Înapoi
Acasă
Biblia

Divertismentul - Partea a 2-a

Gary E. Gilley


Divertismentul a devenit un mod de viață, el s-a răspândit în toate aspectele societății și culturii. Dacă o măsură atât de mare din ceea ce spun și fac americanii este în realitate determinată de divertisment (așa cum am argumentat în articolul anterior), atunci nu suntem surprinși să constatăm că și bisericile au fost invadate de divertisment. În definitiv, chiar și cele mai bune biserici sunt alcătuite tot din păcătoși răscumpărați care au fost prea mult modelați de lumea în care trăim. Deși Scriptura ne avertizează în mod clar să nu ne potrivim tiparului lumii (Romani 12:2), din păcate această bătălie nu se câștigă prea ușor. Motivul, cel puțin în parte, este că adesea definim nepotrivirea cu lumea doar în ce privește aspectul exterior - felul în care ne îmbrăcăm, ce mâncăm sau ce bem, unde mergem - ignorând filozofia sistemului lumii care încearcă să se strecoare în mințile și în inimile noastre. Mulți credincioși, cărora nici nu le-ar trece prin minte să consume alcool sau să se îmbrace indecent, cu toate acestea sunt foarte lumești în filozofia lor. Altfel spus, au luat o pagină din manualul lumii și și-au format stiluri de viață corespunzătoare acestuia. În alte cuvinte, ei gândesc la fel ca necredincioșii. Abordează problemele vieții la fel ca necredincioșii. Își rezolvă problemele la fel ca necredincioșii. Iau decizii la fel ca necredincioșii, și de obicei nu-și dau seama că acesta e felul în care trăiesc. Niciunde nu e acest lucru mai evident decât în sfera divertismentului. Dacă așa stau lucrurile, poate că s-a ajuns aici pentru că puțini creștini s-au gândit vreodată ceva mai profund la acest subiect al divertismentului și puțini înțeleg pericolul.

Deși, așa cum am demonstrat în articolul precedent, divertismentul și-a format rădăcinile cu mulți ani în urmă, de curând el s-a transformat într-o formă de artă. Ceva alimentează acest motor și-l face să câștige viteză. Cred că acest "ceva" este filozofia relativ recentă a împlinirii de sine care a apărut în anii 1960. "Generația Baby Boomers [generația anilor 1946-1964, născută în perioada de după Al Doilea Război Mondial, o perioadă de creștere economică în multă țări, cu o rată a natalității ridicată] ne-a reorientat societatea către anturaj, către persoanele cu același statut ca al nostru, făcându-ne să ne îndepărtăm de familie. Ei au îndepărtat centrul psihic al familiei de la obligațiile față de ceilalți, îndreptându-l către împlinirea de sine" (Christianity Today [Creștinismul Azi], 12 iulie 1999, "The Triumph of the Praise Songs, How Guitars Beat Out the Organ in the Worship Wars [Triumful cântărilor de laudă; cum chitarele au învins orga în războaiele de închinare]", de Michael S. Hamilton). Eu sunt convins că ceea ce propulsează această generație este așa numita "nevoie" de împlinire personală. Oamenii urmăresc această împlinire personală, tânjesc după ea și vor să o obțină. Divertismentul este doar una din fântânile în care ei și-au coborât găleata în căutarea după împlinire.

Nu ar trebui să ne surprindă să descoperim că o astfel de societate a remodelat biserica după chipul ei. "O generație atât de în dezacord cu tradițiile pe care le-a moștenit va schimba imaginea bisericii... Generația care a aglomerat maternitățile, școlile elementare și concertele rock se îngrămădește acum în mega-biserici (numai o generație care a iubit festivalul rock Woodstock din 1969 poate iubi mega-biserica Willow Creek). Generația care a reorganizat familia în jurul idealului împlinirii personale a făcut același lucru cu religia. Sondajele arată constant că generația Baby Boomers - fie ei evanghelici sau liberali, protestanți sau catolici - frecventează biserica nu din loialitate, datorie, obligație sau recunoștință, ci doar dacă biserica le împlinește 'nevoile'" (ibid., p. 30).

Împlinirea

Unul din domeniile în care această generație crede că își satisface nevoia de împlinire este divertismentul. Biserica sensibilă la căutători (vezi articolele noastre despre "Biserica condusă de piață") a urmat mult prea bine această direcție. Ea înțelege că această generație urmărește împlinirea, și adesea o caută sub forma divertismentului. Bisericile au fost proiectate să împlinească această "nevoie", lucru care explică în mare măsură creșterea lor fenomenală. Însă în asta constă și cea mai mare slăbiciune a lor. Os Guinness recunoaște acest lucru atunci când scrie "[Luați de exemplu] subordonarea închinării și ucenicizării din mega-biserici față de evanghelizare, toate trei fiind subordonate divertismentului, problemă care reprezintă deja călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al evanghelicilor" (Dining with the Devil [Prânzind cu Diavolul], de Os Guinnes, p. 27).

Trebuie să înțelegem în acest punct că divertismentul din biserică vine împachetat într-o mulțime de forme, cu cât mai subtil este ambalajul, cu atât mai periculos e conținutul. De exemplu, atunci când mă distrez, fie într-un cadru secular, fie într-unul eclesiastic, dar știu că e vorba de distracție, acest lucru nu are o importanță prea mare. Dacă mă duc la un așa-numit eveniment creștin, care este în cea mai mare parte un loc în care uit de griji, în care se râde și se ascultă muzică, m-am dus acolo ca să mă distrez. Nu particip la o adunare în care lumea se închină lui Dumnezeu sau învață din Cuvântul Lui. Sunt acolo ca să mă distrez. Știu că atâta vreme cât divertismentul nu e în dezacord cu caracterul creștin și adevărul biblic, nu e nimic grav. Problema apare în momentul în care încep să cred că această activitate este de fapt închinare sau că acesta e ambalajul în care ar trebui împachetată închinarea. Câtă vreme fac distincția dintre amuzament și închinare, le pot aprecia pe amândouă în cadrul lor specific. Nu e nimic greșit atunci când un creștin se distrează; e greșit atunci când confunzi distracția, sau îi permiți acesteia să înlocuiască adevărata închinare și instruirea biblică. "Scopul închinării este în mod clar acela să exprime măreția lui Dumnezeu, nu acela de a ne exterioriza pur și simplu sentimentele sau, și mai puțin, acela de a ne distra" (Losing Our Virtue [Pierderea virtuții], de David Wells, p. 40).

Aici apare una din cele mai subtile forme de divertisment în ce privește creștinul și biserica. Strigătul care răzbate din pustie, strigătul unei generații care își caută împlinirea personală, este nevoia de a experimenta, de a simți prezența lui Dumnezeu (a nu se confunda cu pasiunea autentică de a-L cunoaște și a I te închina Dumnezeului Prea Sfânt). Din ce în ce mai mult creștinii spun că frecventează biserica pentru a-L experimenta pe Dumnezeu, pentru a veni în prezența Lui, pentru a avea o întâlnire cu Divinitatea. Ei vor să meargă într-o biserică în care Îl pot "simți pe Dumnezeu". Sunt câteva capcane iminente în această dorință, cea mai evidentă fiind aceea că o astfel de dorință nu e biblică. Unde ni se spune în Scriptură să căutăm prezența lui Dumnezeu ca o experiență ce poate fi simțită? Ca și credincioși nou-testamentari noi suntem deja în prezența lui Dumnezeu, pentru că El locuiește în trupurile noastre (1Cor. 6:19). Din moment ce Hristos este Marele nostru Preot, ni se spune "să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului" (Evrei 4:16). Însă niciunde în Scriptură nu ni se spune să căutăm o experiență în care să simțim prezența lui Dumnezeu. Îi întreb adesea pe oamenii care sunt prinși în acest curent al "experimentării lui Dumnezeu": "Ce simți atunci când ești în prezența lui Dumnezeu?" După ce ei se încurcă puțin în explicații încercând să mă lămurească, următoarea mea întrebare este: "De unde știi că ce simți e Dumnezeu și nu diavolul, sau propria ta imaginație, sau pizza de aseară?" La această întrebare nu mai îmi pot oferi un răspuns argumentat, în afară de un "pur și simplu știu". Însă acesta nu e suficient. Dacă Dumnezeu nu a găsit potrivit nici să ne ceară să căutăm o astfel de experiență divină, nici să ne descrie ce fel de sentimente încercăm într-o astfel de experiență, cine suntem noi să facem din aceasta punctul culminant al vieții creștine de închinare? Fiecare lider creștin, în special în această eră a cvasi-misticismului, ar trebui să citească vechea lucrare clasică a lui William James, The Varieties of Christian Experience [Diversitatea experiențelor creștine], care, deși nu e o carte creștină, ne oferă o privire pătrunzătoare în experiențele pe care pretind că le au toate formele de religie. Această carte ar trebui să ne facă să ne oprim și să ne gândim puțin înainte de a caracteriza cu atâta ușurință atât de multe sentimente și experiențe ca fiind întâlniri cu Dumnezeu.

Însă mai relevantă pentru subiectul nostru este realitatea vie că această mișcare a "experimentării prezenței lui Dumnezeu" este de fapt o formă de divertisment acoperită cu un strat subțire de închinare. Foamea recentă după întâlniri cu Divinitatea este provocată de un apetit pentru împlinirea personală. O cultură care prețuiește atât de mult împlinirea personală a descoperit că una din metodele prin care o poate obține este prin ceea ce cred ei că înseamnă experimentarea lui Dumnezeu. Mulți caută prezența lui Dumnezeu pur și simplu pentru că acest lucru îi face să se simtă mai bine. "Evanghelicii moderni" scrie Donald Bloesch "s-au adaptat într-un mod dezonorant societății terapeutice, care face din împlinirea personală cel mai important element al existenței umane" (Donald G. Bloesch, Christianity Today [Creștinismul Azi], 5 februarie 2000; "Whatever Happened to God [Ce s-a întâmplat cu Dumnezeu?]", p. 55). Asta înseamnă de fapt divertisment (o concentrare asupra satisfacerii și plăcerii personale), nu închinare (o concentrare asupra măreției lui Dumnezeu). E o formă dezonorantă de divertisment pentru că încearcă să facă din Dumnezeu un servitor pentru plăcerile mele.

Faptul că aceasta devine rapid starea de fapt în rândurile evanghelicilor reiese din numărul creștinilor care aleg acum o biserică ținând cont de stilul muzical sau alte caracteristici superficiale, în loc să aleagă pe baza adevărului care se învață în acea biserică. Bisericile care cresc, susține Christian A. Schwarz, un expert în industria de creștere a bisericii, sunt caracterizate de o închinare care te inspiră, te înalță. Pentru a defini o astfel de închinare, el scrie: "Cei ce frecventează serviciile de închinare care îi inspiră declară în unanimitate că slujba de la biserică este - pentru unii creștini acesta e un cuvânt aproape eretic - 'distractivă'" (Christian A. Schwarz, The ABC's of Natural Church Development [ABC-ul Dezvoltării Naturale a Bisericii], p. 14). Distracția (divertismentul) a devenit criteriul după care oamenii aleg o biserică. Mulți sunt gata să sacrifice doctrina pentru un timp petrecut într-un mod plăcut. Mulți vor suporta erezii fățișe pentru a se bucura de o experiență plăcută sau pentru a "simți prezența lui Dumnezeu", chiar dacă acel sentiment e generat prin metode de modificare a stării de spirit, mai asemănătoare cu manipularea decât cu închinarea. Într-adevăr, este cât se poate de probabil că unii se lasă manipulați cu bună-știință pentru că le place acest "creștinism diluat". Michael Horton înțelege încotro se îndreaptă turma creștină și explică această deosebire dintre inspirație și divertisment:

Probabil cuvântul despre care majoritatea spectatorilor cred că descrie cel mai bine programele de televiziune [creștină] este "inspirațional". Însă ce înseamnă să fii "inspirat"? E un sentiment religios care te mișcă. Ce determină autenticitatea sentimentului de inspirație? Ce separă inspirația de divertisment? Probabil că linia de demarcație ar putea fi descrisă astfel: Inspirația autentică este un răspuns emoțional la o întâlnire autentică cu Dumnezeul viu. Inspirația, prin urmare, nu este un scop în sine, nici măcar un lucru pe care ar trebui să îl căutăm. Este mai degrabă un rezultat al căutării și întâlnirii cu Dumnezeu, într-un mod după voia Lui. Inspirația este rezultatul a ceva profund, care Îl are în centrul atenției pe Dumnezeu. Divertismentul are în centru omul. În divertisment o persoană caută propria plăcere și încântare.

Divertismentul îl satisface pe spectator din punct de vedere emoțional. Dacă Dumnezeu privește cu plăcere sau nu la acest lucru devine o problemă secundară. Greșeala poate inspira. Îi poate face pe oameni să se simtă bine, chiar dacă Îl nemulțumește și Îl mânie pe Dumnezeu. Biserica electronică [televiziunea creștină] se ocupă prea adesea cu divertismentul, nu cu inspirația. E mai probabil ca cineva să întâlnească și să fie mișcat de cântăreți și personalități, mai degrabă decât de Dumnezeu. A camufla calitatea programelor de televiziune cu ajutorul termenului ambiguu inspirațional este o practică necinstită.

Una din marile tragedii din vremea noastră este că atât de multe biserici aleg să încerce să copieze biserica electronică. Multe biserici locale încearcă să fie mai atractive emulând unele din caracteristicile mai facile, individualiste și interesante ale bisericii electronice. Strategia este autodistructivă, pentru că de obicei biserica locală nu se poate compara cu producția profesională și grafica ingenioasă a televiziunii. Însă, mai important, această strategie Îl dezonorează pe Dumnezeu pentru că în felul acesta biserica locală nu mai este ce a intenționat El să fie" (The Agony of Deceit [Agonia Amăgirii], de Michael Horton, pp. 163, 164).

Imaginea biblică este aceea că credinciosul poate de fapt să experimenteze multe emoții minunate ca rezultat al relației lui sau ei cu Dumnezeu. Însă acele emoții ar trebui să rezulte din adevărul biblic și să se bazeze pe acesta, nu pe substitute create de om cu scopul de a provoca un răspuns emoțional.

Tradus de Florin Vidu


Partea a 3-a | Apologetică