Cu mai mulţi ani în urmă, pe când nu eram prea departe de începutul lucrării mele, obişnuiam să mă rog pentru cunoştinţele şi competenţa necesară pentru o lucrare eficientă. Presupun că acest lucru se întâmplă cu aproape orice creştin care începe un nou domeniu de activitate. Anii de început sunt ocupaţi numai cu dobândirea uneletelor de care ai nevoie pentru a-ţi face bine slujba. Însă pe măsură ce anii au trecut iar unele dintre aceste lucruri au devenit tot mai naturale pentru mine, am observat că sfera rugăciunilor mele s-a mutat de la rugăciunea pentru cunoştinţe şi competenţă, la rugăciunea pentru înţelepciune, pentru înţelepciunea de a folosi în mod corect competenţa şi cunoştinţele.
Accentul pe înţelepciune, pe care eu l-am descoperit prin experienţă, este unul pe care-l întâlnim pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu. O mare parte din conţinutul Bibliei se ocupă cu prezentarea evenimentelor. Conţine lucruri care s-au petrecut şi care trebuie cunoscute, precum şi adevăruri la care trebuie să luăm aminte. Obţinând aceste informaţii, însă, nu înseamnă neapărat că ai obţinut şi înţelepciunea. Vei observa, de exemplu, că prima treime din cartea Proverbe preamăreşte înţelepciunea, spunându-ne că este ceva de dorit şi de urmărit şi că împlinirea vieţii nu poate fi găsită decât pe cărarea înţelepciunii.
Biblia vorbeşte despre două aspecte ale acestei înţelepciuni. Primul se ocupă de cunoaşterea lui Dumnezeu prin Isus Hristos, fiind un aspect personal. Al doilea aspect are de-a face cu aplicarea acestei cunoaşteri personale în practica vieţii de zi cu zi. În capitolul cinci din Efeseni, Pavel se ocupă de acest aspect practic al înţelepciunii. Referitor la aspectul trăirii vieţii creştine, el le spune creştinilor: "Vreau să fiţi înţelepţi, nu nebuni. Nu vreau să eşuaţi în a înţelege şi în a aplica ceea ce cunoaşteţi, ci să fiţi oameni care dau dovadă de o judecată plină de sfinţenie atunci când aplică această cunoaştere în viaţa de zi cu zi."
Sunt trei lucruri pe care, spune el, le face un om înţelept. Unul dintre acestea are de-a face cu timpul. Îl găsiţi în versetele cincisprezece şi şaisprezece: "Fiţi atenţi cum trăiţi - nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, folosind orice ocazie pe care o aveţi (Pavel spune: folosind la intensitate timpul), pentru că zilele sunt rele." (am folosit traducerea publicată de International Bible Society în 1998, n.t.).
Cred că nu este suficient de clar pentru mulţi dintre noi cât de important este timpul. Poate vom înţelege atunci când, gândindu-ne la timp, vom recunoaşte că acesta este unul dintre cele două lucruri de pe urma cărora putem beneficia în slujba nostră faţă de Dumnezeu. Eu le numesc "urzeala şi firul de bătătură" al istoriei. Unul este timpul iar celălalt este spaţiul. Vreau să spun că tu te afli într-un anume loc şi nu într-un altul; prin urmare, trebuie să te foloseşti de locul în care te afli. Iar apoi, te bucuri de un anume timp şi nu de un altul; prin urmare trebuie să te foloseşti de timpul pe care îl ai. Parte din înţelepciunea vieţii creştine este să poţi recunoaşte unde te afli şi ce trebuie să faci pentru că te afli acolo şi care sunt vremurile în care trăieşti. Ne aflăm, de exemplu, în Philadelphia, nu în New York, Los Angeles, Londra, Bangladeş, Cairo sau orice alt loc. Ce ai putea face într-un alt loc ar fi oarecum diferit. Te-ai comporta, probabil, în moduri diferite. Ar trebui să aplici metode de evanghelizare diferite şi alte asemenea lucruri.
Prin urmare, parte din a fi înţelept este să înţelegi unde te afli şi ce trebuie făcut pentru că te afli acolo. Însă nu doar atât. Ne aflăm de asemenea aici, în ultimii 15 ani ai acestui secol şi acest lucru influenţează ceea ce facem. Astfel, parte din a fi înţelept constă în a înţelege vremurile şi locurile şi în a ne folosi eficient de ele în slujba lui Dumnezeu.
Acest accent pe timp este foarte important în Biblie deoarece religiile biblice, Iudaismul în Vechiul Testament şi împlinirea acestuia în Creştinismul Noului Testament, sunt religii fundamentate în timp, religii istorice. În perioada Vechiului Testament cele mai multe dintre religiile popoarelor din jurul Israelului erau religii fundamentate în natură. Adică îl identificau pe Dumnezeu cu anumite aspecte din natură. Fie Dumnezeu era identificat cu soarele sau cu luna, fie existau mai mulţi dumnezei. Fie se credea că Dumnezeu trebuie identificat cu recolta, fie că trebuie identificat cu anotimpurile sau cu ciclurile anului. General vorbind, erau religii panteiste. Noi le numim religii păgâne. Ce vreau să spun este că nu erau axate pe istorie. Aceste religii nu duceau nicăieri. În cel mai bun caz priveau lucrurile dintr-o perspectivă ciclică. Anotimpurile veneau, se schimbau, însă întotdeauna se reîntorceau. În istorie nu se întâmpla nimic semnificativ. Tot aşa era văzut şi Dumnezeu - dacă cumva era văzut - în simpla repetiţie a aceloraşi evenimente.
În perioada Noului Testament contextul era acela al religiilor greceşti şi romane, fie că este vorba despre caracterul oficial al religiei, anume cultul Cezarilor dintr-o perioadă mai târzie, fie că este vorba despre religiile mai timpurii, împrumutate în această regiune de la popoarele orientale. În general, exista o abordare mitologică a lucrurilor. Legendele despre zei erau mituri care intenţionau să-i înveţe pe oameni adevăruri care nu erau fundamentate în istorie. Religiile misterelor au mers ceva mai departe spunând că poţi înţelege unele dintre aceste adevăruri despre viaţă. Însă, din nou, nici una dintre aceste religii nu avea vreo finalitate. Pur şi simplu erau aceleaşi lucruri, care se petreceau în mod repetat şi cu oameni diferiţi.
Creştinismul era complet diferit. Era fundamentat în Cuvântul lui Dumnezeu care a operat în trecutul istoric. Dumnezeu i-a apărut lui Avraam în trecut, în primele capitole ale Genezei, spunându-i: "Te chem să ieşi din Urul Caldeii şi te trimit într-o ţară nouă. Îţi voi dărui o ţară şi acolo, în acea ţară, te voi binecuvânta pe tine şi pe urmaşii tăi. Şi în cele din urmă, din tine, prin această extraordinară descendenţă, va veni Cel care este Mântuitorul lumii." Este vorba de istorie. Este o religie care ia timpul în serios. Ştim că aceste aspecte ale promisiunii făcute lui Avraam au fost împlinite în diferite etape, pe parcursul istoriei lui Israel. Exodul a fost o etapă importantă în implicarea lui Dumnezeu. Punctul culminant însă a fost venirea lui Isus Hristos: întruparea Sa, viaţa Sa, lucrarea Sa, suferinţa Sa, moartea şi învierea Sa. Apostolul Pavel se referă la acest lucru într-un mod special, când spune: "La împlinirea vremii Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pentru a fi Răscumpărătorul lumii."
După ce am vorbit despre împlinirea vremii, ajungem la un alt mod în care putem înţelege importanţa timpului în Biblie; anume prin cuvintele semnificative care sunt folosite pentru a descrie timpul. Sunt multe astfel de cuvinte: hemera, tradus de obicei cu "zi"; hora, tradus cu "oră, ceas"; kairos, tradus cu "timp, vreme, anotimp"; chronos, care înseamnă "timp"; aion, "epocă" şi altele. În această listă se află un cuvânt foarte interesant, pe care tocmai l-am menţionat şi care este kairos. Aşa cum spuneam, adesea poţi traduce acest cuvânt cu "timp". Este o traducere potrivită. Însă kairos ("timp") trebuie contrastat cu un alt cuvânt grecesc, chronos, care înseamnă tot "timp", însă într-un mod complet diferit. Chronos este termenul care ne dă cuvântul "cronologie". O cronologie este doar o succesiune de evenimente care marchează trecerea timpului. Kairos se referă la timp, însă nu în modul acesta. Kairos se referă, nu la simpla secvenţă de evenimente, ci la un moment în timp care este semnificativ. De aceea uneori este tradus cu "oportunitate". Vorbim despre a folosi la maxim timpul. Sau de a folosi orice oportunitate.
Să vă dau câteva texte pentru a vă arăta cum este folosit acest cuvânt. Este folosit, de exemplu, dintr-o perspectivă seculară. Guvernatorul Felix, ascultând învăţătura lui Pavel, la un moment dat i-a răspuns: "Când voi avea timp te voi chema." Acesta este cuvântul, kairos. Când voi găsi momentul potrivit pentru mine, voi trimite după tine. A greşit, desigur, amânând discuţia cu Pavel, însă acesta este sensul în care a folosit cuvântul. Mai era folosit, desigur, pentru venirea lui Hristos. Petru a scris că profeţii au căutat cu stăruinţă şi cu atenţie pentru a afla timpul şi circumstanţele spre care arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, atunci când Acesta prevestea despre suferinţele lui Hristos şi despre slava de care aveau să fie urmate. Este vorba despre un moment istoric semnificativ. Isus a folosit cuvântul atunci când a spus, în Matei 26:18: "Vremea Mea ..." (momentul important pentru care a venit. Se referea la cruce.). "Vremea Mea este aproape...".
Astfel, atunci când vorbim despre răscumpărarea timpului şi când aceasta ni se înfăţişează ca o responsabilitate a unor creştini înţelepţi, ce spunem de fapt este că trebuie să folosim toate oportunităţile pe care ni le oferă Dumnezeu - acele momente importante pe care Dumnezeu la aşează în vieţile noastre pentru a fi folosite pentru El şi a fi, astfel, răscumpărate pentru a sluji unor scopuri spirituale în loc să slujească unor preocupări seculare. Lăsate aşa cum sunt, spune Pavel aici în Efeseni 5, zilele sunt rele. Este însă privilegiul creştinilor de a răscumpăra unele dintre aceste zile pentru a fi bune în slujba lui Hristos. Fiecare moment devine mai important decât cele de dinainte. Fiecare moment este escatologic. Sau, aşa cum spunea cineva, este ca acel moment de suspans din poveste când ceasul este aproape de a bate ora 12. Aşa stând lucrurile, nu poate fi vorba despre un Dumnezeu absent care lasă umanitatea la mila şansei sau despre un univers necontrolat, rigid şi lipsit de nuanţă. Fiecare moment este o adevărată dramă. Nu este coşmarul unui dement, pus în practică, ori o serie de visuri lipsite de importanţă care au apărut pe scena istoriei. Are loc un adevărat conflict între bine şi rău. Evenimentele contează. Şi se va ajunge la un final, indiferent de aparentul nostru succes sau faliment. A folosi timpul la maxim înseamnă a ne implica în acest conflict şi a apleca balanţa în favoarea binelui, în slujba lui Isus Hristos.
Explicând ce înseamnă să fii un om înţelept în slujba lui Hristos, Pavel menţionează un al doilea lucru. Primul a fost acela că trebuie să optimizăm fiecare oportunitate. Al doilea lucru, prezentat în versetul 17 din Efeseni 5, este acela că trebuie să înţelegem care este voia Domnului. De cele mai multe ori când vorbim despre voia Domnului, ceea ce trebuie spus este că voia lui Dumnezeu este descoperită în Scriptură, nu printr-un oarecare gen de experienţă mistică. Unii oameni vor ca Dumnezeu să le dea un cuvânt potrivit care să le arate ce au de făcut într-o oarecare situaţie din viaţă. În timp ce nu exclud acest gen de călăuzire ca fiind una dintre posibilităţi, trebuie să spun că în cele mai multe cazuri Dumnezeu nu operează în felul acesta. Noi trebuie să studiem Biblia. Din acest studiu trebuie să învăţăm care este caracterul şi poruncile lui Dumnezeu. Apoi, pe această bază, ca oameni maturi, călăuziţi în interiorul nostru de Duhul Sfânt, trebuie să luăm deciziile care vor influenţa viaţa noastră şi a celorlalţi. Asta înseamnă să cunoşti voia lui Dumnezeu. Se poate întâmpla, şi uneori chiar se întâmplă, ca Dumnezeu să aranjeze în aşa fel circumstanţele încât prin aceasta să te călăuzească. Însă de cele mai multe ori trebuie să operăm cu toată responsabilitatea pe baza a ceea ce cunoaştem din Scripturi.
Se poate ca Pavel să fi dat de înţeles şi acest lucru. Spun că ar fi dat de înţeles deoarece în acest context, unde spune că trebuie să înţelegem care este voia lui Dumnezeu, cred că nu numai această idee o are în minte. Pavel vorbeşte despre optimizarea timpului. Adică a timpului nostru, al momentului de care ne bucurăm. Imediat după ce spune acest lucru, el vorbeşte despre înţelegerea voii lui Dumnezeu. În context, acest lucru trebuie să însemne nu a înţelege caracterul şi poruncile lui Dumnezeu (deşi poate să însemne şi acest lucru), ci a înţelege care este voia lui Dumnezeu pentru acel moment, pentru acea situaţie. Cu alte cuvinte, este ca şi cum Pavel ar spune că ar trebui să ne punem nişte întrebări de genul: Ce face acum Dumnezeu? Care este semnificaţia acestui an pentru viaţa mea? Ce încearcă Dumnezeu să ducă la îndeplinire săptămâna aceasta, ziua aceasta, ceasul acesta? Ar trebui să-mi pot începe ziua căutând voia lui Dumnezeu în felul acesta şi apoi să trăiesc după voia Lui, pentru plinătatea slavei Lui.
Am un prieten care face parte din mai multe comitete. Face parte din mai multe comitete creştine decât cele pe care le cunosc eu. Făcând parte din comitete creştine începi să înţelegi că modul în care se fac anumite lucruri nu este întotdeauna demn de lucrarea creştină. Spunea prietenul meu că uneori a rămas total dezamăgit de acele lucrări creştine care aveau pretenţia că se înscriu în voia lui Dumnezeu pe când, de fapt, dădeau de tot felul de probleme care, pentru orice observator obiectiv, păreau să dovedească faptul că nu erau binecuvântate de Dumnezeu. Apoi a făcut parte din alte comitete care într-adevăr căutau să vadă ce ar dori Dumnezeu de la ei. Întâlnindu-ne de mai multe ori şi vorbind despre aceste lucruri, el mi-a spus că, după părerea lui, responsabilitatea noastră de creştini - exact acestea sunt cuvintele lui - este să găsim care este direcţia în care se mişcă Dumnezeu şi apoi să mergem alături de El.
Totuşi, eu cred că lucrurile nu stau chiar atât de rău. M-am confruntat cu aceste probleme în mod personal, ca pastor al unei biserici locale şi ca membru în diverse comitete. Oricare persoană care este într-o asemenea poziţie ştie că întotdeauna eşti confruntat cu o mulţime de proiecte care nu sunt întotdeauna de acord unul cu celălalt. Proiecte cu privire la trezirea spirituală a bisericii, cu privire la o reînnoire liturgică, diferite proiecte de evanghelizare, de şcoală duminicală şi altele. Fiecare are propria lui părere, încercând să şi-o impună. Vin şi spun: "Cutare lucru ar trebui să-l facă biserica voastră. Cutare lucru ar trebui să-l facă biserica voastră." Responsabilitatea pe care o ai ca lider a unei organizaţii este să-ţi găseşti drumul corect prin toate aceste păreri care sunt în conflict. Iar calea înţelepciunii este să spui: "Ce doreşte cu adevărat Dumnezeu să facem?" Sunt tot felul de lucruri pe care le putem face. Însă ce vrea Dumnezeu să facem? Care este oare planul lui Dumnezeu pentru acest moment? Aici trebuie găsită voia lui Dumnezeu. Apoi, dacă putem înţelege ce face Dumnezeu chiar acum, acela este lucrul pe care şi noi ar trebui să dorim să-l facem. Adică să urmăm voia lui Dumnezeu şi s-o împlinim cu toată puterea de care dispunem.
Cred că-ţi dai seama acum cât este de greu să fii înţelept. Este mult mai uşor să fii doar bine informat. Mai este şi un al treilea lucru. Pavel a vorbit mai înainte despre optimizarea oportunităţilor. A cunoaşte care este voia lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care Pavel îl menţionează este că trebuie să fim plini de Duhul. Foarte mulţi înţeleg greşit această expresie. Există o întreagă ramură a creştinismului bazată pe anumite experienţe care se presupune că sunt consecinţele umplerii cu Duhul. Daţi-mi voie să spun că, prin definiţie, este o diferenţă între botezul cu Duhul şi umplerea cu Duhul. Botezul cu Duhul nu este niciodată ceva asupra căruia trebuie insistat în viaţa creştinului. Aceasta deoarece botezul cu Duhul se referă la ceea ce face Duhul Sfânt atunci când regenerează o persoană şi o uneşte cu Isus Hristos în ceea ce în teologie este numit "unirea mistică a credincioşilor cu Domnul". Creştin fiind nu ţi se cere cu insistenţă să fii botezat cu Duhul deoarece, dacă eşti creştin, ai fost deja botezat cu Duhul. Este acelaşi lucru. "Botez" este un cuvânt potrivit deoarece este sacramentul iniţiatic al vieţii creştine, care se petrece o singură dată. Nu este ceva ce trebuie repetat.
A fi plin de Duhul este ceva diferit. Este ceva asupra căruia se insistă în viaţa creştinului însă nu este ceva ce trebuie neapărat asociat cu daruri carismatice speciale. Se poate ca Dumnezeu să pună în noi, prin plinătatea Duhului, anumite astfel de daruri, însă nu acesta este sensul expresiei. În cartea Faptele Apostolilor expresia "a fi plin de Duhul" - sau referitor la cineva care a fost umplut de Duhul - apare de 10 ori, legată de evenimente ce au avut loc după Pentecost. Ceea ce leagă toate cele zece situaţii este faptul că persoana sau persoanele care au fost umplute cu Duhul, imediat după aceasta au început să mărturisească credinţa lor în Isus Hristos. Asta trebuie să fie consecinţa, nu-i aşa? Deoarece dacă - aşa cum Isus Însuşi a învăţat în încheierea discursurilor Lui, înregistrate în Evanghelia lui Ioan - responsabilitatea de căpătâi a Duhului Sfânt este aceea de a mărturisi despre Isus, de a-L slăvi înaintea lumii, convingând astfel lumea de păcat, dreptate şi judecată, atunci consecinţa acestui fapt este aceea că, Duhul Sfânt împlinindu-şi responsabilitatea şi umplându-i pe creştini, aceştia, în ascultare de Duhul, vor începe şi ei să mărturisească despre Isus.
Ceea ce vreau să spun este că aceasta este ideea lui Pavel atunci când foloseşte această expresie în Efeseni cinci. Deoarece imediat după ce spune: "Fiţi plini de Duhul!", el vorbeşte despre aspectul verbal al mărturiei creştine. Trebuie să vorbim între noi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti. Trebuie să cântăm şi să aducem din toată inima laudă Domnului şi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu Tatăl pentru orice lucru, în Numele Domnului Isus Hristos. Acestea sunt lucrurile care se petrec după ce Duhul umple inimile noastre. Sunt mai multe lucruri prezentate aici. Când Pavel spune, în versetul 19: "Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti", este puţin cam dificil pentru noi să ştim ce anume avea Pavel în minte. Aţi putea crede că există un contrast între "vorbiţi" din prima jumătate a versetului 19 şi "cântaţi şi aduceţi laudă" din a doua jumătate. Astfel, un tip de vorbire ar fi non-muzical pe când celălalt ar fi muzical. Problema este că Pavel spune: "Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti." Dacă aşa stau lucrurile, atunci care este diferenţa dintre prima parte şi a doua parte a versetului? John Stott, comentând acest verset, crede că prima parte se ocupă de părtăşie iar a doua parte de închinare. Eu însă aş caracteriza prima parte ca închinare. Este însă o combinaţie între cele două. Chiar modul în care vorbeşte despre închinare arată faptul că această închinare, care rezultă din umplerea cu Duhul, nu este ceva sterp, abstract, fără viaţă sau plictisitor. Este ceva plin de viaţă şi, mai presus de orice, este ceea ce îi uneşte pe creştini pentru ca, împreună, să I se închine lui Dumnezeu. Iar dacă este vorba şi de părtăşie, ceea ce eu cred că este, atunci nu este vorba despre părtăşia "la o cafea". Este părtăşia pe care o are poporul creştin atunci când inimile lor sunt unite în a-L lăuda pe Dumnezeu. Apoi el vorbeşte despre a cânta şi a aduce laudă, lăudându-l pe Dumnezeu în felul acesta. A ne închina înaintea Lui prin cântecele noastre. Un lucru foarte important. Biserica întotdeauna s-a închinat înaintea lui Dumnezeu prin muzică.
Apoi, în final, în versetul 20 avem al treilea aspect al umplerii cu Duhul. Dacă suntem plini de Duhul Îi vom mulţumi lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate lucrurile. Pavel a mai vorbit despre mulţumire. Vă aduceţi aminte că, mai înainte, când a pus în contrast felul nostru de viaţă cu cel al lumii, caracterizat de imoralitate sexuală, necurăţie, lăcomie, obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, a spus: "Dimpotrivă, voi trebuie să fiţi mulţumitori. Trebuie să fiţi mulţumitori pentru darurile lui Dumnezeu şi să-L lăudaţi pentru toate lucrurile bune." În pasajul nostru, Pavel readuce în discuţie problema mulţumirii. În "Regele Lear", Shakespeare spune: "Mai ascuţiţi ca dinţii unui şarpe este un copil nerecunoscător." Este un lucru cât se poate de adevărat. Însă dacă acest lucru este adevărat între oameni, cu atât mai mult între om şi Dumnezeu. Cât de dureros trebuie să fie pentru Dumnezeu să aibă copii nerecunoscători. Pavel spune aici să nu fim nerecunoscători, ci să mulţumim.
Daţi-mi voie să concluzionez în felul următor. Ceva mai devreme am vorbit despre diferiţi termeni folosiţi pentru "timp". Vreau să mă refer la un termen pe care nu l-am menţionat atunci, însă care este, probabil, termenul cheie care descrie ideea studiului de faţă. Este termenul grecesc nun, tradus aproape în toate versiunile englezeşti (şi în cele româneşti, n.t.) cu "acum". Este un cuvânt-cheie biblic. Acum. Să ne gândim la textele în care apare acesta: "Odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare." "Ferice de voi, care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi. Ferice de voi, care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde." Sau 2 Corinteni 6:2: "Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii."
Ce vreau să spun este că dacă dorim să fim înţelepţi, aşa cum Pavel ne îndeamnă să fim, atunci acum este timpul în care trebuie să fim înţelepţi. Dacă vrem să răscumpărăm vremea, trebuie s-o răscumpărăm acum. Deoarece timpul prezent este singurul care ne aparţine. Dacă nu-l răscumpărăm acum, va rămâne nerăscumpărat. Dacă vrem să înţelegem care este voia lui Dumnezeu, trebuie să înţelegem care este voia lui Dumnezeu pentru acum. Deoarece aceasta este vremea de care este preocupat Dumnezeu. Dacă vrem să fim plini de Duhul şi astfel să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să fim uniţi cu ceilalţi creştini, în trupul lui Hristos, trebuie să facem lucrul acesta acum. Nu mâine. Dacă amânăm pe mâine, atunci nu-l vom face niciodată. Acum trebuie făcut.
Închei cu acest citat din Jonathan Edwards, care a fost un om foarte înţelept. Pe când avea 20 de ani, a scris în jurnalul său: "Fii decis ca niciodată să nu pierzi vreo clipă, ci să profiţi de ea cum poţi mai bine!"
Tradus de Tiberiu Pop