de substanță; urmăresc senzațiile și emoțiile; sunt mai predispuși să răspundă la manipularea emoțională decât la discursul rațional. Cum poate biserica să fie competitivă într-o piață atât de aglomerată? Dacă divertismentul a devenit valoarea primordială a felului de viață american (după cum sugerează unii), atunci cum poate biserica să rămână competitivă fără să devină un bastion al divertismentului? Însă, dacă cedează acestei puternice ispite, oare nu cumva biserica s-a transformat în altceva? Postman, care nu pretinde că e creștin, recunoaște totuși că "Creștinismul este o religie serioasă, care cere mult efort și atenție. Atunci când este prezentată ca ușoară și distractivă, devine o religie total diferită... În alte cuvinte, nu există nici o îndoială că religia poate fi făcută distractivă. Întrebarea e dacă, făcând-o astfel, nu cumva o distrugem" (Postman, p. 121, 124). Problema e că scopul principal al industriei de divertisment este să facă pe plac mulțimii, însă scopul principal al creștinismului autentic este să-i fie plăcut Domnului. Atât Scriptura cât și istoria au arătat în mod repetat că rareori le poți face pe amândouă, și asta pentru scurt timp.

Un antidot?

Există oare vreun antidot pentru o cultură secată de râs? Nu cred. Când totul, de la politică la educație și la religie se definește prin valoarea divertismentului, cultura în ansamblul ei pare prea trivializată ca să mai poată fi recuperată. Există totuși o infimă speranță ca poporul lui Dumnezeu (cel puțin o parte a lui) să privească prin fum și să ajungă la concluzii diferite, la un mod de viață diferit. Cheia se găsește în sfera discernământului. Autorul cărții Evrei, vorbind despre cu totul alte lucruri, care au făcut din ascultătorii lui creștini niște oameni imaturi și ineficace, făcea apel la aceasta spunând: "Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul" (Evrei 5:14). Nu exista nici o scurtătură atunci, cum nu există nici astăzi, către maturitate și discernământ - e nevoie de hrană tare, sub forma unui studiu aprofundat și a unei aplicări a Cuvântului lui Dumnezeu.

Când Aldous Huxley a scris Brave New World [Minunata Lume Nouă], cu siguranță nu s-a gândit la discernământul biblic ca remediu pentru bolile societății pe care le anticipa. Dar a spus ceva ce merită luat în considerare: "Până la urmă, el încerca să ne spună că ceea ce i-a nenorocit pe cei din Minunata Lume Nouă nu era că râdeau în loc să gândească, ci faptul că nu știau de ce râd și nici de ce au încetat să mai gândească" (ibid. p. 163).

Creștinismul a fost conceput de Dumnezeu să fie o credință "care gândește". Dumnezeu dorește ca poporul lui să gândească, să raționeze, să analizeze și să studieze. El ne-a dat Cuvântul Său într-o formă declarativă; un Cuvânt care trebuie analizat cu atenție dacă vrem să îl înțelegem (2Timotei 2:15). E o pierdere îngrozitoare atunci când ne lăsăm modelați în tiparul lumii de divertisment, fără să reflectăm cu atenție, bazați pe Scriptură. Dumnezeu nu Își cheamă poporul la o viață morocănoasă, dar cu siguranță că, dacă noi, la fel ca sfinții din vremurile biblice, vom privi la cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu (Evrei 11:10), acest lucru ne va modela felul în care trăim și ne va face să ne bucurăm de timpul nostru pe acest pământ. Despre legătura dintre acest subiect și biserică vom vorbi mai mult data viitoare.

Tradus de Florin Vidu


Partea a 2-a | Apologetică