Cu mulţi ani în urmă, când Harry Ironside se afla în perioada de maximă activitate şi succes, acest mare învăţător biblic şi evanghelist, care mai târziu a devenit pastorul Bisericii Moody din Chicago, călătorea cu trenul spre sudul Californiei unde trebuia să vorbească la o întrunire. La puţin timp după ce s-a aşezat pe locul său, în tren, s-a apropiat o ţigancă care şi-a croit drum prin culoar căutând oameni care ar fi dornici să le prezică viitorul (destinul). S-a aşezat lângă Ironside şi a spus: "Vă rog, domnule, vreţi să vi se prezică viitorul? Întindeţi-mi o monedă de argint şi vă voi spune trecutul, prezentul şi viitorul." Ironside i-a răspuns: "Chiar crezi că poţi face lucrul acesta?" A mai adăugat: "Ştii, eu sunt scoţian şi nu mi-ar plăcea deloc să pierd nişte bani fără să fiu sigur că trecutul, prezentul şi viitorul mi-au fost spuse corect." Ţiganca a devenit foarte serioasă. A spus: "O, sigur, domnule, vă rog lăsaţi-mă să vă prezic viitorul." Ironside şi-a băgat mâna în buzunar de unde a scos o Biblie. Apoi a spus: "Nu am deloc nevoie ca tu să-mi spui trecutul, prezentul şi viitorul deoarece trecutul meu, prezentul meu şi viitorul meu se află scrise în această carte." La început, ţiganca a părut puţin interesată. El a adăugat: "Priveşte, aici se află scris trecutul meu." Apoi a dat paginile până la al doilea capitol din Efeseni, capitol pe care noi l-am studiat.
"Voi eraţi morţi în păcatele şi în greşelile voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi."
Ţigăncii nu i-a plăcut. A spus: "Nu mai am nevoie să aud. Acum am s-o şterg." Însă Ironside i-a zis: "Nu pleca, aşteaptă numai puţin. Acesta a fost trecutul meu. Însă iată, am aici şi prezentul meu." Apoi a citit versetul 4:
"Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)."
Ţiganca a zis: "Destul." Apoi a dat să plece însă Ironside a apucat-o de braţ zicându-i: "Stai puţin, nu mi-ai auzit încă viitorul:" Apoi a citit versetul 6:
"...şi (Dumnezeu) ne-a înviat împreună cu El (Hristos) şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus."
Ţiganca a ieşit de pe culoar zicând: "Mi-am ales omul nepotrivit, mi-am ales omul nepotrivit."
Noi am studiat deja Efeseni 2:1-10, astfel că ne putem da seama cât de potrivită este această relatare din viaţa lui Ironside. Aceste versete ne oferă într-adevăr, nouă, celor care suntem născuţi în păcat, dar care, prin harul lui Dumnezeu, am fost aduşi la viaţă în Hristos, ne oferă tot ceea ce trebuie să ştim în legătură cu trecutul, prezentul şi viitorul. Însă ceea ce doresc să observaţi astăzi, pe măsură ce vom studia a doua jumătate a acestui capitol, este că această a doua parte conţine de asemenea informaţii legate de trecut, prezent şi viitor. Pavel vorbeşte şi aici despre destin. Singura diferenţă este legată de omul al cărui destin îl prezintă. Observaţi, în primele 10 versete el vorbeşte despre omenire în general. Ceea ce spune el în aceste versete referitor la moartea noastră în păcate şi greşeli, la aducerea noastră, prin harul lui Dumnezeu, la viaţă împreună cu Hristos se aplică absolut oricăruia l-a găsit pe Hristos. Nu face nici o deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau condiţie socială. Dacă L-ai găsit pe Isus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul tău, acesta este trecutul tău, prezentul tău şi viitorul tău.
Însă în a doua jumătate a acestui capitol el particularizează oarecum aceste lucruri. El vorbeşte acum despre trecutul, prezentul şi viitorul nu al creştinilor în general, ci al celui dintre neamuri în contrast cu evreul. El discută despre trecutul celui dintre neamuri în versetele 11 şi 12. Apoi, în versetul 13, despre prezentul celui dintre neamuri. Iar apoi, spre sfârşitul capitolului, el oferă informaţii referitoare şi la viitorul acestuia. În mod normal, aceste lucruri poartă caracteristicile grupului particular despre care vorbeşte.
Este foarte semnificativ deoarece el vrea să ne arate aici, în contrast cu evreul, cât de disperată era situaţia celui dintre neamuri. Observând acest lucru şi comparându-l cu prima parte a capitolului te întrebi: "Ar putea fi mult mai rău decăt atât? El ne-a descris deja condiţia omului natural ca fiind mort în păcate şi greşeli, trăind după domnul puterii văzduhului şi fiind sub judecata lui Dumnezeu, din fire copii ai mâniei. "Ar putea fi mult mai rău decăt atât?" Desigur, răspunsul este că, într-un anume sens, cu greu ar putea fi ceva mai rău. Această descriere prezintă condiţia disperată a individului în faţa lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, într-un anume sens, neamurile erau într-o situaţie chiar mai rea decât aceasta. Deoarece, ne arată Pavel, neamurile în condiţia şi experienţa vieţii lor, erau lipsite chiar şi de avantajele spirituale de care se bucura evreul care nu era născut din nou. Despre aceasta vorbeşte Pavel. El spune, în versetul 12:
"aduceţi-vă aminte că în vremea aceea (când, dintre neamuri fiind, nu eraţi mântuiţi) eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume."
La începutul acestei secţiuni îl găsim pe Pavel acordând o importanţă minoră tipului de deosebire dintre evreu şi cel dintre neamuri, tip de deosebire pe care evreii îl făceau. El se referă la terminologia evreiască la acest punct. El se referă la cei care erau circumcişi (adică la evrei) şi la cei care nu erau circumcişi (adică la neamuri), o identificare despre care el spune clar că este făcută de către evrei şi care este bazată pe o deosebire exterioară, adică pe circumcizia făcută de mâna omului. Cunoaştem, din modul în care Pavel foloseşte termenul "circumcizie" în alte locuri, că el era interesat de ceea ce era interesat şi Dumnezeu, anume circumcizia inimii. Această expresie este un mod poetic (metaforic) de a vorbi despre transformarea interioară. Întreaga transformare trebuie să fie exterioară. Însă evreii din vremea sa, în necredinţa lor, puneau aceste deosebiri naţionale pe baza semnelor exterioare, în special pe acest semn exterior al legământului. Pavel era preocupat de transformările interioare, dând o puţină importanţă tipului de distincţie pe care evreii îl făceau.
Însă dacă distincţia pe care o făceau evreii, bazată pe semne exterioare, este de o puţină însemnătate, nu înseamnă că nu există deloc deosebiri, şi în special unele care trebuie tratate cu seriozitate. Despre aceste deosebiri importante vorbeşte Pavel în versetul 12. Dacă eşti dintre neamuri, lipsit de beneficiile de care are parte Israel, atunci aceasta este o descriere a ta fără Isus Hristos. Fără Isus Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, în sensul spiritual, străin de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume. Merită să ne uităm la fiecare dintre aceste lucruri.
Să-l luăm mai întâi pe primul. "Fără Hristos". Această expresie, "fără Hristos" s-ar putea referi într-un sens general la absenţa a ceea ce este numită în teologie, unirea mistică a credinciosului cu Domnul. Însă aici nu se referă la acest lucru deoarece în cazul acesta s-ar aplica şi la evreii care nu sunt născuţi din nou. Pentru că şi ei, în starea lor de oameni ne-născuţi din nou, sunt fără Hristos. Pavel nu la aceasta se referă în paragraful nostru. El încearcă să facă o distincţie între evreu şi cel dintre neamuri. Prin urmare, ne întrebăm, în ce sens cel dintre neamuri este fără Hristos într-un mod în care evreul, în condiţia sa de necredincios, nu este fără Hristos? Cred că răspunsul se află în faptul că Pavel foloseşte aici cuvântul "Hristos" mai degrabă decât cuvântul "Isus". Cuvântul "Hristos" înseamnă "Mesia" iar Isus era Mesia lui Israel. Iar când Pavel vorbeşte în aceşti termeni, fără îndoială că el gândeşte la fel cum a gândit când a scris despre avantajele evreului, în Romani capitolul 9. El întreabă: "Ce avantaje are deci evreul?" Şi tot el răspunde: "Multe, de tot felul." Apoi începe să le enumere. El enumeră legământul, promisiunile şi toate celelalte iar în final afirmă că prin acestea, după trup, a venit Mesia, adică Hristos. El nu spune în aceste versete că Isus nu a venit şi pentru evreu şi pentru cel dintre neamuri, ci că Isus a venit în sânul iudaismului iar promisiunile venirii lui Mesia, Isus, în sânul iudaismului, au fost făcute evreilor, fiind cunoscute de evrei. Iar neamurile, în condiţia lor de neamuri, erau fără aceste promisiuni. Am putea spune acelaşi lucru, cu alte cuvinte, afirmând că neamurile pur şi simplu nu cunoşteau nimic despre Mesia care avea să vină. Şi, chiar dacă a avea doar o cunoaştere intelectuală despre Mesia nu înseamnă mântuire, totuşi este cu siguranţă ceva mai mult decât a nu avea nici o cunoştinţă despre un Mesia, care are să vină. Acest lucru le caracteriza pe neamuri, în condiţia lor.
Al doilea lucru despre care Pavel le spune creştinilor din Efes că le caracteriza pe neamuri este că acestea erau fără drept de cetăţenie în Israel. Pavel vorbeşte şi în altă parte despre ce implică cetăţenia. Însă pentru a avea cea mai bună explicaţie trebuie să ne întoarcem la învăţătura lui Isus Hristos Însuşi. Aduceţi-vă aminte de acea relatare pe care Ioan o înregistrează în capitolul 4 din evanghelia sa, despre întâlnirea lui Isus cu femeia samariteancă, femeie care era samariteancă şi nu evreică şi care, imediat ce a intrat în discuţie cu El, a încercat să-L implice în acel tip de ciorovăială teologică fără importanţă de care erau interesaţi oamenii vremii. Ea a spus: "Ştii că voi, evreii, spuneţi că locul unde trebuie să vă închinaţi este Ierusalimul, iar noi, samaritenii, suntem învăţaţi că este Muntele Garizim, din Samaria. Acum, care este locul corect? Iar Isus i-a răspuns, în acel context, cu o afirmaţie care spunea fără echivoc că mântuirea era a evreilor şi că aceasta putea fi găsită, în acea perioadă, în iudaism. El a zis: "Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei." Acesta nu a fost o blamare a naţionalităţii ei. Isus nu a făcut altceva decât să articuleze în mod simplu un fapt al istoriei mântuirii. Adică, ideea că atunci când Dumnezeu S-a apropiat de oameni în ceea ce numim perioada Vechiului Testament, Dumnezeu i-a mântuit aducându-i în comunitatea lui Israel şi dându-le drept de cetăţenie în Israel. Unul dintre neamuri, dacă vroia să-L găsească pe Dumnezeu şi să fie mântuit, trebuia să-L găsească devenind mai întâi evreu. Întâlnim lucrul acesta în multe texte interesante din Vechiul Testament. Să vă dau două ilustraţii.
Prima ilustraţie este din cartea Rut. Rut era o moabită. S-a căsătorit cu fiul unei femei evreice numită Naomi. După ce Naomi împreună cu fiii săi a plecat să locuiască în Moab din pricina foametei din ţara ei, s-a întâmplat că fiii ei au murit. Rut a devenit văduvă iar Naomi, după aceste lucruri, s-a hotărât să se întoarcă în ţara ei. Când a vrut să plece, Rut a hotărât că va merge împreună cu ea. Naomi a spus: "Nu, mai bine rămâi aici, cu poporul tău." Însă Rut nu a vrut să dea înapoi. În cele din urmă i-a replicat lui Naomi în cuvinte care adesea sunt folosite în serviciile de cununie: "Nu insista să te părăsesc şi să mă întorc de la a te urma. Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu." Frumuseţea acestor cuvinte îi face pe oameni să treacă adesea cu vederea ultima secvenţă a versetului. Rut a spus că doreşte să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeul lui Naomi, adică pe Dumnezeul evreilor, pe Iehova. Ea dorea ca acest Dumnezeu să fie Dumnezeul ei. Observaţi că atunci când îşi exprimă dorinţa ea nu spune în această ordine: "Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu şi poporul tău va fi poporul meu", ci invers. Ea spune mai întâi: "Poporul tău va fi poporul meu" şi apoi "(dacă devin o evreică) Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu."
Când Pavel spune în acest pasaj că "atunci când eraţi dintre neamuri eraţi fără drept de cetăţenie în Israel", el nu spune doar că voi eraţi greci sau romani, şi nu membri ai naţiunii israelite. El spune: "O, nu, eraţi excluşi de la toate beneficiile, între care cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, cunoaştere mediată de iudaism." Atunci când vorbeşte despre cetăţenie cred că la acelaşi lucru se referă şi următorul cuvânt, anume "străini". Doar că aici Pavel duce sensul acestui termen puţin mai departe. El vorbeşte acum nu despre faptul de a fi străini faţă de Israel ci străini faţă de legămintele promisiunii. Ceea ce este semnificativ aici este faptul că termenul "promisiune" este la singular. Dacă ar fi fost la plural am fi putut înţelege în felul următor: "Eraţi excluşi din Israel. Eraţi excluşi de la promisiunile pe care Israel le avea." Însă Pavel nu se gândeşte în primul rând la aceste lucruri. Atunci când foloseşte cuvântul "promisiune" la singular, Pavel trebuie să se fi gândit la cea dintâi promisiune care i-a fost făcută de către Dumnezeu lui Avraam, părintele poporului evreu. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam pe când acesta se afla în Ur, în Caldeea, şi i-a zis: "Părăseşte-ţi ţara, familia, poporul şi mergi într-o ţară pe care ţi-o voi arăta." Apoi Dumnezeu i-a vorbit despre binecuvântările pe care i le va dărui. Avraam avea să fie părintele multor popoare şi toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate prin el. Acesta a fost legământul iniţial. Din acest legământ au rezultat toate celelalte. Astfel, când Pavel le scrie celor dintre neamuri, aşa cum face în textul nostru, el spune: "Iată, nefiind parte din Israel, eraţi lipsiţi de acea promisiune iniţială care i-a fost făcută lui Avraam şi urmaşilor să. Prin urmare, eraţi lipsiţi de toate legămintele, de toate legămintele harului prin care cineva este mântuit, deoarece eraţi lipsiţi de acea promisiune iniţială.
Al patrulea lucru pe care îl spune este acela că neamurile erau fără speranţă. Am un prieten care de multe ori vorbea despre cuvântul "nefolositor" şi despre faptul că, în concepţia lui, acesta este unul dintre cele mai descurajatoare cuvinte pe care le-a auzit vreodată. El spunea că niciodată nu doreşte ca acest cuvânt să i se adreseze lui. Adică să fie văzut ca o fiinţă umană care nu este de nici un folos. Sau acest cuvânt să fie folosit în legătură cu ceea ce face. Adică să exprime o lucrare nefolositoare. El a spus că are o mare repulsie faţă de acest lucru. Într-adevăr este un cuvânt foarte descurajator. Însă nu este atât de descurajator ca şi expresia "fără speranţă", expresie pe care apostolul Pavel o foloseşte aici. Vedeţi, ceva ce este nefolositor poate, în timp, prin harul lui Dumnezeu, să devină folositor. Iar o persoană care este nefolositoare poate, prin harul lui Dumnezeu, să devină folositoare. Însă dacă nu este speranţă, nu este speranţă, şi toate lucrurile sunt descurajatoare până la extremă.
Aceasta, spune Pavel, era condiţia neamurilor fără harul lui Dumnezeu - fără speranţă, ei nu aveau nici o speranţă. Nu existau promisiuni. Nu exista nici o ofertă a evangheliei. Nu era nici măcar o oportunitate chiar de a o auzi şi de a veni la Hristos pentru mântuire. Şi ca ei să-şi dea seama mai bine cât de gravă era situaţia lor, Pavel însumează toate acestea în propoziţia cu care încheie: "Şi", spune el, "fără Dumnezeu în lume". Atunci când începe, Pavel o face într-un mod general, "fără Hristos", deoarece totul se rezumă la relaţia noastră cu Hristos. Iar când încheie el spune: "fără Dumnezeu", generalizând prin aceasta deoarece, într-un anume sens, dacă eşti fără Dumnezeu, nu ai nimic. Iacov ne spune că "orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit vine de la Dumnezeu." Prin urmare, dacă eşti fără Dumnezeu, eşti lipsit de orice lucru care dă sens şi valoare acestei vieţi, precum şi celei de dincolo.
Nu cunosc vreun pasaj în Scriptură care să fie mai descurajator decât acesta. Şi totuşi, sunt convins că înţelegeţi lucrul acesta, scopul pentru care Pavel caracterizează neamurile în felul acesta nu este să-i lase pe cei dintre neamuri fără nici o speranţă, ci mai degrabă să accentueze ce anume a făcut Dumnezeu când i-a scos din acea stare deplorabilă şi i-a adus în acea condiţie mântuitoare pe care o au în urma unirii cu Isus Hristos. Versetul 13 spune:
"Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos."
În următoarea secţiune Pavel vorbeşte despre Biserică. Deoarece, dat fiind faptul că tocmai a vorbit despre neamuri, el începe acum să vorbească despre acel lucru nou pe care Dumnezeu l-a făcut prin aducerea împreună a neamurilor şi a evreilor într-o singură comuniune. Pentru că, observaţi, dacă unul dintre neamuri vroia să fie mântuit, el trebuia să devină evreu. Însă acum nu este aşa. Cel dintre neamuri nu devine evreu şi nici evreul unul dintre neamuri. Însă amândoi devin membri ai trupului lui Hristos. Iar Pavel vorbeşte despre aceasta ca fiind taina pe care Dumnezeu ne-a descoperit-o acum. El vorbeşte despre aceasta într-o secţiune destul de mare.
Atunci când începi să te gândeşti la ce a făcut Dumnezeu, modul în care poţi să înţelegi lucrul acesta, în felul în care îl explică epistola ca întreg, este prin a înţelege fiecare din părţile epistolei. Observaţi ce ne spun acestea. Înainte de toate, Pavel spune că neamurile, în condiţia lor de oameni nemântuiţi, erau fără Hristos. Cel dintre neamuri nu avea parte de nimic. Cum stau însă lucrurile acum, în urma acţiunii lui Dumnezeu? Acum, spune Pavel, cel dintre neamuri este unit cu Hristos. La fel cum a spus şi în primul capitol: "După ce aţi auzit cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii voastre, aţi fost şi voi incluşi în Hristos" (versetul 13). În Hristos atât cel dintre neamuri, cât şi evreul, au toate lucrurile.
Înainte, cel dintre neamuri era fără drept de cetăţenie în Israel, al doilea lucru pe care Pavel l-a menţionat. Acum, el spune mai jos cu şapte versete, "Voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci cetăţeni împreună cu cei din poporul lui Dumnezeu şi membri ai casei lui Dumnezeu." Ştiţi că el le scrie acest lucru şi filipenilor. El spune: "Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile."
Înainte, neamurile erau străine de legămintele promisiunii. Acum, spune Pavel în capitolul 3, "... neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Hristos Isus, prin Evanghelie..."
El spune că înainte eram fără speranţă. Acum avem speranţă. El a vorbit deja despre aceasta în primul capitol, unde s-a rugat "... ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării Lui care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale faţă de noi, care credem...".
Înainte eram fără Dumnezeu. Acum, spune el în versetele 19 şi 20, "... voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi faceţi parte din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Isus Hristos."
Nu-i aşa că este un lucru extraordinar? Acel trecut pus în contrast cu acest prezent. Vei spune: "Sigur că este extraordinar." Sper că spui lucrul acesta. Însă dacă aşa stau lucrurile, dacă înţelegi extraordinara schimbare care s-a petrecut cu tine datorită harului lui Dumnezeu, atunci fă ceea ce spune Pavel aici. Nu uita lucrul acesta, ci adu-ţi aminte de el. Atunci când citeşti aceste versete observă că Pavel foloseşte expresia "aduceţi-vă aminte" de două ori. În versetul 11 (în original, n.tr.), "De aceea, aduceţi-vă aminte...", spune el. Şi apoi în versetul 12, "... aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel..." şi aşa mai departe. Suntem atât de înclinaţi înspre a uita aceste lucruri. Intrăm în posesia privilegiilor noastre şi uităm de ceea ce eram. Şi chiar ne mândrim ca şi cum am fi contribuit oarecum la mântuirea pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, prin har. Pavel spune: "Nu vă uitaţi trecutul!" Deoarece, dacă nu-ţi vei uita trecutul, nu vei uita nici de harul lui Dumnezeu. Iar dacă nu vei uita de harul lui Dumnezeu, atunci vei abunda în speranţă, lucru spre care tânjesc toţi oamenii.
John Newton, negustorul de sclavi care a fost mântuit într-un mod glorios, vorbea odată cu cineva despre disperare. Acea persoană nu părea dispusă să răspundă Evangheliei. L-a întrebat pe Newton: "Dumneavoastră nu vă pierdeţi niciodată speranţa de salvare?" Newton i-a răspuns: "De când Dumnezeu m-a mântuit n-am disperat niciodată." Acesta ar trebui să fie gândul celui ce face parte din poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu m-a mântuit. Ce lucru extraordinar. Anume că Dumnezeu S-a coborât şi m-a apucat pe când eram fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume, deschizând o poartă nouă a comuniunii şi a oportunităţii pe care o am prin Hristos şi prin Evanghelie. Ce lucru extraordinar! Dacă este aşa, atunci nu uita de el. Şi nu dispera. Ci fă-l cunoscut oricui este dispus să audă aceste mari adevăruri.
Să ne rugăm:
Tatăl nostru, te rugăm să-Ţi binecuvântezi Cuvântul în inimile noastre, nu numai acum, lucru pe care deja l-ai făcut, ci ori de câte ori medităm la aceste lucruri în orele şi în zilele care vin. Şi, Tatăl nostru, ne rugăm să ne dai un sens proaspăt al acestui minunat şi măreţ har care este al nostru prin Hristos. Şi fă-ne ambasadori ai acestui adevăr, precum şi vestitori credincioşi ai acestei speranţe într-o lume lipsită de speranţă. În numele lui Isus, Amin.
Tradus de Tiberiu Pop