Înapoi
Acasă
Biblia

Divertismentul - Partea a 3-a

Gary E. Gilley


Reacții adverse

Mulți consideră această formă de închinare prin divertisment, despre care am vorbit până acum, drept o modă care va trece prin țară și apoi va dispărea la orizont. Dacă va fi așa, atunci ea va lăsa în urmă un pământ pârjolit, plin de credincioși descurajați și dezorientați, care nu vor ști încotro să se îndrepte în continuare. Însă unii au început deja să plece. Donald G. Bloesch scria recent într-un articol din Creștinismul Azi [Christianity Today] despre primele semne ale unui recul în serviciile adaptate pentru "căutători", atât de populare în zilele noastre.

Protestantismul evanghelic are probleme astăzi, pe măsură ce un număr tot mai mare de oameni de afaceri și profesioniști își caută o nouă biserică. Plângerea pe care o aud cel mai des este că acești oameni nu mai simt sacrul, nici în predică, nici în serviciul divin... Închinarea a devenit un spectacol, în locul unui timp de slavă adusă lui Dumnezeu. Cântările de laudă care au luat locul mărețelor imnuri ale Bisericii nu reușesc să ascundă faptul că închinarea noastră este în esență un spectacol, care face apel la simțuri în loc să fie un act de reverență față de Dumnezeul Atotputernic, cel ce e în același timp sfințenie și dragoste. Închinarea contemporană este mai mult egocentrică decât teocentrică. Scopul ei este mai puțin să-I dea slavă lui Dumnezeu și mai mult să satisfacă dorințele inimii omenești. Chiar și atunci când cântăm laudele lui Dumnezeu, în centrul acestora stă împlinirea și satisfacerea căutărilor omenești după împlinire și pace sufletească (5 feb. 2001, p. 54).

Natura închinării

O mare parte a confuziei în toate aceste lucruri este provocată de faptul că nu înțelegem natura închinării. Ioan 4:23 ne spune că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. Sunt de acord cu John MacArthur, care scria, referindu-se la acest verset: "Adevărata închinare implică în aceeași măsură intelectul și emoțiile. Ea subliniază adevărul că închinarea trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu, nu pe închinător" (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, "Atunci cum să ne închinăm [How Shall We Then Worship]," de John MacArthur, p. 176). Închinarea noastră trebuie să fie centrată pe Dumnezeu, atunci când Îl lăudăm prin cuvânt, cântare și rugăciune, și atunci când Îi edificăm pe sfinți prin învățăturile Scripturii, astfel încât aceștia să poată trăi vieți care să Îl onoreze. Pentru a-L onora pe Dumnezeu și pentru a I ne închina în felul acesta, tot ce facem trebuie să izvorască din adevăr. Cei mai mulți sunt de acord cu aceste cuvinte, cel puțin în teorie dacă nu în practică, pentru că, atunci când vine vorba de predicare și învățarea Scripturii, Biblia este foarte clară (1Tim. 4:13; 2Tim. 2-4; Fapte 2:42; Tit 1:9; Col. 1:25). Din păcate, de cele mai multe ori în cazul muzicii se face o excepție. Însă avem oare dreptul să cântăm erezii mai mult decât avem să predicăm erezii? Din nou, MacArthur are absolută dreptate atunci când scrie:

Muzica singură, despărțită de adevărul conținut în versurile acesteia, nu e o trambulină legitimă pentru adevărata închinare. În același fel, o istorisire poate fi mișcătoare sau emoționantă, dar dacă mesajul pe care îl transmite nu se încadrează în contextul adevărului biblic, toate emoțiile pe care le stârnește nu sunt de nici un folos pentru promovarea unei închinări autentice. Sentimentele provocate nu sunt în mod necesar dovada că acolo are loc o închinare adevărată. Închinarea autentică este un răspuns la adevărul Divin. Ea este înflăcărată pentru că se naște din dragostea noastră pentru Dumnezeu (ibid., p. 182,3).

Atunci când biserica se adună la închinare, care este mandatul ei biblic? Să amuze și să distreze? Să răspundă strigătului după împlinire? Sau să Îl onoreze pe Dumnezeu în duh și în adevăr? Diferența este dată în cea mai mare parte de obiectul atenției noastre. Ne concentrăm asupra noastră sau asupra lui Dumnezeu? Odată ce am stabilit că Dumnezeu trebuie să fie centrul închinării noastre, atunci trebuie să examinăm ce facem în închinare. Practica noastră trebuie să fie aliniată cu felul în care Îl înțelegem pe Dumnezeu și biserica.

Atunci cum trebuie să cântăm?

Deși s-ar putea scrie volume întregi despre starea predicării de astăzi, voi lăsa acest subiect pentru altă dată. Ne vom îndrepta în schimb atenția asupra subiectului muzicii, pentru că este mai strâns legat de problema divertismentului. Care este locul muzicii în închinare? Mult prea adesea, în cazul închinării moderne, locul muzicii pare a fi acela de a crea o stare sufletească. Cu muzica potrivită și muzicanți talentați, putem crea aproape orice fel de dispoziție. Vrem oameni fericiți? În lacrimi? Meditativi? Entuziasmați? Motivați? Muzica în mâini capabile poate crea toate aceste stări și multe altele. Însă oare scopul biblic al muzicii creștine este acela de a crea o stare sufletească?

Unul din puținele pasaje din Scriptură care ne ajută să înțelegem rolul muzicii în cadrul bisericii se găsește în Coloseni 3:16, Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră (vezi de asemenea și versetul paralel din Efeseni 5:19). Mulți creștini, atunci când vin la biserică, vor să se simtă într-un anumit fel, însă rolul central al muzicii în Biserica Noului Testament este să fie un partener pentru învățarea din Cuvântul lui Dumnezeu. Deși muzica este un mod unic de a-L lăuda pe Dumnezeu în închinare, evaluarea supremă a acelei muzici într-un cadru creștin ar trebui să țină cont dacă ajută sau nu Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi. La fel cum autoritatea și adevărul Scripturii trebuie să predomine în predicare și învățare, în același fel trebuie să predomine și în cântarea noastră.

Învățarea prin muzică

Mai specific, muzica are rolul de a învăța și a îndemna. Muzica creștină își îndeplinește menirea atunci când învață doctrina sănătoasă. Multe din mărețele imnuri, dar și unele din cântările contemporane, sunt pline de teologie și întăresc adevărurile Cuvântului. Pe de altă parte, muzica a fost adesea folosită în biserică pentru a învăța și a promova o mare varietate de erezii și doctrine aberante. Este binecunoscut faptul că Arias (secolul IV) a folosit muzica pentru a-și răspândi credința eretică prin care afirma că Isus a fost o ființă creată și nu Dumnezeu pe deplin. Deși conciliile bisericii, cum ar fi cel de la Niceea, au condamnat arianismul, acesta a continuat să fie popular în rândurile maselor zeci de ani după aceea, pentru că învățăturile lui Arias au fost transpuse în muzică și cântate în adunări.

Desigur, o mare parte a muzicii creștine, atât antice cât și moderne, învață prea puțin referitor la adevărul biblic. În particular, muzica creștină contemporană pune mai mult accentul pe inspirație și mai puțin pe instruire. Cele mai multe din cântările atât de populare astăzi sunt simple versuri de laudă care, în cel mai bun caz, prezintă un singur adevăr, repetat într-o formă sau alta de-a lungul întregii cântări. Una din aceste cântări repetă încontinuu cuvintele "Te înalț, O Doamne." E adevărat, El e vrednic să fie înălțat. Însă de ce este înălțat? Ce învățăm de aici despre caracterul lui Dumnezeu? O altă cântare ne învață, pe baza Psalmului 103, "Binecuvântează suflete pe Domnul... Căci El a făcut lucrări mărețe" (de 3 ori). Însă dacă citiți Psalmul 103, celelalte 21 de versete îi spun cititorului de ce sufletele noastre trebuie să-L binecuvânteze pe Domnul. Leonard Payton, comentând cuvintele acestei cântări, scrie: "Care sunt acele mărețe lucrări rămâne să ne imaginăm, ele nu ni se prezintă din învățătura clară a Scripturii. Problema e că recunoștința adevărată, biblică, trebuie să se bazeze pe fapte obiective sau pe doctrină. Dacă nu o face, atunci e un simplu sentimentalism" (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, " Atunci cum trebuie să cântăm [How Shall We Then Sing]," de Leonard Payton, p. 194). Cu aceste cuvinte în minte, oare cântările moderne de laudă au vreun loc în serviciile noastre de închinare? Eu personal cred că da, însă acel loc ar putea fi asemănat cu locul desertului în dieta noastră. Aproape fiecăruia dintre noi ne place desertul, însă desertul nu trebuie să fie partea principală a dietei noastre zilnice, altfel vom suferi grave consecințe. Pentru mine, câteva cântări de laudă sunt mai mult decât suficiente. A face din ele suportul principal al dietei muzicale a bisericii înseamnă să îngrășăm biserica cu dulciuri, atunci când ea are nevoie de o porție substanțială de hrană sănătoasă.

Ne-ar putea fi de mare folos în acest punct să reflectăm la câteva poziții ale unora dintre cei mai respectați lideri din trecut ai bisericii, în relația acestora cu muzica. Martin Luther spunea, "Muzica este servitoarea teologiei." Dușmanii lui, recunoscând adevărul cuvintelor lui Luther, se plângeau: "Poporul nostru primește cântând teologia lui Luther" (Conducere [Leadership], Vol. VII, #2, p. 32). Magazin istoric creștin [Christian History Magazine] scrie că imnurile lui Charles Wesley includeau versete din fiecare carte a Bibliei, cu excepția cărților Naum și Filimon. El își considera imnurile drept un abecedar al teologiei și un ghid atât pentru închinarea în public cât și pentru devoțiunea personală (Vol. X, #3, pp. 11,36). Isaac Watts, părintele imnologiei engleze moderne, a scris imnuri pentru a-și completa predicile (ibid., pp. 20,36).

Prin contrast, o mare parte a muzicii creștine contemporane ocolește mintea, țintind direct emoțiile. Atunci când scopul muzicii este să obțină un răspuns emoțional, lipsit de adevărul biblic, fără a ajuta în vreun fel Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi, rezultatul net este o credință creștină dramatizată. Inimile pot fi mișcate cu ajutorul folosirii iscusite a melodiei și ritmului, indiferent de mesajul transmis de cântare. De exemplu, cine nu a simțit emoția provocată de o excelentă interpretare a Imnului de Luptă al Republicii [The Battle Hymn of the Republic]? Însă cuvintele acestui imn au fost scrise de Julia Ward Howe, o unitariană liberală care credea că Dumnezeu este părintele întregii omeniri. Imnul ei nu are nimic de-a face cu răspândirea Evangheliei, sau cu revenirea lui Hristos, ci mai degrabă cu domnia finală asupra întregii lumi a "adevărului" umanist. A devenit un renumit cântec patriotic, însă nu e nici pe departe un imn care să învețe adevăruri biblice (vezi Istoria a 101 imnuri [101 Hymn Stories], de Kenneth W. Osbeck, pp. 35,36). Poate ne place frumusețea și pasiunea cântecului, însă teologia lui nu ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi, deci nu este un imn potrivit pentru biserică.

Multe cântări moderne învață de asemenea o teologie greșită. De exemplu, Maiestate [Majesty], compus de Jack Hayford, ne învață că "autoritatea împărăției curge de sub tron pentru poporul Lui." Teologia "Împărăției acum" este foarte prevalentă în multe învățături carismatice și în mișcarea "Ploaia târzie" [Latter Rain]. Ea propagă ce cred Jack Hayford, Mișcarea Viei [Vineyard Movement] și învățații mișcării Cuvântul Credinței [Word of Faith], însă nu asta ne învață Scriptura, deci aceste învățături ar trebui eliminate din jertfa noastră de laudă.

Însă cum rămâne cu cântările creștine contemporane care învață adevărul biblic? Deși ele au cu siguranță un loc în închinarea noastră, punctul lor slab este acela că prea adesea aduc laudă lui Dumnezeu însă sunt lipsite de o bază doctrinară. David Wells a analizat, din punct de vedere al conținutului doctrinar, 406 cântări conținute în Cântările de Închinare din Vineyard Maranatha! și Music Praise Chorus Book, împreună cu alte 662 imnuri din Imnurile Legământului [The Covenant Hymnal]. În acest studiu, cântările care doar menționau un adevăr fără să îl elaboreze au fost considerate ca fiind lipsite de conținut doctrinar. De exemplu, o cântare care repetă încontinuu că Isus este Domnul, fără să mai spună nimic altceva, nu poate fi numărată printre cele cu conținut teologic. Pe de altă parte, cântarea contemporană Blândețe și Maiestate [Meekness and Majesty] poate fi numărată între acestea, pentru că dezvoltă tema întrupării lui Hristos. Această cântare nu afirmă doar că Isus este Domnul, ci începe cu cuvintele "Blândețe și maiestate, natură umană și Divinitate, într-o desăvârșită armonie, Omul care e Dumnezeu. Domnul veșniciei, locuiește în umanitate, îngenunchează cu smerenie și ne spală picioarele."

Folosind criteriul de mai sus, Wells a susținut că 58,9% din cântările de laudă pe care le-a analizat nu oferă nici un suport doctrinar sau vreo explicație pentru lauda pe care o aduc. Prin contrast, în cazul imnurilor clasice "a fost greu să găsim imnuri care să nu afirme și să nu dezvolte anumite aspecte ale doctrinei" (Pierderea Virtuții [Losing Our Virtue], p. 44).

S-ar părea că, dacă evaluăm muzica creștină în funcție de felul în care ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi, atunci o astfel de muzică ar trebui să fie plină de adevăr scriptural. În plus, dacă analizăm muzica creștină comparând-o cu Psalmii, cartea de imnuri a Bibliei, ajungem la aceeași concluzie. Psalmii nu sunt o colecție de teme simple repetate la nesfârșit. Dimpotrivă, ei sunt plini de dezvoltări doctrinare. Psalmii dezvoltă cu multe detalii teme minunate. Acest lucru e adevărat cu privire la aproape fiecare psalm, însă haideți să luăm ca exemplu Psalmul 36. În acest psalm, David contrastează planurile păcătoase ale celor nelegiuiți (versetele 1-4) cu bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu (versetele 5-12). Astăzi am compune și cânta o cântare care să repete întruna adevărul despre bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu. Hugh Mitchell scrie: "Credincioșia Ta este mai bună decât viața, Credincioșia Ta este mai bună decât viața, Buzele mele Te vor lăuda, De aceea Te voi binecuvânta, Îmi voi ridica mâinile în Numele Tău." Prin contrast, psalmistul a scris despre numeroasele manifestări, nu numai ale bunătății lui Dumnezeu, ci și ale credincioșiei Lui, ale neprihănirii, chiar și ale judecăților Lui. Psalmistul a dezvoltat cuvinte-imagine despre belșugul, plăcerile, viața și lumina pe care le găsim în Domnul nostru. Apoi se avertizează singur și pe cititorii lui cu privire la capcanele care se găsesc pe drumurile vieții și care l-ar putea prinde pe copilul neatent al lui Dumnezeu. Psalmii ne prezintă un minunat exemplu referitor la folosirea corectă a muzicii în închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu.

Îndrumarea prin muzică

Muzica creștină trebuie și să îndrume. Cuvântul grecesc folosit pentru a îndruma înseamnă "a avertiza, a sfătui, a corecta." Rolul muzicii în biserică este să treacă dincolo de învățare și să urmărească aplicarea celor învățate. Muzica ar trebui să arate pericolul, să ne atragă atenția, să ne sfătuiască în legătură cu alegerile pe care le facem. Cea mai mare parte a muzicii creștine, imnuri sau cântări moderne, este ineficientă în această privință, însă cu totul altfel stau lucrurile în ce privește "cartea de imnuri" a evreilor - cartea Psalmilor. Psalmii sunt încărcați tocmai cu acest fel de îndrumare. Poate că o revenire la un regim constant de cântare a Psalmilor (așa cum încă se practică în unele cercuri) ar fi o mișcare înțeleaptă pentru cei interesați să lase muzica să-și împlinească scopul biblic. După ce am spus asta, adăugăm imediat că Psalmii, cât sunt ei de minunați, sunt totuși limitați la adevărurile Vechiului Testament și astfel nu pot oferi singuri o dietă muzicală echilibrată pentru sfinții Noului Testament.

Pentru că vorbim de Psalmi, e vremea să observăm că în Coloseni 3:16 ni se spune: Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești. Am auzit adesea acest verset explicat într-o mulțime de feluri, însă poate de cel mai mare ajutor mi-a fost să aflu că Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, folosită și citată adesea de Isus și de apostoli) a etichetat cei 150 de psalmi drept "psalmi", "imnuri" sau "cântări duhovnicești" (Payton, p. 191). Aproape fără îndoială acesta e contextul avut în vedere de Pavel în declarația lui din Coloseni. Dacă așa stau lucrurile, un studiu amănunțit a felului în care Psalmii învață și îndrumă ar putea fi cel mai profitabil lucru pe care l-ar putea face liderii muzicali creștini. Vom descoperi cel puțin faptul că Psalmii nu se specializează doar în lauda adusă lui Dumnezeu, ei fac acest lucru în contextul adevărului într-o lume în dezordine. Psalmii se ocupă de aproape fiecare circumstanță imaginabilă a vieții, dar fac acest lucru în lumina lui Dumnezeu și a lucrărilor sale minunate. Ce altceva ar putea fi astăzi un ghid mai bun pentru slujirea noastră prin muzică?

"Indiferent ce altceva ar putea însemna îndrumarea sau sfătuirea despre care vorbește Pavel, chiar și o lectură superficială indică faptul că muzica noastră de închinare trebuie să atingă în mod regulat întreaga suprastructură a doctrinei creștine" (Payton, p. 194). Dacă acest lucru e adevărat, și eu cred că este, atunci trebuie să examinăm nu doar ce spune (sau învață) muzica noastră, ci și ceea ce nu spune. Dacă ne luăm după muzica transmisă la posturile de radio creștine, atunci se pare că tema proeminentă în muzica creștină contemporană este că Dumnezeu e un termometru al "nevoilor pe care le simțim". Dacă suntem singuri, triști, răniți, dezamăgiți sau goi pe dinăuntru, mergem la Isus care ne va mângâia și va vindeca aceste răni. În funcție de modul în care este prezentat acest lucru, există și o măsură de adevăr în mesajul transmis de aceste cântări. Hristos ne mângâie cu adevărat și ne împlinește nevoile noastre reale, în special nevoia de neprihănire. El ne cheamă la tronul harului să căpătăm îndurare și să găsim har, ca să fim ajutați la vreme de nevoie. (Evrei 4:16). Deci nu e nimic greșit atunci când cântăm despre mâna lui Dumnezeu care ne ajută în vremuri de durere și îngrijorare. Însă e greșit să facem acest lucru neglijând alte doctrine esențiale. Dumnezeu este mai mult decât un Mângâietor. Scripturile ne învață multe alte lucruri despre El. Tot planul lui Dumnezeu trebuie explorat, nu doar în predicile noastre ci și în cântările noastre. Unele din aceste teme nu vor fi primite cu bucurie de ascultătorii moderni, însă nu au fost acceptate cu bucurie nici de ascultătorii din antichitate. Când autorul cărții Evrei a vrut să explice cititorilor săi calitatea de preot după rânduiala lui Melhisedec a lui Hristos, el știa că are o problemă, aceștia pricepând mai greu, nefiind în stare să digere hrana solidă a teologiei (Evrei 5:11-14). Deci ce a făcut? După o lungă mustrare (5:11-6:20), el a mers totuși înainte (capitolele 7-10). Cu siguranță acești oameni ar fi preferat să citească un tratat despre felul în care Dumnezeu îi poate face să se simtă mai bine, în loc să citească despre viața și semnificația lui Melhisedec, însă ei aveau nevoie să-l înțeleagă pe Melhisedec - și asta au primit. Am face bine să fim atenți la acest model.

Ce ar trebui să facem?

Dacă suntem serioși în ce privește muzica noastră creștină și credem că ea înseamnă mai mult decât divertisment, atunci sunt câteva lucruri pe care le putem face, recunoscând desigur faptul că probabil vom înota împotriva curentului, împotriva capriciilor momentului. Până la urmă, mulți creștini au ascultat numeroase ore de emisiuni creștine la radio, au participat la concerte creștine, au cumpărat CD-uri înregistrate de artiști creștini profesioniști, iar acum vin la serviciile bisericii așteptându-se ca toate acestea să se regăsească în întâlnirea de duminică dimineața.

Mai întâi, am putea să evaluăm întreaga muzică pe care o cântăm în bisericile noastre. Ne învață ea o teologie solidă? Ne îndrumă spre o viață corectă? I se închină lui Dumnezeu în adevăr? Ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi? Fiindcă veni vorba, ultima expresie înseamnă că prin studiu, meditare și aplicare a Cuvântului, acesta se simte din ce în ce mai mult ca acasă în viețile noastre. A devenit parte din noi. Oare muzica noastră facilitează acest proces? Payton sugerează să ne punem următoarele întrebări în fiecare duminică: "Slujirea prin muzică de astăzi a ajutat Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi? Ne-am învățat și ne-am îndrumat unii pe alții, cu recunoștință față de Dumnezeu în inimile noastre pentru lucrarea terminată a lui Hristos de pe cruce?" (Payton, p. 203). Acesta ar putea fi un exercițiu valoros.

În al doilea rând, trebuie să ne instruim bisericile cu privire la acest întreg domeniu al divertismentului. S-ar putea naște un apetit pentru acest lucru. Nu trebuie să cedăm în fața modului de gândire al lumii. Divertismentul are locul lui, însă acel loc nu e în centrul vieții și închinării bisericii lui Hristos. Faptul că bisericile, care s-au perfecționat în arta divertismentului, au ajuns să crească în salturi, ar trebui să provoace repulsie celor ce înțeleg Scriptura, nu să determine imitarea acestor metode.

În al treilea rând, avem multe de câștigat din studierea Psalmilor, pentru a descoperi felul în care trebuie folosită muzica cu scopul de a-și îndeplini mandatul biblic.

În al patrulea rând, trebuie să ne învățăm copiii o muzică creștină de calitate în contextul bisericii. Au la dispoziție restul săptămânii dacă vor să asculte muzica pe care și-o aleg singuri sau le-o aleg părinții, însă atunci când vin să se închine împreună înaintea lui Dumnezeu, trebuie să le prezentăm psalmii, imnurile și cântările duhovnicești care vor ajuta Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în ei. Poate că nu vor aprecia imediat melodiile sau versurile, însă unde altundeva pot învăța despre această mare parte a muzicii dacă nu în bisericile noastre?

Concluzie

Pasiunea și emotivitatea sunt adesea, prea ușor, confundate în biserica modernă. Viața creștină are parte de tot felul de emoții: bucurie, pace, încântare, dragoste, regrete, durere, îngrijorare, etc. Credința noastră nu e doar pentru minte, e și pentru inimă. Drept rezultat, e bine și potrivit să dorim experiența spirituală. Problema e că mulți creștini nu fac deosebirea dintre entuziasmul pentru Dumnezeu și manipularea clipei. Divertismentul poate părea închinare; distracția se poate deghiza în bucurie; stimularea firii poate fi percepută drept întâlnire cu Divinitatea.

O parte a problemei pe care o avem astăzi este că din revoluția dragostei libere (adică droguri, sex) a anilor 1960 a răsărit o dorință de nestăvilit după experiențe. Experiența s-a urcat pe tron și își latră ordinele în fața unor supuși care și-au pierdut răbdarea într-o lume lipsită de sens. Dacă nu putem înțelege viața, dacă până la urmă viața nu are nici un sens, atunci cel puțin ne putem face de cap. Dacă te face să te simți bine, poate nu e corect ce faci, dar cel puțin e mai bine decât nimic.

Din nefericire, această atitudine (numită postmodernism de cei cărora le place să eticheteze orice), s-a furișat și în biserică. Și creștinii vor o experiență care să-i facă să se simtă bine. Această dorință a devenit atât de dominantă încât adevărul ocupă din ce în ce mai mult o poziție inferioară față de timpul petrecut într-un mod plăcut.

Ce ar trebui să facem? Mai întâi, ar trebui să fim întotdeauna conștienți că Cuvântul este autoritatea noastră, nu experiența. Adevărata plăcere în Dumnezeu ar trebui să izvorască din adevărul biblic. Apoi, ar trebui să privim cu atenție Psalmii. Vom vedea cum scriitorii lor au fost îndrăgostiți de Dumnezeu și plini de entuziasm pentru El. De exemplu, în Psalmul 36:7-9 citim: Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belșugul Casei Tale, și-i adapi din șivoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieții; prin lumina Ta vedem lumina. Găsim aici un om (David) care își găsește bucuria în Domnul. El nu e preocupat de lucrurile exterioare; nu inventează sentimente; nu este interesat de crearea unei dispoziții. Pur și simplu, el meditează la Dumnezeu iar inima lui de-abia poate cuprinde ceea ce vede. Aceasta e experiența spirituală după care ar trebui să tânjim.

Tradus de Florin Vidu


Apologetică