Divertismentul a devenit un mod de viaţă, el s-a răspândit în toate aspectele societăţii şi culturii. Dacă o măsură atât de mare din ceea ce spun şi fac americanii este în realitate determinată de divertisment (aşa cum am argumentat în articolul anterior), atunci nu suntem surprinşi să constatăm că şi bisericile au fost invadate de divertisment. În definitiv, chiar şi cele mai bune biserici sunt alcătuite tot din păcătoşi răscumpăraţi care au fost prea mult modelaţi de lumea în care trăim. Deşi Scriptura ne avertizează în mod clar să nu ne potrivim tiparului lumii (Romani 12:2), din păcate această bătălie nu se câştigă prea uşor. Motivul, cel puţin în parte, este că adesea definim nepotrivirea cu lumea doar în ce priveşte aspectul exterior - felul în care ne îmbrăcăm, ce mâncăm sau ce bem, unde mergem - ignorând filozofia sistemului lumii care încearcă să se strecoare în minţile şi în inimile noastre. Mulţi credincioşi, cărora nici nu le-ar trece prin minte să consume alcool sau să se îmbrace indecent, cu toate acestea sunt foarte lumeşti în filozofia lor. Altfel spus, au luat o pagină din manualul lumii şi şi-au format stiluri de viaţă corespunzătoare acestuia. În alte cuvinte, ei gândesc la fel ca necredincioşii. Abordează problemele vieţii la fel ca necredincioşii. Îşi rezolvă problemele la fel ca necredincioşii. Iau decizii la fel ca necredincioşii, şi de obicei nu-şi dau seama că acesta e felul în care trăiesc. Niciunde nu e acest lucru mai evident decât în sfera divertismentului. Dacă aşa stau lucrurile, poate că s-a ajuns aici pentru că puţini creştini s-au gândit vreodată ceva mai profund la acest subiect al divertismentului şi puţini înţeleg pericolul.
Deşi, aşa cum am demonstrat în articolul precedent, divertismentul şi-a format rădăcinile cu mulţi ani în urmă, de curând el s-a transformat într-o formă de artă. Ceva alimentează acest motor şi-l face să câştige viteză. Cred că acest "ceva" este filozofia relativ recentă a împlinirii de sine care a apărut în anii 1960. "Generaţia Baby Boomers [generaţia anilor 1946-1964, născută în perioada de după Al Doilea Război Mondial, o perioadă de creştere economică în multă ţări, cu o rată a natalităţii ridicată] ne-a reorientat societatea către anturaj, către persoanele cu acelaşi statut ca al nostru, făcându-ne să ne îndepărtăm de familie. Ei au îndepărtat centrul psihic al familiei de la obligaţiile faţă de ceilalţi, îndreptându-l către împlinirea de sine" (Christianity Today [Creştinismul Azi], 12 iulie 1999, "The Triumph of the Praise Songs, How Guitars Beat Out the Organ in the Worship Wars [Triumful cântărilor de laudă; cum chitarele au învins orga în războaiele de închinare]", de Michael S. Hamilton). Eu sunt convins că ceea ce propulsează această generaţie este aşa numita "nevoie" de împlinire personală. Oamenii urmăresc această împlinire personală, tânjesc după ea şi vor să o obţină. Divertismentul este doar una din fântânile în care ei şi-au coborât găleata în căutarea după împlinire.
Nu ar trebui să ne surprindă să descoperim că o astfel de societate a remodelat biserica după chipul ei. "O generaţie atât de în dezacord cu tradiţiile pe care le-a moştenit va schimba imaginea bisericii... Generaţia care a aglomerat maternităţile, şcolile elementare şi concertele rock se îngrămădeşte acum în mega-biserici (numai o generaţie care a iubit festivalul rock Woodstock din 1969 poate iubi mega-biserica Willow Creek). Generaţia care a reorganizat familia în jurul idealului împlinirii personale a făcut acelaşi lucru cu religia. Sondajele arată constant că generaţia Baby Boomers - fie ei evanghelici sau liberali, protestanţi sau catolici - frecventează biserica nu din loialitate, datorie, obligaţie sau recunoştinţă, ci doar dacă biserica le împlineşte 'nevoile'" (ibid., p. 30).
Împlinirea
Unul din domeniile în care această generaţie crede că îşi satisface nevoia de împlinire este divertismentul. Biserica sensibilă la căutători (vezi articolele noastre despre "Biserica condusă de piaţă") a urmat mult prea bine această direcţie. Ea înţelege că această generaţie urmăreşte împlinirea, şi adesea o caută sub forma divertismentului. Bisericile au fost proiectate să împlinească această "nevoie", lucru care explică în mare măsură creşterea lor fenomenală. Însă în asta constă şi cea mai mare slăbiciune a lor. Os Guinness recunoaşte acest lucru atunci când scrie "[Luaţi de exemplu] subordonarea închinării şi ucenicizării din mega-biserici faţă de evanghelizare, toate trei fiind subordonate divertismentului, problemă care reprezintă deja călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al evanghelicilor" (Dining with the Devil [Prânzind cu Diavolul], de Os Guinnes, p. 27).
Trebuie să înţelegem în acest punct că divertismentul din biserică vine împachetat într-o mulţime de forme, cu cât mai subtil este ambalajul, cu atât mai periculos e conţinutul. De exemplu, atunci când mă distrez, fie într-un cadru secular, fie într-unul eclesiastic, dar ştiu că e vorba de distracţie, acest lucru nu are o importanţă prea mare. Dacă mă duc la un aşa-numit eveniment creştin, care este în cea mai mare parte un loc în care uit de griji, în care se râde şi se ascultă muzică, m-am dus acolo ca să mă distrez. Nu particip la o adunare în care lumea se închină lui Dumnezeu sau învaţă din Cuvântul Lui. Sunt acolo ca să mă distrez. Ştiu că atâta vreme cât divertismentul nu e în dezacord cu caracterul creştin şi adevărul biblic, nu e nimic grav. Problema apare în momentul în care încep să cred că această activitate este de fapt închinare sau că acesta e ambalajul în care ar trebui împachetată închinarea. Câtă vreme fac distincţia dintre amuzament şi închinare, le pot aprecia pe amândouă în cadrul lor specific. Nu e nimic greşit atunci când un creştin se distrează; e greşit atunci când confunzi distracţia, sau îi permiţi acesteia să înlocuiască adevărata închinare şi instruirea biblică. "Scopul închinării este în mod clar acela să exprime măreţia lui Dumnezeu, nu acela de a ne exterioriza pur şi simplu sentimentele sau, şi mai puţin, acela de a ne distra" (Losing Our Virtue [Pierderea virtuţii], de David Wells, p. 40).
Aici apare una din cele mai subtile forme de divertisment în ce priveşte creştinul şi biserica. Strigătul care răzbate din pustie, strigătul unei generaţii care îşi caută împlinirea personală, este nevoia de a experimenta, de a simţi prezenţa lui Dumnezeu (a nu se confunda cu pasiunea autentică de a-L cunoaşte şi a I te închina Dumnezeului Prea Sfânt). Din ce în ce mai mult creştinii spun că frecventează biserica pentru a-L experimenta pe Dumnezeu, pentru a veni în prezenţa Lui, pentru a avea o întâlnire cu Divinitatea. Ei vor să meargă într-o biserică în care Îl pot "simţi pe Dumnezeu". Sunt câteva capcane iminente în această dorinţă, cea mai evidentă fiind aceea că o astfel de dorinţă nu e biblică. Unde ni se spune în Scriptură să căutăm prezenţa lui Dumnezeu ca o experienţă ce poate fi simţită? Ca şi credincioşi nou-testamentari noi suntem deja în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că El locuieşte în trupurile noastre (1Cor. 6:19). Din moment ce Hristos este Marele nostru Preot, ni se spune "să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului" (Evrei 4:16). Însă niciunde în Scriptură nu ni se spune să căutăm o experienţă în care să simţim prezenţa lui Dumnezeu. Îi întreb adesea pe oamenii care sunt prinşi în acest curent al "experimentării lui Dumnezeu": "Ce simţi atunci când eşti în prezenţa lui Dumnezeu?" După ce ei se încurcă puţin în explicaţii încercând să mă lămurească, următoarea mea întrebare este: "De unde ştii că ce simţi e Dumnezeu şi nu diavolul, sau propria ta imaginaţie, sau pizza de aseară?" La această întrebare nu mai îmi pot oferi un răspuns argumentat, în afară de un "pur şi simplu ştiu". Însă acesta nu e suficient. Dacă Dumnezeu nu a găsit potrivit nici să ne ceară să căutăm o astfel de experienţă divină, nici să ne descrie ce fel de sentimente încercăm într-o astfel de experienţă, cine suntem noi să facem din aceasta punctul culminant al vieţii creştine de închinare? Fiecare lider creştin, în special în această eră a cvasi-misticismului, ar trebui să citească vechea lucrare clasică a lui William James, The Varieties of Christian Experience [Diversitatea experienţelor creştine], care, deşi nu e o carte creştină, ne oferă o privire pătrunzătoare în experienţele pe care pretind că le au toate formele de religie. Această carte ar trebui să ne facă să ne oprim şi să ne gândim puţin înainte de a caracteriza cu atâta uşurinţă atât de multe sentimente şi experienţe ca fiind întâlniri cu Dumnezeu.
Însă mai relevantă pentru subiectul nostru este realitatea vie că această mişcare a "experimentării prezenţei lui Dumnezeu" este de fapt o formă de divertisment acoperită cu un strat subţire de închinare. Foamea recentă după întâlniri cu Divinitatea este provocată de un apetit pentru împlinirea personală. O cultură care preţuieşte atât de mult împlinirea personală a descoperit că una din metodele prin care o poate obţine este prin ceea ce cred ei că înseamnă experimentarea lui Dumnezeu. Mulţi caută prezenţa lui Dumnezeu pur şi simplu pentru că acest lucru îi face să se simtă mai bine. "Evanghelicii moderni" scrie Donald Bloesch "s-au adaptat într-un mod dezonorant societăţii terapeutice, care face din împlinirea personală cel mai important element al existenţei umane" (Donald G. Bloesch, Christianity Today [Creştinismul Azi], 5 februarie 2000; "Whatever Happened to God [Ce s-a întâmplat cu Dumnezeu?]", p. 55). Asta înseamnă de fapt divertisment (o concentrare asupra satisfacerii şi plăcerii personale), nu închinare (o concentrare asupra măreţiei lui Dumnezeu). E o formă dezonorantă de divertisment pentru că încearcă să facă din Dumnezeu un servitor pentru plăcerile mele.
Faptul că aceasta devine rapid starea de fapt în rândurile evanghelicilor reiese din numărul creştinilor care aleg acum o biserică ţinând cont de stilul muzical sau alte caracteristici superficiale, în loc să aleagă pe baza adevărului care se învaţă în acea biserică. Bisericile care cresc, susţine Christian A. Schwarz, un expert în industria de creştere a bisericii, sunt caracterizate de o închinare care te inspiră, te înalţă. Pentru a defini o astfel de închinare, el scrie: "Cei ce frecventează serviciile de închinare care îi inspiră declară în unanimitate că slujba de la biserică este - pentru unii creştini acesta e un cuvânt aproape eretic - 'distractivă'" (Christian A. Schwarz, The ABC's of Natural Church Development [ABC-ul Dezvoltării Naturale a Bisericii], p. 14). Distracţia (divertismentul) a devenit criteriul după care oamenii aleg o biserică. Mulţi sunt gata să sacrifice doctrina pentru un timp petrecut într-un mod plăcut. Mulţi vor suporta erezii făţişe pentru a se bucura de o experienţă plăcută sau pentru a "simţi prezenţa lui Dumnezeu", chiar dacă acel sentiment e generat prin metode de modificare a stării de spirit, mai asemănătoare cu manipularea decât cu închinarea. Într-adevăr, este cât se poate de probabil că unii se lasă manipulaţi cu bună-ştiinţă pentru că le place acest "creştinism diluat". Michael Horton înţelege încotro se îndreaptă turma creştină şi explică această deosebire dintre inspiraţie şi divertisment:
Probabil cuvântul despre care majoritatea spectatorilor cred că descrie cel mai bine programele de televiziune [creştină] este "inspiraţional". Însă ce înseamnă să fii "inspirat"? E un sentiment religios care te mişcă. Ce determină autenticitatea sentimentului de inspiraţie? Ce separă inspiraţia de divertisment? Probabil că linia de demarcaţie ar putea fi descrisă astfel: Inspiraţia autentică este un răspuns emoţional la o întâlnire autentică cu Dumnezeul viu. Inspiraţia, prin urmare, nu este un scop în sine, nici măcar un lucru pe care ar trebui să îl căutăm. Este mai degrabă un rezultat al căutării şi întâlnirii cu Dumnezeu, într-un mod după voia Lui. Inspiraţia este rezultatul a ceva profund, care Îl are în centrul atenţiei pe Dumnezeu. Divertismentul are în centru omul. În divertisment o persoană caută propria plăcere şi încântare.
Divertismentul îl satisface pe spectator din punct de vedere emoţional. Dacă Dumnezeu priveşte cu plăcere sau nu la acest lucru devine o problemă secundară. Greşeala poate inspira. Îi poate face pe oameni să se simtă bine, chiar dacă Îl nemulţumeşte şi Îl mânie pe Dumnezeu. Biserica electronică [televiziunea creştină] se ocupă prea adesea cu divertismentul, nu cu inspiraţia. E mai probabil ca cineva să întâlnească şi să fie mişcat de cântăreţi şi personalităţi, mai degrabă decât de Dumnezeu. A camufla calitatea programelor de televiziune cu ajutorul termenului ambiguu inspiraţional este o practică necinstită.
Una din marile tragedii din vremea noastră este că atât de multe biserici aleg să încerce să copieze biserica electronică. Multe biserici locale încearcă să fie mai atractive emulând unele din caracteristicile mai facile, individualiste şi interesante ale bisericii electronice. Strategia este autodistructivă, pentru că de obicei biserica locală nu se poate compara cu producţia profesională şi grafica ingenioasă a televiziunii. Însă, mai important, această strategie Îl dezonorează pe Dumnezeu pentru că în felul acesta biserica locală nu mai este ce a intenţionat El să fie" (The Agony of Deceit [Agonia Amăgirii], de Michael Horton, pp. 163, 164).
Imaginea biblică este aceea că credinciosul poate de fapt să experimenteze multe emoţii minunate ca rezultat al relaţiei lui sau ei cu Dumnezeu. Însă acele emoţii ar trebui să rezulte din adevărul biblic şi să se bazeze pe acesta, nu pe substitute create de om cu scopul de a provoca un răspuns emoţional.
Tradus de Florin Vidu