În studiul nostru asupra acestei secţiuni am ajuns la versetul al treilea din capitolul cinci. Pavel a vorbit deja despre unele dintre aceste lucruri la sfârşitul capitolului patru. Acolo el a folosit o imagine foarte interesantă, aceea a îmbrăcării, spunând că odinioară am avut un anume tip de viaţă care era asemănător unei anumite îmbrăcăminte. Era o îmbrăcăminte care se potrivea acelui mod de viaţă, însă nu şi noii noastre vieţi de creştini. Acum, devenind creştini, trebuie să vă dezbrăcaţi de acel vechi tipar de comportament, ca şi cum ar fi o îmbrăcăminte nepotrivită şi, în schimb, să vă îmbrăcaţi cu un nou model de comportament. Pe măsură ce dezvoltă această idee observăm că el contrabalansează aceste lucruri - în locul unui anumit lucru trebuie să fie cutare lucru, trebuie să fie un cu totul alt lucru.
În capitolul cinci el intensifică această idee. Problema în discuţia despre îmbrăcare şi dezbrăcare este aceea că putem să admitem, şi în unele aspecte pe bună dreptate, că îmbrăcarea şi dezbrăcarea sunt un proces. Începem să dezbrăcăm comportamentul nepotrivit şi începem să îmbrăcăm un comportament din ce în ce mai potrivit. Acum, în capitolul cinci, Pavel vorbeşte despre aceste lucruri, fără a spune că suntem, în mod normal, într-un proces de dezbrăcare şi îmbrăcare, ci vorbind despre tipurile de vicii care erau predominante în lumea păgână de atunci şi care, spune el, nici măcar nu trebuie să fie pomenite între creştini. Aici nu este o problemă de reformare treptată sau despre o schimbare doar de nuanţă a valorilor şi a comportamentului, ci este vorba de lucruri care nici măcar nu trebuie pomenite în cercurile creştine. Apoi începe să le enumere. Sunt şase. Vorbeşte despre imoralitatea sexuală, despre necurăţie, lăcomie, obscenitate, vorbe nechibzuite şi glume proaste. Pavel spune că aceste lucruri sunt nepotrivite, nelalocul lor. De fapt, dacă sunt practicate, evidenţiază faptul că cel care le practică, departe de a fi un creştin doar nepăsător faţă de practicarea credinţei, el este, aşa cum spune Pavel, un idolatru. Cu alte cuvinte, o persoană care se închină unui al dumnezeu decât adevăratului Dumnezeu care este Tatăl Domnului Isus Hristos.
Trebuie să ne uităm la aceste lucruri, la fiecare în parte, nu pentru alt motiv decât acela că sunt atât de obişnuite în ziua de azi. Sunt o expresie a tipului de cultură în care trăim. Primul dintre ele este imoralitatea sexuală. În limba greacă, acest cuvânt este porneia, fiind cuvântul din care am obţinut termenul modern "pornografie". Acesta nu se referă, însă, la poze sau filme obscene, ci la relaţia sexuală din afara căsătoriei. Lucrul pe care mai vechile traduceri ale Bibliei l-au tradus cu termenul "curvie". Nu trebuie să facem aici greşeala de a susţine că păcatele sexuale sunt mai mari decât alte păcate. De fapt, dacă privim dintr-o perspectivă biblică, păcatele trupului sunt, în general, mai puţin semnificative decât cele ale spiritului. Păcate ca mândria şi aroganţa sunt de departe mai distructive decât aceste păcate ale trupului. Cu toate acestea, Pavel este întrutotul îndreptăţit să menţioneze mai întâi aceste păcate deoarece, chiar dacă nu sunt cele mai distructive, spiritual vorbind, sunt, totuşi, teribil de distructive şi teribil de evidente în societate. Imoralitatea sexuală este, deci, unul dintre lucrurile despre care Pavel spune că nici nu trebuie pomenite printre creştini.
În al doilea rând, el vorbeşte despre necurăţie. Acest termen, "necurăţie", acoperă fără îndoială genul de păcate care sunt incluse în primul termen, însă se poate ca acest al doilea termen să ţintească puţin mai departe şi să vorbească despre anumite practici şi vicii degradante. Probabil ceea ce a avut Pavel în minte aici este acceptarea la scară largă în lumea greacă din vremea lui a prostituţiei, pe de-o parte, şi a homosexualităţii, pe de altă parte, precum şi a anumitor tipuri de comportament sexual degenerat. Acestea sunt lucrurile care pângăresc o persoană, ne spune Pavel şi, în consecinţă, nu trebuie practicate de către creştini. În schimb, în lumea greacă, erau înspăimântător de tolerate. În Atena, de exemplu, exista un mare templu zidit în cinstea Afroditei, zeiţa dragostei, templu care a fost zidit cu banii câştigaţi de bordelurile din oraş. Nu era deloc nepotrivit în mintea grecilor din vremea lui Pavel recunoaşterea formală a prostituţiei şi folosirea veniturilor câştigate de bordeluri la construirea unui templu în cinstea unuia dintre zei. Acest lucru era pur şi simplu normal în modul de gândire grecesc. În acelaşi fel exista o acceptare la scară largă a homosexualităţii. Această practică nu era considerată incompatibilă cu cele mai înalte standarde etice. Cu toate acestea, spune Pavel, departe ca aceste lucruri să fie ceva înalt şi care să înnobileze, sunt de fapt josnice şi degradante. Iar comunitatea creştină trebuie să fie diferită, în ceea ce priveşte aceste lucruri.
Al treilea lucru pe care îl menţionează este lăcomia. Dacă cele două mari defecte ale naturii umane sunt lăcomia şi pofta, ei bine, aici îl avem pe primul dintre ele - lăcomia. Următoarele două lucruri ţin de al doilea defect, acestea fiind dragostea de bani şi dragostea de lucrurile pe care ţi le oferă banii. Idee adesea redată prin "aviditate" - tot timpul dorind mai mult. Nu numai bani de dragul banilor, deşi uneori lăcomia implică dragostea de bani de dragul banilor ci, în primul rând, o dragoste de bani pentru genul de lucruri pe care banii ţi le aduc. Experienţele pe care le putem avea. Imaginea pe care o putem afişa înaintea lumii. Şi plăcerile pe care le putem gusta, de care altfel nu am avea parte. Pavel spune că nici acest lucru nu este ceva care să poată exista printre creştini. De aceea spune Isus, în Predica de pe Munte, că nu poţi sluji lui Dumnezeu şi banilor. Deoarece dacă banii sunt dumnezeul tău, atunci, aşa cum şi Pavel însuşi spune în acest paragraf, eşti un idolatru. Iar dacă eşti un idolatru, atunci nu-L slujeşti de loc pe adevăratul Dumnezeu, chiar dacă pretinzi că eşti creştin.
Al patrulea termen este obscenitatea. Un comportament deosebit de agresiv, în special în vorbe, deşi poate implica şi acţiuni.
Al cincilea termen este vorbirea nechibzuită. Este uşor de ţinut minte forma grecească a acestei expresii deoarece este compusă din două cuvinte. Primul cuvânt este acela care ni-l dă pe "moron" (idiot, n.t.). Al doilea cuvânt este logos, termenul pentru "cuvânt", "cuvinte". Termenul grecesc este morologia. Este genul de vorbire de care este în stare un moron (idiot, n.t.). Desigur, aici unde Biblia foloseşte acest termen, moros, nu este vorba despre inteligenţă. Biblia nu vorbeşte aici despre intelect deficient, ci despre moravuri deficiente. Este tipul de vorbire pe care îl are cineva care nu are standarde morale. Tipul de vorbire care dărâmă, se distrează şi ridiculizează acele standarde de comportament care chiar şi în lumea seculară au scopul de a susţine o societate şi a-i reprima elementele cele mai abjecte. Dacă-mi daţi voie să spun, exact la aceasta este bună televiziunea - la morologie. Este foarte greu să auzi alt gen de cuvinte la televizor. Ele trec ca umor, desigur. Iar uneori sunt abordate forme mai agresive de astfel de umor care sunt, însă, imediat retrase pentru ca nu cumva să fie sesizată Comisia Federală de Comunicaţii (în România CNA - Comisia Naţională a Audio-Vizualului, n.t.). Televiziunea nu zideşte. Ceea ce vedeţi la televizor nu are drept scop menţinerea standardelor morale ale societăţii noastre. Dimpotrivă, le dărâmă. Acesta este lucrul pe care Pavel spune că nu trebuie să-l avem printre noi.
Ultimul dintre toţi termenii este glumele proaste. Cu alte cuvinte, a glumi cu privire la lucrurile serioase. Aceasta nu înseamnă că creştinii nu se pot distra; că creştinii nu ar trebui să fie caracterizaţi de un spirit vesel şi de un ascuţit simţ al umorului faţă de lucrurile care sunt cu adevărat distractive. Dumnezeul care a creat maimuţele nu este lipsit de umor. Însă Pavel se referă la a glumi vizavi de lucruri care trebuie luate în serios. A te distra de ceea ce are o semnificaţie eternă. Şi mai presus de toate, a folosi glumele pentru a evita poruncile şi avertismentele Dumnezeului atotputernic. John Stott adună laolaltă aceşti termeni spunând că obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste se referă la o minte murdară care se exprimă într-o conversaţie murdară.
La acest punct ne întrebăm: dacă acestea sunt lucrurile negative, dacă acestea sunt lucrurile pe care creştinul trebuie să le evite cu orice preţ, dacă acestea sunt genul de lucruri nepotrivite, nelalocul lor şi dovedind idolatrie într-o comunitate creştină, atunci care sunt lucrurile pozitive pe care trebuie să le contrabalansăm? Cum trebuie să fie şi ce trebuie să facă, prin contrast, creştinii? Sunt mai multe moduri de a răspunde la această întrebare. Un mod de a răspunde la această întrebare este să ne deplasăm până la versetele opt şi nouă unde apostolul Pavel începe să ne sugereze termeni care sunt în mod evident paraleli celor despre care a vorbit mai devreme. În versetul nouă, care în New International Version (Noua Versiune Internaţională, una din traducerile Bibliei în limba engleză, n.t.) este între paranteze, apostolul Pavel spune: "Roada luminii stă în orice bunătate, dreptate şi adevăr." Poţi face o foarte uşoară paralelă între aceşti termeni şi cei şase pe care i-am menţionat mai devreme. Bunătatea şi dreptatea sunt contrare unora dintre acele lucruri. Adevărul contrabalansează orice ţine de vorbirea nechibzuită, obscenă şi de glumele proaste. Pavel are dreptate menţionând aceşti termeni aici. Atunci când trăim în felul acesta, în bunătate, dreptate şi în adevăr, trăim după caracterul lui Isus Hristos care El Însuşi este dreptate, bunătate şi adevăr. Toţi aceşti termeni au fost folosiţi de El, şi pe bună dreptate.
Dar, ştiţi, uitându-mă la întregul pasaj şi analizându-l, mă întreb dacă nu cumva cel mai semnificativ contrast este nu acela pe care Pavel ni-l înfăţişează în versetul nouă, unde începe să folosească o altă imagine, vorbind despre lumină şi întuneric şi despre creştini ca fiind copii ai luminii, ci mai degrabă acea propoziţie care apare chiar la sfârşitul versetului patru, imediat după ce vorbeşte despre obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, care nu sunt la locul lor. Aici contrastul este, spune el, mulţumirea. Te întrebi poate, mulţumire pentru ce? Răspunsul ar fi: mulţumire pentru toate lucrurile. Mulţumire pentru cine este Dumnezeu, pentru cine suntem noi, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru tot ceea ce ne-a dat El şi aşa mai departe.
Mă mai întreb dacă nu cumva John Stott are dreptate la acest punct când, în comentariul său, sugerează că ceea ce trebuie să fi avut Pavel în minte aici este mulţumirea chiar pentru darurile lui Dumnezeu, daruri de care se abuzează prin viciile pe care le-a menţionat mai devreme în text. Cu alte cuvinte, vorbind despre imoralitatea sexuală şi despre necurăţie, lucrul pentru care ar trebui să fim mulţumitori este sexul şi modul în care trebuie să ne folosim de el. Vorbind despre lăcomie, care este forma josnică, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt lucrurile materiale pe care le posedăm şi modul în care trebuie să le folosim. Iar vorbind despre obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt adevărul şi capacitatea cuvintelor de a comunica adevărul spre binefacerea societăţii. Merită să ne gândim puţin la aceste lucruri, nu-i aşa?
Creştinii au o reputaţie destul de proastă atunci când vine vorba despre sex, deoarece se presupune că suntem împotriva lui. Există multe cărţi care afirmă acest lucru şi, fără îndoială, cu o oarecare dreptate. De fapt, chiar dintr-o perspectivă creştină, noi recunoaştem că există o oarecare îndreptăţire în acest gen de acuzaţie deoarece atunci când în societatea umană (atât în vremea lui Pavel, cât şi din nou, în vremea noastră) sexul era denaturat, creştinii s-au ridicat adesea, aşa cum era şi normal, împotriva acestei denaturări. Asta este aproape tot ce a auzit lumea despre opinia noastră. Cu toate acestea, perspectiva creştină nu este o negare a sexului, care este darul lui Dumnezeu pentru noi ci, mai degrabă, o celebrare a lui şi o folosire a lui în modul în care Dumnezeu l-a intenţionat să fie folosit. Adică în cadrul căsniciei, pentru a zidi familii şi a fi o binecuvântare pentru societate.
Mi-am dat seama, chiar citind cărţi despre acest subiect, că este dificil uneori să găseşti cărţi care tratează în mod corect acest subiect. Am dat însă recent de o carte care cred că este excepţională în tratarea acestui subiect. Este scrisă de un canadian. Numele lui este Mike Mason iar cartea este intitulată "Taina Căsătoriei: după cum fierul ascute fierul" (Logos, Cluj 1999, pentru traducerea în limba română, n.t.). Îmi place această carte nu numai pentru că spune ceea ce trebuie (sunt şi alte cărţi care spun ceea ce trebuie), ci pentru că este aproape poetică în a celebra în mod real ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Vreau să vă citesc numai un paragraf care surprinde ceva din această minunată atitudine de mulţumire vizavi de sex, din căsătoria creştină. Mason scrie:
"Oare ce poate egala surpriza descoperirii că lucrul pe care, mai presus de orice, omenirea l-a târât în noroi, cu exces de iscusinţă, este cel mai inocent din lume? Există oare vreo altă activitate (cu excepţia rugăciunii), în care bărbatul şi femeia să se poată angaja împreună şi care să fie mai plină de puritatea copilăriei, mai curată şi mai inocentă, mai naturală şi mai sănătoasă decât actul sexual? Căci dacă rugăciunea este cea mai profundă formă de comuniune cu Dumnezeu pe care o avem la dispoziţie (şi mai ales acel act special de adorare cunoscut sub numele de Cina Domnului), atunci cu siguranţă sexul este cea mai profundă formă de comuniune între fiinţele umane, şi în acest sens devine ceva absolut esenţial (nu numai din punct de vedere biologic) supravieţuirii noastre.
Cred că este un lucru cu adevărat remarcabil, precum şi o expresie potrivită a perspectivei creştine. Cred că asta are Pavel în minte atunci când pune în contrast denaturarea darului cu a fi mulţumitor. Acelaşi lucru este valabil atunci când vorbim despre lăcomie. Recunoaştem şi aici - Biblia recunoaşte cu siguranţă - că lăcomia este o folosire improprie a lucrurilor pe care le posedăm, precum şi o atitudine improprie cu privire la ele. Lăcomia este dorinţa de a avea întotdeauna mai mult. Odată, cineva l-a întrebat pe John D. Rockefeller, care la acea vreme era unul dintre cei mai bogaţi, dacă nu cel mai bogat om din zilele lui: "De câţi bani ai nevoie pentru a fi fericit?" Rockefeller a răspuns: "Încă de câţiva." Aceasta este o caracteristică a spiritului uman iar acolo unde predomină ea este, desigur, extrem de distructivă. Devenim prizonierii acesteia. Nu-ţi poţi folosi banii în folosul societăţii dacă tot timpul încerci să faci cât mai mulţi.
Pe de altă parte, creştinii greşesc uneori, atunci când spun: "Dacă lăcomia înseamnă dragoste de bani, atunci banii trebuie să fie ceva rău. Prin urmare, perspectiva creştină corectă este aceea de a nu poseda nimic." Astfel, aceşti creştini au susţinut o varietate de stiluri de viaţă ca alternativă, cum ar fi monasticismul, ordinele religioase, stilul de viaţă simplu, traiul în comun şi altele. Nu vreau să argumentez împotriva acestor lucruri, deoarece este o problemă personală. Uneori este chiar o chemare. Dacă lucrurile materiale te ţin în dependenţă de ele, în acelaşi fel în care o face alcoolul cu un alcoolic, atunci trebuie să te eliberezi de ele. Trebuie doar să-ţi tai legăturile care te ţin. Unii au făcut lucrul acesta şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu.
Aceasta nu este însă singura perspectivă creştină. Punctul de vedere creştin nu este nici obţinerea a tot mai mult dar nici renunţarea la lucrurile materiale ca fiind, într-un anume fel, rele în sine. Atitudinea creştină este una de mulţumire pentru ceea ce Dumnezeu a dat. Iar dacă Dumnezeu dă puţin, suntem mulţumiţi cu puţin; dacă dă mai mult, suntem mulţumitori pentru aceasta. Deoarece dacă suntem mulţumitori pentru ceea ce El dă, mintea noastră nu este concentrată asupra lucrurilor materiale, ci asupra lui Dumnezeu care ni le-a dat, fiind astfel liberi să folosim acele lucruri aşa cum doreşte Dumnezeu, anume pentru a fi un ajutor şi o binecuvântare pentru alţii. Înainte de toate, pentru familiile noastre, faţă de care avem responsabilitatea de căpătâi. Apoi pentru biserică, pe care o sprijinim prin darurile noastre. Apoi pentru societate, prin sprijinirea programelor umanitare şi a altor asemenea lucruri.
De multe ori am simţit că motivul pentru care Dumnezeu nu a dat mai multor creştini mai mulţi bani este acela că nu ştim cum să-i folosim. Cu cât ai mai mult, cu atât mai mult trebuie să dăruieşti, în mod proporţional. Nu mă refer la zeciuială. Dacă ai un venit de 10.000 de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă o mie. Iar dacă ai un venit de o sută de mii de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă zece mii. Însă dacă ai un venit de o sută de mii de dolari ar trebui să dai mai mult de zece mii deoarece, în mod clar, ai posibilitatea de a da mai mult. Iar motivul pentru care Dumnezeu nu îi binecuvântează pe mai mulţi dintre noi cu mai mult sunt sigur că este acela că nu ştim cum să folosim banii. Iar în loc să fim liberi să folosim ceea ce avem, ne dăm seama că aceste lucruri devin o cursă pentru sufletul nostru. Atitudinea corectă este însă aceea de mulţumire.
Apoi, în cele din urmă, mai este şi adevărul pentru care ar trebui să fim mulţumitori. Denaturarea lui sunt obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste. Darul pe care l-am primit este adevărul şi capacitatea cuvintelor de a-l exprima. Nu este oare abilitatea de a comunica prin cuvinte cu alţi semeni un dar minunat de la Dumnezeu? În lumea ştiinţifică, la ora actuală, sunt multe studii în stadiul de proiect, care se referă la modul de comunicare al animalelor. Balenele, de exemplu, se pare că prin acele minunate sunete pe care le scot străbătând mările ele comunică unele cu altele. Însă din câte se cunoaşte până acum, nimic din lumea animalelor nu se apropie măcar de tipul de comunicare profundă, inteligentă, plină de semnificaţie şi pasiune care este posibil între fiinţele umane. Iar dacă Dumnezeu ne-a dat un asemenea dar, ar trebui să fim mulţumitori pentru el. Eu unul sunt profund recunoscător că Dumnezeu ne-a dat darul comunicării prin cuvinte, prin care Evanghelia adevărului Său, care este mântuire pentru cei care o primesc, poate fi comunicată săptămână de săptămână şi în fiecare clipă, prin predicare şi prin alte forme de învăţătură biblică.
Ajungem la concluzia acestei discuţii etice, spunând că creştinii sunt copii ai luminii. Astfel, ei trebuie să înceapă să strălucească asemenea unor lumini, în mijlocul unei lumi întunecate. Adică trebuie să lumineze. Iar motivul pentru care trebuie să lumineze este acela că şi ei au fost, la rândul lor, luminaţi. Domnul Isus Hristos, cel care este El Însuşi Lumina, a pătruns în ei, i-a transformat, iar acum i-a pus să fie o putere luminantă în întunericul secular al vremii noastre.
Ceea ce explică mai bine lucrurile este modul în care Pavel vorbeşte despre creştini. Observaţi că el nu spune: "Odinioară eraţi în întuneric, dar acum aţi venit la lumină", deşi acest lucru este adevărat. Am fost în întuneric şi am venit la lumină iar acum încercăm să trăim prin această lumină, care este Cuvântul lui Dumnezeu. El spune însă altceva: "Odinioară eraţi întuneric"; nu în întuneric, ci chiar întuneric. "Iar acum sunteţi lumină în Domnul"; nu în lumină, ci chiar lumină. În trecut, problema nu era pur şi simplu aceea că eram în întuneric; problema era că întunericul se afla în noi. Iar acum nu suntem doar în lumină ci, mai mult, suntem lumină prin lucrarea lui Isus Hristos. Această idee vorbeşte despre regenerare (naştere din nou, n.t.). Aici este diferenţa. Aparte de această transformare nu vorbim decât despre un alt gen de moralitate printre doctrinele morale ale altor religii, anume moralitatea creştină. Putem s-o predicăm şi s-o învăţăm pentru că oricum nu va aduce ceva nou. Putem să vedem standardul, însă nu-l putem atinge. Pavel spune însă că ceea ce aduce nou creştinismul este faptul că Isus Hristos Însuşi, Lumina lumii, Domnul istoriei, trăieşte în oameni şi prin ei - în măsura în care aceştia Îl urmează şi îşi multiplică credinţa împărtăşind ceea ce El a făcut pentru ei - începând să lumineze întunericul.
Închei cu următoarea întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, în Washington, National Religious Broadcasters (Societatea Naţională a Crainicilor Creştini, n.t.) a ţinut o importantă conferinţă (lucru pe care îl fac în fiecare an). A fost invitat cu această ocazie şi preşedintele Statelor Unite pentru a ţine un discurs. A ţinut un discurs de politician care, în orice caz, a plăcut organizatorilor. A încheiat discursul citând Ioan 3:16, moment în care locul a fost cuprins de euforie. Toată lumea a sărit în picioare aplaudând mult timp după ce preşedintele a părăsit platforma. Cineva ar fi putut crede (lucru care, din fericire, a fost adevărat) că în Palatul Congresului (Capitoliul) s-a produs trezirea. Următorul vorbitor în program a fost Charles Colson, care a experimentat într-o mare măsură capcanele şi seducţia politicii, precum şi limitările ei. Când a ajuns pe platformă a spus ceva în felul următor. A spus că a apreciat discursul preşedintelui, fiind binecuvântat prin acesta. S-a bucurat în special să audă Ioan 3:16 citat în încheiere - un verset biblic foarte important. A mai spus însă: "Ţineţi minte lucrul acesta! Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni cu Air Force One (avionul cu care zboară preşedintele)." Lucrul acesta este foarte adevărat. Dacă credem că Împărăţia lui Dumnezeu va veni prin intermediul politicii, ne înşelăm profund şi amarnic. Împărăţia lui Dumnezeu va veni atunci când Împăratul, Isus Hristos, va veni. Între timp, această Împărăţie se lărgeşte pe măsură ce poporul lui Dumnezeu, slujitorii lui Isus Hristos, trăiesc ca Isus Hristos şi sunt lumini în întuneric.
Tradus de Tiberiu Pop