Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Cum să ne recunoaştem darurile spirituale

(Efeseni 4:11-13)

James Montgomery Boice


În 1972 în America a fost publicată o carte care era menită să aibă un puternic efect asupra bisericilor americane şi chiar a introduce un nou termen în discursul creştin contemporan. Cartea era intitulată "Viaţa trupului". A fost scrisă de Dr. Ray C. Stedman care era atunci (încă mai este) pastor al Bisericii Peninsula Bible din Palo Alto, California. În esenţă, cartea era un studiu al capitolului patru din Efeseni; de fapt, un studiu al primelor 16 versete din acest capitol. Însă puterea şi efectul pe care l-a avut cartea, au venit într-un mod întâmplător. În expunerea acestor versete, Dr. Stedman reflectă asupra modului în care darurile spirituale lucrau în mod practic în viaţa bisericii pe care o păstorea. Ideea de bază a "Vieţii trupului" este aceea că fiecare creştin a primit un dar spiritual. Este responsabilitatea sa să descopere care este acest dar şi să-l folosească în slujirea bisericii. În aceeaşi linie de idei, cartea afirmă că acolo unde nu se urmăreşte acest tipar biserica este sărăcită şi apar diviziuni. Stedman susţinea în această carte că acesta a fost tiparul Bisericii primare. El a spus: "Oricând cineva, prin credinţa în Isus Hristos, trecea din împărăţia şi de sub autoritatea lui Satan în împărăţia dragostei lui Dumnezeu era imediat învăţat că Duhul Sfânt nu numai că i-a împărtăşit viaţa lui Isus Hristos, ci l-a şi echipat cu un dar sau cu mai multe daruri spirituale pe care el avea responsabilitatea să le descopere şi să le exercite." Acest model a fost asumat cu toată seriozitatea în Biserica Peninsula Bible. Slujitorii sau învăţătorii plătiţi ai bisericii au înţeles ca o datorie a lor instruirea sau echiparea membrilor bisericii astfel încât, fiind echipaţi corespunzător, să poată îndeplini într-o diversitate de moduri lucrarea creştină.

Desigur că acest extraordinar pasaj din Efeseni patru exact despre acest lucru vorbeşte. Deoarece atunci când Pavel scrie că Dumnezeu i-a dat Bisericii aceste daruri didactice (de învăţătură), pe care el le enumeră ca fiind cele exercitate de apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi învăţători, el arată faptul că acestea au fost date spre echiparea poporului lui Dumnezeu pentru lucrarea de slujire cu scopul ca trupul lui Hristos să poată fi zidit până când vom ajunge cu toţii la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Cred că nu greşesc dacă afirm că are loc o redescoperire a acestui adevăr în Biserica din vremea noastră şi că multe biserici au descoperit o eficienţă reală, supunându-se doar acestui foarte simplu principiu.

Există aici o problemă tehnică foarte interesantă la care merită să luăm aminte. Şi aceasta deoarece problema care a existat în Biserică şi care încă mai persistă într-o mare măsură este datorată probabil unei erori de traducere. O foarte mică eroare însă una care a avut rezultate devastatoare. Sau am putea spune că modul în care au fost înţelese lucrurile în Biserică a dus la această eroare de traducere. Spuneam că este un lucru minor şi aşa şi este. Este poate cel mai neînsemnat lucru la care vă puteţi gândi referitor la traducerea Bibliei; este vorba despre o simplă virgulă. Să vă explic ce s-a întâmplat. Vechea traducere King James sau Versiunea Autorizată traduc Efeseni 4:11 în felul următor: "Iar El i-a dat pe unii apostoli; pe unii profeţi; pe unii evanghelişti; şi pe unii păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, (aceasta este virgula despre care vorbim) pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos:". În această versiune a textului se spune că Dumnezeu a dat aceste daruri didactice Bisericii cu scopul ca cei care au aceste daruri să realizeze aceste trei lucruri. Primul, ca ei să îi poată desăvârşi pe sfinţi. Al doilea, ca ei să poată realiza lucrarea de slujire, iar al treilea, ca ei să poată zidi trupul lui Hristos. Adică, experţii bisericii trebuie să facă toate aceste lucruri. Ei sunt cei ce au darurile iar acestea trei sunt lucrurile care trebuie făcute. Ele sunt afirmate explicit: primul, al doilea şi al treilea. Membrii bisericii, într-o astfel de situaţie, nu au altceva de făcut decât lucrul la care m-am referit ultima oară, anume să se lase conduşi şi să-şi urmeze păstorii ca o turmă docilă.
Ceea ce vreau să spun este că o astfel de traducere a versetului este greşită şi că această greşeală este practic corectată în toate traducerile moderne ale Noului Testament. Cunoaşteţi, desigur, că în manuscrisele greceşti timpurii, numite "Uncials", în care toate literele cuvintelor sunt majuscule, nu există deloc semne de punctuaţie. Prin urmare, punctuaţia este rezultatul deliberat al traducătorului. Unul dintre comentatorii care a observat printre primii lucrul acesta a afirmat corect, dat fiind că majoritatea comentatorilor sunt de aceeaşi părere, că virgula nu trebuie pusă acolo unde ea a fost pusă. În momentul în care dai la o parte virgula, un lucru atât de nesemnificativ, schimbi întregul sens a ceea ce s-a afirmat până acum. Deoarece, în loc să spui, aşa cum făcea versiunea veche King James, că darurile didactice au fost date cu scopul ca cei care le-au primit să poată realiza cele trei lucruri amintite, acum citim cam în modul în care traduce Versiunea Nouă Internaţională (New International Version, o versiune a Bibliei în limba engleză, n.tr.): "Dumnezeu a dat aceste daruri pentru a-Şi echipa poporul în vederea lucrării de slujire pentru ca, în final, Biserica lui Isus Hristos să poată fi zidită."
Succesiunea este următoarea: 1) cei care au primit aceste daruri didactice trebuie să le folosească pentru a-i echipa sau pregăti pe sfinţi astfel încât, ca un prim obiectiv, 2) credincioşii să poată realiza lucrarea de slujire astfel încât, ca un ultim obiectiv, 3) Biserica să poată fi zidită, să poată ajunge la unitate în credinţă şi să se poată maturiza, ajungând la deplina măsură a plinătăţii lui Hristos. Această traducere vorbeşte despre un scop imediat al darurilor didactice, anume acela de a-i echipa pe sfinţi, şi despre un scop ultim, care este zidirea trupului. În acelaşi timp, vorbeşte şi despre un pas intermediar care este rolul tuturor celor care fac parte din poporul lui Dumnezeu. Acest principiu a ajuns să fie numit principiul "slujirii fiecărui membru". Exact despre acest lucru vorbeşte acest minunat pasaj din Efeseni.

Scopul meu în acest studiu este acela de a susţine că fiecare creştin ar trebui să-şi descopere darul şi să-l folosească. Cred că ne este de ajutor, înainte de a aprofunda acest fapt, să urmărim câteva dintre căile prin care a luat fiinţă o teologie greşită a slujirii. John Stott, într-una din cărţile lui, intitulată "Un singur popor", a analizat aceste forme sau modele diferite ale slujirii, cu referire la relaţia dintre cler şi laici, oprindu-se la ceea ce el vede a fi trei greşeli, trei modele greşite ale slujirii. Primul despre care vorbeşte este clericalismul. Acesta este punctul de vedere care a produs, probabil, eroarea de traducere despre care vorbeam mai devreme sau care a fost chiar el produsul acestei erori. Acest punct de vedere susţine că slujirea este realizată în exclusivitate de către cler. Dumnezeu pe ei i-a chemat în această slujire. Ei sunt cei care trebuie să slujească Biserica şi numai ei. Tot ceea ce trebuie făcut este să fie făcut de către predicatori.
Stott îşi pune întrebarea cum s-a ajuns la această denaturare a lucrurilor. Tot el observă un număr de motive şi eu cred că este corect în observaţia sa. El susţine că destul de timpuriu în istoria Bisericii aceasta a încercat să dezvolte o teologie a slujirii fundamentată în sistemul sacrificial vechi-testamentar. În Vechiul Testament existau preoţi iar datoria acestora era aceea de a aduce sacrificiile în numele oamenilor. Biserica timpurie a împrumutat această idee în propriul său mod de organizare. Astfel, chiar în primele secole ale istoriei Bisericii, slujitorii acesteia au devenit preoţi. Rolul lor a fost văzut în primul rând ca unul sacerdotal, anume acela de a înfăţişa darurile sau sacrificiile maselor.
Problema cu acest punct de vedere este, desigur, aceea că nu are nici o susţinere nou-testamentară. Orice cercetător mai atent al Noului Testament va recunoaşte că conceptul de "slujire" nu este niciodată limitat la o anume categorie de oameni. Ba, dimpotrivă, acest cuvânt, "slujire" se referă la toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu. Toţi creştinii sunt slujitori. În acelaşi timp, orice studiu atent al Noului Testament va arăta că termenul de "preot" nu este niciodată aplicat clerului, celor pe care i-am putea numi clerici sau predicatori şi evanghelişti profesionişti. Nu există aşa ceva în Noul Testament. Nu este un concept nou-testamentar. Este adevărat că în Noul Testament există o distincţie între cler şi laic, însă nu în termenii în care este văzută în mod general astăzi. În Noul Testament există o chemare la slujire pentru toţi iar distincţia care se face este doar între daruri.

Despre aceasta vorbeşte Pavel aici. Sunt unii care au darul de apostol sau profet sau evanghelist, pastor, învăţător la fel cum alţii au alte daruri care sunt menţionate în alte pasaje din Noul Testament. Însă distincţia, fiind una care se face între daruri, nu este una între cei care slujesc şi cei care nu slujesc şi, prin urmare, această perspectivă care s-a dezvoltat de timpuriu în Biserică a fost o abatere nefericită de la calea adevărată.
Cred că putem să pătrundem puţin mai adânc în problemă deoarece atunci când doar discuţi despre un lucru care a apărut cândva în istorie nu ai rezolvat problema. Poţi spune: "Da, este o eroare care s-a dezvoltat de timpuriu în Biserică din cauza acestei înţelegeri a lucrurilor, cum că preoţii sunt slujitorii, însă întrebarea care rămâne este cum s-a putut întâmpla un asemenea lucru şi cum de s-a întâmplat atât de timpuriu în istoria Bisericii?" Atunci când începi să pui astfel de întrebări pătrunzi probabil mai adânc în miezul problemei deoarece problema este cauzată atât de slujitorii profesionişti şi plătiţi, cât şi de către laici. Din partea clerului există o tendinţă de a domina lucrurile, în special atunci când laicii nu-şi îndeplinesc îndatoririle. În loc să lucreze din perspectiva Domnului, care este aceea de a-i instrui, a-i mustra, a-i încuraja şi a le fi pilde, clerul, pe parcursul tuturor epocilor, a avut tendinţa de a controla. Ei vor să dicteze cursul lucrurilor. Ei vor să facă totul aşa cum doresc ei. Şi astfel ai un puternic sistem clerical care se dezvoltă prin tot felul de reguli dictate bisericilor.
Trebuie să spunem că laicii, pe de altă parte au contribuit de multe ori în trecut la această stare de fapt. Şi aceasta deoarece a existat şi încă mai există tendinţa ca mulţi membri ai Bisericii să stea în banca lor şi, aşa cum ar spune şi ei, să-l lase pe pastor să-şi facă treaba. John Stott, în cartea sa, citează o remarcă vizavi de această stare de fapt, rostită de Sir John Lawrence, care spunea cu o anumită ocazie: "Ce vrea de fapt laicul?" Tot el răspunde în felul următor: "El vrea o clădire care să semene cu o biserică, clerici îmbrăcaţi aşa cum îi place, servicii de tipul celor cu care este obişnuit şi să fie lăsat în pace." Şi probabil că lucrul acesta este adevărat. Însă trebuie să observaţi că, indiferent dacă greşeala este istorică sau inerentă în natură, indiferent dacă este cauzată de clerici sau de laici, oriunde predomină această perspectivă clericală. Biserica, drept rezultat, este afectată negativ iar lucrarea de slujire nu este realizată în deplina ei măsură. Aşadar, aceasta este prima greşeală.

Al doilea model greşit de slujire este anticlericalismul. Acesta este de la sine înţeles. Dacă clerul decide pentru sine în orice epocă istorică doreşte că nu simpatizează cu laicii şi că laicii nu sunt esenţiali, nu este surprinzător că laicii, în anumite locuri, au decis să renunţe la cler, nu fără a renunţa la anumite forme particulare ale slujirii lor.
Ne putem gândi la anumite situaţii în istoria Bisericii în care anticlericalismul nu a fost cu desăvârşire rău. Au existat în istoria Bisericii mişcări anticlericale în natura lor care nu au fost în întregime rele deoarece aceasta a fost singura cale prin care oamenii spirituali au putut să-şi trăiască viaţa spirituală într-o perioadă de decadenţă a Bisericii. Uneori acest gen de situaţie şi-a găsit expresia într-o rebeliune pe faţă însă mult mai adesea şi-a găsit expresia într-un tip de retragere în care oamenii care doreau cu adevărat să crească spiritual şi să-şi exercite darurile s-au mutat pur şi simplu într-o zonă în care li s-a permis să-şi trăiască viaţa spirituală. Un astfel de exemplu este o mare parte din mişcarea pietistă din timpul Reformei şi de după Reformă. Pe măsură ce oamenii nu au avut oportunitatea să-L slujească pe Dumnezeu în cadrul viziunii pe care o anume biserică organizată o avea au început să formeze grupuri de studiu biblic în casele lor iar în timpul Reformei au început să facă traduceri ale Bibliei şi să ajungă la inimile celor din jurul lor prin propriul lor model de slujire şi ajutorare. Iar Dumnezeu i-a binecuvântat. Atunci când ne gândim la această particulară mişcare din Biserică ne putem gândi la ea în termeni plini de simpatie.
Cu toate acestea, desigur că nu acest model este cel mai bun. Dificultatea constă în faptul că în încercarea laicilor de a-şi descoperi darurile în această manieră, ei au neglijat celelalte daruri care le-au fost date celor pe care-i numim clerici. Ceea ce avem cu adevărat nevoie este un context în care toţi să-şi poată folosi darul pentru folosul bisericii.

Al treilea model greşit de slujire despre care vorbeşte Stott în cartea "Un singur popor" este dualismul. Acest model pare a fi modelul firesc de urmat. Înseamnă simplu că slujitorii bisericii au rolul lor pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire în biserică iar membrii obişnuiţi ai bisericii au şi ei propriul lor rol pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire în biserică. Nici unul nu trebuie să se amestece în treaba celuilalt. Uneori poţi să urmezi acest tipar, desigur. Poţi astfel să faci ca lucrurile să decurgă liniştit. Cel puţin poţi evita conflictul. Însă cu siguranţă nu vă ajutaţi deloc unul pe celălalt. Nu acesta este tipul de schimb de care are nevoie Biserica.

Adevăratul model, modelul despre care se vorbeşte în Efeseni 4, nu este nici clericalismul, nici anticlericalismul şi nici dualismul ci, în cuvinte foarte simple, slujirea. Slujirea celor care au daruri didactice faţă de laici şi slujirea laicilor faţă de trupul lui Hristos, pe de-o parte, şi faţă de lume, pe de altă parte, în lucrările de evanghelizare şi de slujire. Conform acestor versete, atunci când Biserica lui Isus Hristos urmăreşte acest model, trupul este zidit, unitatea în credinţă realizată, iar Biserica se maturizează dobândind deplina măsură a plinătăţii lui Isus Hristos.

Ajungem la ideea centrală. Iar ideea centrală este în mod simplu aceasta: ştii care este darul pe care Dumnezeu ţi l-a dat? Sau darurile? Le foloseşti în slujirea Lui în locul în care El te-a aşezat? Înainte de toate, dacă priveşti serios lucrurile, poţi să studiezi ce are Biblia de spus cu privire la darurile spirituale. Cea mai mare parte a îndrumării noastre ne vine prin Scripturi. Aş spune chiar că, practic, întreaga noastră îndrumare ne vine prin Scripturi iar acest subiect este tratat în Biblie aşa cum sunt tratate şi alte subiecte. Biblia priveşte într-un mod foarte serios problema darurilor spirituale. Avem acest pasaj în Efeseni însă mai avem alte patru pasaje în Noul Testament în care sunt enumerate diferitele daruri. Iar dincolo de aceste pasaje sunt pasaje care îi încurajează pe creştini să se angajeze în lucrări de slujire. Prin urmare, de aici trebuie să începi. Dacă eşti în Biserică de ceva timp şi însă nu ai avut nici un rol acolo, dacă nu ai slujit, dacă doar stai acolo într-un mod pasiv, lucrul pe care îl ai de făcut este să începi cu studiul Bibliei şi să vezi ce anume are Biblia de spus despre daruri.

În al doilea rând, ai nevoie să te rogi, să te rogi cu privire la acest lucru. Nu este o problemă care poate fi tratată superficial. Este o problemă importantă. Noi avem tendinţa, ca americani, să ne identificăm în mare parte cu realizările noastre. Dacă te întâlneşti cu cineva pe stradă, de exemplu, şi îl întrebi: "Cine eşti?", el îţi va spune ce a făcut astăzi. Îţi va spune: "Lucrez pentru o companie telefonică." Sau: "Lucrez pentru această linie aeriană." Sau: "Sunt implicat în cutare afacere." Acesta nu este chiar răspunsul la întrebare. Acestea sunt lucrurile pe care aceşti oameni le fac, nu ceea ce sunt ei. Atunci când îi întrebi: "Cine eşti?" îţi vor răspunde în felul acesta. Acest gen de răspuns arată marea importanţă pe care o oferim ocupaţiei noastre. Însă dacă acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte preocupările seculare ar trebui să fie şi mai adevărat în ceea ce priveşte lucrurile spirituale. Întrebarea, dintr-o perspectivă spirituală, ar trebui să fie: "Ce faci pentru Domnul?" "Care este slujirea ta specifică?" "Ce a încredinţat Isus, El Însuşi, în mâinile tale?" Aceasta este o problemă de o mare importanţă. Implică identitatea ta şi, cu siguranţă, rolul tău în biserică. Este o problemă pentru care ar trebui să te rogi.

Al treilea lucru pe care îl poţi face este să-ţi faci o evaluare cinstită a capacităţilor şi abilităţilor tale. Nu este în mod necesar acelaşi lucru cu descoperirea darurilor tale spirituale, însă este cu siguranţă un ajutor pe cale. Una dintre întrebările pe care ţi le poţi pune este aceasta: "Ce mi-ar place să fac?" Adică: "Pentru care lucru simt linişte atunci când îl fac?" Şi: "În care domeniu se vede vreo binecuvântare a eforturilor mele?" Există o concepţie în unele cercuri creştine că dacă Îl slujeşti pe Domnul trebuie neapărat să fii nenorocit deoarece dacă înainte de a fi creştin ai dus-o bine, acum tu trebuie să suferi. Astfel, spun aceste voci, dacă în mintea ta, pe o scară de la 1 la 10 a lucrurilor pe care în mod hotărât nu vrei să le faci, pe treapta cea mai de sus se află lucrarea de misiune, atunci cu siguranţă aceasta este lucrarea la care te cheamă Dumnezeu pentru ca să suferi în câmpul misionar.
Chiar dacă avem şi noi un mod de gândire asemănător, în mod general această perspectivă nu este bună. Nu putem spune că Dumnezeu nu ne cheamă în domenii de slujire care sunt grele. Adesea face lucrul acesta. Însă spunem că ceea ce Dumnezeu ne dă de făcut este în general lucrul pentru care El ne-a echipat. Astfel, atunci când te întrebi: "Care sunt capacităţile mele? Care sunt abilităţile mele?" este cel mai probabil, dacă nu 100 de procente sigur, că răspunsul la această întrebare este un indicator spre calea pe care trebuie s-o apucăm.
În timp ce gândeşti în felul acesta poţi să te întrebi: "La ce sunt bun?" Sau, s-o punem în alte cuvinte, "Care este lucrul făcut de mine pe care Dumnezeu îl binecuvântează?" De exemplu, încerc să fac o anumită lucrare însă am impresia că m-aş lupta cu morile de vânt. La acest punct ar trebui să te întrebi: "Oare nu mă mişc în direcţia greşită? Oare nu încearcă Dumnezeu să-mi spună că este un alt lucru pe care ar trebui să-l fac?" Pe de altă parte, se poate întâmpla să slujesc într-un domeniu în care să văd binecuvântarea lui Dumnezeu peste slujirea mea. Lucrurile merg bine. Acest tip de abordare a problemei poate să-ţi ofere o direcţie corectă.

Apoi, în al patrulea rând, după ce studiem ceea ce are de spus Biblia despre darurile spirituale, după ce ne-am rugat pentru ele şi după ce ne-am făcut o evaluare cinstită a capacităţilor şi abilităţilor noastre, ar trebui să aflăm şi ceea ce au de spus alţi creştini despre această problemă. Este un lucru despre care discutăm explicit atunci când oamenii caută să facă o carieră în biserică. Vorbim despre o chemare. Spunem: "De unde ştii că ai o chemare pentru o slujbă profesională în biserică?" În general vorbim despre chemare în trei moduri. Spunem că este un simţ personal al chemării şi că nimeni nu poate auzi vocea lui Dumnezeu în locul tău. Trebuie să fie ceva personal. În al doilea rând, chemarea trebuie să corespundă într-o oarecare măsură cu darurile tale. Dacă eşti total nepotrivit pentru acea lucrare, fie din perspectiva pregătirii tale, fie din perspectiva personalităţii tale, este evident că nu eşti chemat pentru acea lucrare. Trebuie să existe o corespondenţă aici. Iar în al treilea rând, iar acesta este un aspect pe care mulţi îl nesocotesc dar despre care eu vorbesc aici, că trebuie să existe o aprobare a bisericii în ceea ce priveşte chemarea ta. Adică, pe măsură ce o persoană vorbeşte despre chemarea ei la o slujire profesională în biserică şi se întâlneşte cu comitetul sau comitetele bisericii, ea trebuie să descopere în ceea ce priveşte chemarea sa o anumită aprobare din partea celorlalţi care fac parte din familia lui Dumnezeu că aceea este cu adevărat chemarea pe care i-o face Dumnezeu. Dacă eşti îngrijorat cu privire la aceste lucruri şi te preocupă în mod serios modul în care trebuie să-ţi foloseşti darurile în trupul Bisericii, te încurajez să faci lucrul acesta, să cauţi părerile înţelepte ale altor creştini referitor la această problemă.

Mai este un singur lucru pe care doresc să-l adaug. Dumnezeu oferă o varietate de daruri şi darul pe care ţi l-a dat ţie se poate să nu fie darul pe care El îl va da altuia. Iar ceea ce a dat altora se poate să nu fie darul pe care ni-l va da nouă. Iar lucrul de care trebuie să ţinem cont este acela că atunci când Dumnezeu oferă daruri poporului Său este necesar, pentru bunul mers al Bisericii, să nu ne uităm de sus la darurile pe care El le dă celorlalţi. Cine eşti tu să spui, aşa cum scrie Pavel în acest extraordinar pasaj din Efeseni, că deoarece tu eşti mâna nu mai ai nevoie de picior. Sau pentru că tu eşti piciorul nu mai ai nevoie de mână. Isus Hristos oferă, în ceea ce priveşte lucrarea de slujire, ceea ce este necesar pentru bunul mers al Bisericii. Şi este responsabilitatea noastră, nu numai să ne descoperim şi să ne exercităm propriile noastre daruri, ci şi să recunoaştem şi să încurajăm darurile pe care Dumnezeu le-a dat celorlalţi.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice