Tema centrală a Epistolei lui Pavel către Efeseni este Biserica. Însă Pavel nu se ocupă în mod direct de această temă. El se ocupă indirect de ea. De fapt, cuvântul "biserică" apare pentru prima oară destul de târziu în epistolă. Apare abia la sfârşitul capitolului 1, unde se spune despre Isus că este căpetenie peste toate lucrurile, pentru Biserică. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că tema aceasta este dincolo de preocuparea lui Pavel ci, dimpotrivă, el îşi construieşte argumentul spre această temă şi că, într-un anume sens, tot ceea ce a spus până aici contribuie la discuţia care va urma, în detaliu, în capitolele 3 şi 4.
Capitolul 1 a abordat această problemă a Bisericii din perspectiva lui Dumnezeu, anume, vorbind despre măreţul plan al lui Dumnezeu în istorie, pornind de la harul electiv al lui Dumnezeu şi continuând până la acea extraordinară înălţare a lui Isus Hristos, cum spuneam, drept căpetenie peste toate lucrurile, pentru Biserică, care este trupul Său, plinătatea Celui ce împlineşte totul în orice fel.
Capitolul 2 priveşte acelaşi lucru din perspectiva noastră; planul lui Dumnezeu aşa cum ne afectează pe noi. Începe cu condiţia noastră ca fiind morţi în greşeli şi în păcate. Apoi arată cum am fost aduşi la viaţă în Isus Hristos, aduşi în familia lui Dumnezeu, încheind apoi şi acest capitol cu o observaţie asupra Bisericii.
Acestea sunt versetele la care ajungem acum. Versetele 19-22 din capitolul 2. Mă întreb dacă puteţi să vă amintiţi de timpul copilăriei când vi s-a oferit o carte cu jocuri puzzle pentru copii, de un tip anume. Acest tip de jocuri puzzle erau cele în care aveai o imagine formată din linii albe şi negre, cele mai multe dintre ele ondulate, iar în mijlocul imaginii fiind ascunse anumite lucruri. Putea fi o imagine de câmpuri şi copaci, de frunze şi nori pufoşi care pluteau pe cer, iar dedesubtul lor scria: "Puteţi să găsiţi cele 33 de animale care sunt ascunse în această imagine?" Iar voi vă uitaţi la imagine cu mare atenţie şi deasupra, în nori, se afla un cal cu capul în jos. Iar în frunzele copacilor putea să fie aşezat un elefant. Iar ascunşi între rădăcinile copacului puteau fi trei peşti ş.a.m.d.
Ei bine, Pavel vorbeşte despre Biserică în aceste versete, folosind imagini şi tablouri. Mă întreb dacă, uitându-vă la aceste versete, puteţi să scoateţi imaginile care sunt ascunse acolo. Daţi-mi voie să vă ajut. Sunt trei astfel de imagini.
Înainte de toate, el vorbeşte despre Biserică ca fiind o împărăţie. Sau, fiind posibil lucrul acesta, ca despre un oraş-stat, care în acele zile era, practic, un adevărat regat. Despre acest lucru vorbeşte în prima jumătate a versetului 19, când spune: "Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci împreună cetăţeni cu sfinţii...".
Aceasta este prima imagine.
În al doilea rând, Pavel portretizează Biserica în imaginea unei familii. Acest lucru este ascuns în propoziţia: "oameni din casa lui Dumnezeu...".
Apoi, în al treilea rând, în cel mai elaborat tablou dintre toate, vorbeşte despre Biserică asemănând-o cu o clădire care, pe măsură ce dezvoltă imaginea, devine un templu. Restul pasajului vorbeşte despre aceasta: "...fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul."
Observaţi, el nu foloseşte cuvintele "împărăţie" sau "familie" sau "clădire", deşi acestea sunt ascunse în limbajul său. Însă el aduce în atenţie aceste lucruri ca fiind imagini asupra cărora trebuie să ne concentrăm gândirea. Haideţi să ne uităm la fiecare dintre acestea, pe rând.
Prima dintre cele trei imagini este aceea a Bisericii ca împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când apostolul Pavel a descris această imagine el a ajuns la ea pornind de la ceea ce spusese cu puţin înainte. Ceea ce avea el în minte, scriind versetele precedente pasajului nostru, este acel lucru nou care s-a petrecut atunci când Dumnezeu S-a apropiat, dincolo de comunitatea evreilor, care erau punctul central al Împărăţiei lui Dumnezeu înainte de venirea lui Mesia, la neamuri, pentru ca şi ei să fie incluşi (în Împărăţia lui Dumnezeu). Înainte de aceasta, observaţi, împărăţia era de natură evreiască. Acum împărăţia este pe cale de a deveni ceva ce încorporează oameni de pe tot cuprinsul pământului deoarece acel mare zid despărţitor care îi separa pe evrei de neamuri este dărâmat. Acest lucru este într-adevăr unul extraordinar.
Trebuie să vă aduceţi aminte că atunci când apostolul Pavel scrie aceste lucruri el trăia în perioada de maximă expansiune a teritoriului şi a măreţiei romane. Nici un indiciu istoric, cât de mic, nu începuse să se arate referitor la slăbiciunea imperiului, care ar fi putut duce la prăbuşirea lui. Roma era în toate foarte puternică. Drumurile romane uneau întreaga lume cunoscută. Armatele romane vegheau asupra păcii şi administrau dreptatea. Un singur împărat, împăratul roman, domnea peste tot. Şi iată-l pe Pavel privind la acest imperiu; Pavel care era un cetăţean al lui, Pavel care îl înţelegea foarte bine, gândindu-se la el, nu ca la o entitate de origine divină şi glorioasă, aşa cum probabil gândea imperiul despre sine, ci ca ceva crud şi tiranic, care îi supunea pe oameni şi care producea diviziuni, nu numai între evrei şi neamuri, ci şi între bogat şi sărac, între sclav şi omul liber, între bărbat şi femeie, între grec şi roman şi între orice alte lucruri. Şi în locul acestui imperiu, Apostolul Pavel vedea această mare împărăţie pe care Dumnezeu a ridicat-o. Nu o împărăţie vizibilă, zidită în jurul unui împărat pământesc, ci o împărăţie spirituală, zidită în jurul Împăratului cerurilor care se apropie de oameni de orice rasă, de orice limbă, din orice naţiune, aducându-i să-I fie loiali lui Isus Hristos, şi într-o legătură unul cu altul care trecea dincolo de tot ce s-a cunoscut până atunci în istoria umană. Şi acesta este modul în care funcţionează. Imperiul Roman s-a ridicat, însă apoi s-a prăbuşit. Imperiile Europei s-au ridicat dar apoi s-au prăbuşit. Statele Unite s-au ridicat. În decursul timpului însă şi Statele Unite se vor prăbuşi. Dar împărăţia Dumnezeului nostru, împărăţia Domnului Isus Hristos rămâne pe vecie.
A doua imagine pe care Pavel o introduce aici pentru a descrie natura Bisericii este cea mai puţin elaborată. El vorbeşte despre creştini ca fiind membri ai casei lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc care apare aici se poate referi la casă într-un sens general. O casă romană sau una grecească implica mulţi oameni. Se aflau în acea casă cei care făceau parte din familia proprietarului casei. Însă se mai aflau acolo şi persoane care nu făceau parte direct din familie, sclavi, muncitori şi alţii. Toţi aceştia puteau compune o casă. Având în vedere cele spuse de Pavel mai înainte în acest capitol, cred că ceea ce face Pavel este să se ocupe din nou, în aceste versete finale, de toate temele pe care le-a tratat mai înainte. Având în vedere ceea ce spusese mai înainte în acest capitol referitor la noi ca fiind morţi în păcate şi în greşeli şi apoi aduşi la viaţă în Hristos, adică, fiind născuţi din nou şi aduşi, ca urmare, în familia lui Dumnezeu, cred că Pavel avea în minte ideea unei case într-un sens mult mai restrâns. Adică, el se referă la cei care sunt înrudiţi direct cu tatăl prin naştere sau, ceea ce ar fi posibil, prin adopţie.
Este interesant, nu-i aşa, că Biblia foloseşte amândouă aceste cuvinte (naştere, adopţie, n.tr.) pentru a descrie ce s-a întâmplat cu noi în momentul în care am devenit membri ai familiei lui Dumnezeu, fiind mântuiţi de păcat. Cea mai obişnuită este ideea de naştere din nou. Despre acest lucru i-a vorbit Isus lui Nicodim când i-a spus: "Trebuie să te naşti din nou." Despre acest lucru vorbea Petru în prima sa epistolă când spunea: "Fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu prin nişte lucruri efemere, ca argintul sau aurul, ci printr-un lucru nepieritor. Anume, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac." Dumnezeu, prin puterea Duhului Său, ia acest Cuvânt şi îl foloseşte pentru a produce o viaţă nouă în inima omului. Iar această viaţă, care este creată în inima omului, este viaţa lui Dumnezeu.
Apoi, Biblia foloseşte, de asemenea, şi imaginea adopţiei. Iar când foloseşte această imagine, lucru caracteristic lui Pavel, o foloseşte, fără îndoială, deoarece el scrie unei audienţe formată din greci şi romani pentru care acest concept era foarte important, iar ceea ce accentuează este privilegiile de care avem parte, deoarece un fiu adoptat de o familie romană se bucura de toate privilegiile de care s-ar fi bucurat un fiu natural. Gândiţi-vă la toate privilegiile pe care le avem în familia lui Dumnezeu. Avem ceea ce am numi ajutor mutual, datorat relaţiilor dintre fraţi şi surori în cadrul aceleiaşi familii. Avem privilegiile botezului, ale Cinei Domnului şi ale unei instruiri regulate în Cuvânt. Şi, probabil mai presus de toate, avem privilegiul de a veni la Dumnezeu, Tatăl nostru, în rugăciune, aşezând toate doleanţele noastre înaintea Lui.
Înţelegeţi ce s-a întâmplat cu cele două imagini? Pavel le prezintă în progres. Când vorbeşte despre Biserică, prezentând-o ca Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta este o imagine semnificativă. Implică tot felul de lucruri importante. Însă atunci când vorbeşte despre Biserică, prezentând-o ca o familie, el intensifică imaginea şi o personalizează. El vrea să spună că nu este doar ca şi când ai frecventa un club, ci că tu faci parte din familie şi beneficiezi de toate privilegiile tuturor acestor interacţiuni personale.
Apoi avem a treia imagine. Acest al treilea tablou este acela pe care el îl elaborează cel mai mult. El prezintă Biserica drept o clădire şi, apoi, chiar un templu: "...fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul." Sunt câteva lucruri diferite despre care vorbeşte Pavel aici şi merită să medităm la ele, la fiecare.
Înainte de toate, el vorbeşte despre temelie. Ştim că în 1 Corinteni, în capitolul 3, unde foloseşte aceeaşi imagine, el se referă la Isus Hristos ca fiind temelia. Cunoaşteţi versetul, care spune: "Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos." Aici el prezintă temelia ca fiind apostolii şi profeţii. Când observăm acest text, aparent vedem o contradicţie. Spunem: "Ce se întâmplă? Cine este temelia: apostolii şi profeţii sau Isus Hristos?". Aşa cum spuneam, este o contradicţie aparentă, deoarece, dacă cercetăm mai departe să vedem care este temelia apostolilor şi a profeţilor, vom constata că, în mod clar, nu sunt oamenii înşişi, cei la care se gândeşte Pavel, ci mai degrabă învăţătura lor, care este centrată în Isus Hristos, deci este acelaşi lucru (de care vorbeşte în Corinteni). Domnul i-a zis lui Petru: "Pe această stâncă (şi se referea la El Însuşi), pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica." Acelaşi lucru îl spune şi apostolul Pavel.
Această problemă a temeliei este foarte importantă deoarece, până nu avem o temelie puternică, nu avem o clădire solidă. Dacă ai o temelie slabă, nu numai că nu poţi ridica o clădire mare, ci orice clădire ai ridica pe această temelie ar fi în pericol de a se prăbuşi.
Acea temelie, observaţi, învăţătura apostolilor şi a profeţilor, este adevărul solid de bază al creştinismului. Şi este important să realizăm acest lucru deoarece trăim într-o perioadă în care există o atât de mare preocupare vizavi de unitatea creştină. Unii clerici şi-au făcut o întreagă carieră în aşa numita Mişcare Ecumenică iar noi nu suntem împotriva unităţii. Unitatea este un lucru bun. Este o tragedie, un lucru trist, că Biserica este divizată în felul în care este. Însă atunci când începi să discuţi despre unitatea Bisericii e important să fii sigur că înţelegi despre ce tip de unitate discută acei oameni.
Este vorba despre o unitate bazată pe cel mai mic numitor comun? În cazul acesta laşi ceea ce tu crezi la standardul cel mai de jos până când primeşti pe toată lumea în biserică, însă în momentul în care ai făcut acest lucru nu mai ai nimic de oferit celor pe care i-ai primit în biserică. Pur şi simplu totul dispare de sub ochii tăi. În mod clar nu la aceasta se referă unitatea.
Este vorba despre o unitate de conformitate, în care fiecare este forţat să adere la ceva şi, mai presus de toate, la un sistem politic în care autoritatea absolută a bisericii predomină în Biserica lui Isus Hristos? Nu, nici aceasta nu înseamnă unitatea.
Singura unitate care contează, adică, singura unitate care este una reală este unitatea în adevăr. Unitatea bazată pe doctrina apostolilor şi a profeţilor, centrată în persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. Şi acolo unde această temelie este pusă, Biserica este binecuvântată iar Dumnezeu, care este arhitectul prin predicarea slujitorilor Săi, zideşte un mare templu, spre propria Sa glorie.
Apoi Pavel vorbeşte, nu numai despre temelie, ci şi despre o piatră de temelie. Aici Îl introduce pe Domnul Isus Hristos. Piatra de temelie era parte a temeliei. Însă pe lângă aceasta, avea importanta sarcină de a fi piatra după care era fixat unghiul clădirii, unghi după care arhitectul construia zidurile şi diferitele arcade. Isus Hristos, spune Pavel, îndeplineşte această funcţie.
Aici trebuie să ne gândim din nou la bogăţia metaforelor biblice care ne sunt înfăţişate. În capitolul 28 din Isaia, în versetul 16, găsiţi, din cât ştiu eu, primul mare text din Biblie care dezvoltă acest adevăr. Isaia ne oferă o profeţie acolo, spunând, din partea lui Dumnezeu: "Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de mare preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică. Cel ce va crede în ea nu va fi tulburat...". Dacă mergeţi puţin mai înapoi în Biblie, ajungeţi în cartea Psalmilor, în Psalmul 118, iar acolo găsiţi o referire la o piatră de temelie, care este bazată pe un incident care se pare că ar fi avut loc în timpul construirii măreţului templu din timpul lui Solomon. A fost extrasă o piatră, o piatră de temelie sau o cheie de boltă, care a fost adusă la constructori, însă aceştia nu au ştiut ce să facă cu ea astfel că au lăsat-o deoparte. Cineva a crezut că cei de la carieră au făcut o greşeală. Însă mai apoi, pe măsură ce clădirea se ridica, a sosit momentul în care au avut nevoie de o cheie de boltă. Au trimis în carieră unde li s-a spus că piatra a fost trimisă deja. S-au uitat după ea şi era acolo. Astfel, acea piatră care fusese respinsă, a devenit cheia de boltă. La aceasta se referă psalmistul spunând: "Piatra pe care au lepădat-o zidarii a devenit cheia de boltă", într-o profeţie despre Isus Hristos, care se referă în mod clar la crucificarea Sa, prin care a fost respins de poporul Său şi la învierea Sa, prin care a devenit cheia de boltă a întregului templu al religiei revelate. Este interesant că apostolul Petru, în prima sa epistolă, gândind la fel ca Pavel, dezvoltă aceeaşi imagine. El priveşte în urmă, în Vechiul Testament, ia aceste două texte, plus Isaia 8:14, şi le înfăşoară într-un extraordinar întreg. Petru a scris: "Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: "Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine." Cinstea aceasta este, dar, pentru voi, care credeţi; însă pentru cei care nu cred, "piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului" şi "o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere". Ei se lovesc de ea pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi."
Ne uităm la texte ca acesta împrăştiate peste tot în Biblie şi ceea ce vedem este un singur veşmânt alcătuit din toate aceste texte diferite care arată spre Isus Hristos şi spre rolul său esenţial de temelie a Bisericii în care, prin harul lui Dumnezeu, am fost făcuţi şi noi membri.
Apoi Pavel vorbeşte despre noi ca fiind pietre zidite în acest templu. El nu foloseşte, de fapt, termenul "pietre", însă în mod sigur acest lucru l-a avut în minte când a spus: "În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul." Aceasta este o imagine care merită într-adevăr să fie dezvoltată. S-ar putea să treceţi cu vederea semnificaţia faptului că suntem pietre zidite în templu, însă daţi-mi voie să vă sugerez, pe scurt, câteva dintre lucrurile care sunt implicate.
Primul, pietrele care sunt aşezate în această mare structură sunt alese şi ajustate pentru poziţia lor de către Dumnezeu Însuşi, Arhitectul şi Constructorul. Observaţi, noi nu ne putem invita pe noi înşine în această structură şi nici nu putem hotărî locul în care vom fi puşi. Această lucrare o face Însuşi Dumnezeu. Imaginea sugerează acest lucru.
Al doilea, pietrele sunt aşezate, toate, în relaţie cu Isus Hristos. El este piatra de temelie. Ne potrivim numai în relaţie cu El. Adică, dacă suntem uniţi cu Hristos, atunci suntem parte a clădirii iar dacă nu suntem uniţi cu Hristos, atunci nu suntem parte a clădirii sau suntem parte a unei alte clădiri, care însă nu este Biserica lui Hristos, nu este templul Dumnezeului nostru.
Al treilea, trebuie să ne gândim la o clădire antică, nu la una făcută din cărămidă, în modul în care o zidim astăzi, ci la una făcută din pietre normale, aşa cum sunt ele găsite. Pietrele sunt de forme şi mărimi diferite. Poate chiar din materiale diferite şi fiecare este folosită la diferite funcţii ale clădirii. Cât de adevărat este acest lucru referitor la Biserica lui Isus Hristos! Avem întotdeauna tendinţa să dorim ca oamenii să se potrivească exact în acelaşi tipar. Dumnezeu este un Dumnezeu al varietăţii şi trebuie să spun, uitându-mă la unii dintre noi, un Dumnezeu care are un mare umor, deoarece El ia oameni din diferite medii, din diferite moduri de viaţă şi cu diferite abilităţi şi le dă, uneori, cele mai ciudate lucruri de făcut. Însă toate acestea contribuie la întreg. Avem nevoie de această varietate.
Al patrulea, pietrele sunt prinse una de alta. O piatră nu stă în clădire numai prin ea însăşi. Este legată cu mortar de întreg. Noi nu putem să stăm singuri. Stăm împreună cu alţi creştini. S-ar putea chiar să nu le vezi pe toate celelalte pietre. Însă eşti unit cu ele în acel măreţ templu.
Al cincilea, pietrele templului sunt alese, modelate şi aşezate, nu pentru a atrage atenţia asupra lor însele pentru a contribui la o măreaţă clădire în care Dumnezeu locuieşte. Noi nu suntem aici, în Biserică, pentru a fi super-eroi sau vedete. Suntem aici pentru a fi parte din ceva în care oamenii Îl pot vedea pe Dumnezeu, în care Îl pot vedea pe Isus Hristos.
Şi, al şaselea, aşezarea fiecărei pietre este doar o parte dintr-o lucrare începută cu mii de ani în urmă şi care va continua până la revenirea Domnului Isus Hristos. Această Biserică, în conformitate cu limbajul lui Pavel, este în proces de zidire, ceea ce înseamnă că încă nu este finalizată şi că încă mai este mult de lucru, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru noi. Este o lucrare tainică. Este minunat modul în care Dumnezeu face această lucrare. Dumnezeu adaugă un membru aici, un membru acolo şi tu nu poţi auzi cum face Dumnezeu lucrul acesta, deoarece Dumnezeu lucrează înăuntru, în inima şi mintea individului, în mod spiritual. Este lucrarea lui Dumnezeu iar Dumnezeu face acest lucru: îl ia pe unul de aici, pe altul de acolo şi îi adaugă în timp ce, după înţelepciunea Sa măreaţă, templul se ridică ca ceva glorios şi ca ceva care-I aduce Lui glorie. În felul acesta s-au derulat lucrurile pe parcursul întregii istorii. Ne uităm în trecut, vedem în vremurile Vechiului Testament cum Dumnezeu i-a atras pe Avraam, pe Moise, pe David, pe Isaia şi pe toţi marii sfinţi ai Vechiului Testament şi cum, în timpul lui Isus Hristos, Domnul Însuşi, aflându-Se pe pământ, a început să-i atragă pe Petru, pe Iacov, pe Ioan, pe Natanael şi pe toţi ceilalţi, formând, astfel, Biserica. Apoi, pe măsură ce Evanghelia s-a răspândit, au început să fie incluse şi neamurile. Luca, care era dintre neamuri, Fivi, Lidia, chiar aceşti creştini care se aflau aici în Efes şi cărora le scrie Pavel, creştini din alte oraşe greceşti şi romane, apoi Părinţii Bisericii, timpurii şi târzii, pe toţi aceştia i-a adăugat Dumnezeu. Iar în timpul Reformei, i-a atras pe Martin Luter, pe John Calvin, pe Bucer, pe Melanchton iar în Anglia pe Cramer iar în Scoţia pe John Knox. Evanghelia s-a răspândit, Biserica a crescut, iar Dumnezeu poartă de grijă acestei lucrări astăzi. Dumnezeu face lucrul acesta chiar acum, pe măsură ce, ca cel mai mare dintre constructori şi artizani, atrage oameni la Sine.
Se poate ca aceasta să fie ziua în care El te atrage. Ai auzit aceste lucruri. Din punct de vedere intelectual le cunoşti. Într-un anume sens Dumnezeu te-a modelat, modelându-ţi gândirea în conformitate cu locul pe care îl vei ocupa în acest templu. Acum El te provoacă, aducându-te la viaţă prin Duhul Său şi aşezându-te în el. Răspunde la această provocare dacă acesta este lucrul pe care El îl face. Bucură-te că ai un loc în această clădire, în această familie, în această împărăţie care va dura veşnic.
Tradus de Tiberiu Pop