Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Căsătoria

(Efeseni 5:21-33)

James Montgomery Boice


Căsătoria este instituţia umană primordială şi fundamentală. Este cea dintâi pentru că Dumnezeu a creat-o să fie cea dintâi. În primul capitol din Geneza Îl vedem pe Dumnezeu reflectând asupra întregii Sale creaţii, găsim că după fiecare zi a activităţii Sale creatoare, Acesta pronunţă o binecuvântare asupra lucrării Sale. Cuvintele pe care le avem în Bibliile noastre sunt acestea: "Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun". Dumnezeu a creat soarele şi luna şi a spus: "Sunt bune". A creat pământul şi a făcut ca acesta să se umple de făpturi vii, spunând: "Sunt bune." Tot ceea ce ni se prezintă în primul capitol din Geneza este urmat de binecuvântarea lui Dumnezeu. Apoi ajungem la crearea omului şi, pentru prima oară, în întreaga activitate de creator a lui Dumnezeu, Îl vedem pe Acesta spunând că ceva nu este bun. Dumnezeu a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur." Dumnezeu a creat femeia ca răspuns la această negativă evaluare şi pentru a preîntâmpina problema singurătăţii omului. Prima femeie pentru primul bărbat. Apoi Dumnezeu i-a unit pe cei doi şi astfel, în rolul unui predicator dacă vreţi, sau al unui pastor, a oficiat prima căsătorie. La acest eveniment s-a gândit Domnul Isus Hristos atunci când, pe pământ fiind, a fost chestionat cu privire la căsătorie, răspunzând: "De la început Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia. Prin urmare, omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit!"

Când vorbim despre căsătorie vorbim despre ea din punct de vedere istoric şi, în termenii descrierii creaţiei, despre acea relaţie care a fost prima dintre toate relaţiile interumane. În al doilea rând, vorbim despre o instituţie care este de temelie. Prin aceasta vreau să spun că este instituţia din care au apărut, aşa cum era şi firesc, toate celelalte instituţii. În sânul familiei a avut loc prima educaţie, cu taţii şi mamele începând să-şi înveţe copiii, înainte de toate, cum să mănânce, apoi cum să-şi poarte de grijă, cum să se îmbrace, cum să facă ceva folositor, cum să trăiască în lume şi aşa mai departe. Din această naturală responsabilitate pentru educaţia copiilor în familie au apărut toate celelalte instituţii care au de-a face cu educaţia: şcoli, academii, universităţi şi alte centre de studii superioare. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la domeniul sănătăţii. Primul tratament a fost făcut în familie, cu mamele având grijă de copiii bolnavi sau de alţi membri ai familiei. Din această grijă naturală faţă de cei bolnavi din familie au apărut îngrijirea bolnavilor la domiciliu, apoi clinicile iar apoi spitalele şi toate marile instituţii medicale pe care le avem astăzi. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul guvernului. Pe baza conducerii legitime a casei de către tată în calitate de cap al familiei sale s-au dezvoltat, mai întâi, formele patriarhale de supraveghere a relaţiilor dintre oameni, apoi guvernele, apoi monarhiile şi apoi, în cele din urmă, tipurile de democraţie pe care le cunoaştem. Toate aceste lucruri s-au dezvoltat pe temelia aşezată de familie, ceea ce înseamnă că acolo unde instituţia familiei stă în picioare şi aceste alte instituţii vor sta pe o temelie solidă. Însă acolo unde căsătoria falimentează, neputând rezista asediului la care în mod clar este supusă astăzi, celelalte instituţii vor sucomba şi ele.

Astfel, atunci când analizăm acest paragraf din Efeseni 5, discutăm, de fapt, despre ceea ce este fundamental în planul lui Dumnezeu pentru rasa umană şi despre ceea ce este de cea mai mare importanţă pentru fericirea noastră. Marele predicator luteran Walter Meyer, ce predică pe unde radio, a scris despre căsătorie în relaţie cu Dumnezeu, spunând:

"Deoarece căsătoria vine de la Dumnezeu de sus şi nu de la vreun om sau de la vreo altă făptură de jos, acest lucru implică probleme morale, nu numai probleme de natură fizică. Păcatul împotriva purităţii este un păcat împotriva lui Dumnezeu, nu doar un atentat la valorile fundamentale sau o dovadă de nesocotinţă tinerească sau evidenţa unei înclinaţii greşite. Mântuitorul ne spune că atunci când copiii lui Dumnezeu sunt uniţi în căsnicie ei sunt uniţi de către Dumnezeu. Dincolo de dovezi, putere, curaj şi dragoste pe care le promite această poruncă divină există o avertizare împotriva unei ameninţări veşnic prezente. Cei care se ating de instituţia lui Dumnezeu aprind fitilul dinamitei, care este dreptatea vindicativă. Căsătoria este atât de sacră încât, dintre toate păcatele sociale, violarea ei reclamă cele mai îngrozitoare consecinţe. Pe parcursul istoriei, semnale roşii de avertizare marchează bilanţul naţiunilor devastate care au uitat de originea divină a căsătoriei şi de sfinţenia ei."

În ciuda faptului că mariajul este instituţia umană primordială, precum şi instituţia umană fundamentală, în zilele noastre aceasta se află sub asediu cum nu s-a mai aflat niciodată până acum şi cum nu se află în nici o altă parte ca la noi (autorul vorbeşte despre America şi despre Apus în general, însă probabil că lucrul acesta este valabil şi pentru ţara noastră, n.t.). Asediul este atât de intens, atât de prezent, atât de perfid încât trebuie să ajungem la concluzia că nu e doar o problemă de decădere morală sau de egoism, aşa cum uneori putem crede că este cazul, ci mai degrabă este vorba despre ceva demonic, ceva ce decurge nu doar din decăderea morală a omului, ci din acel mare război spiritual care se duce în această lume între forţele lui Dumnezeu şi cele ale lui Satan.
Presupun că acesta este motivul pentru care căsătoria este discutată în contextul în care este discutată, în această epistolă a apostolului Pavel. De aceea se află între Efeseni 5:18-20, unde apostolul vorbeşte despre viaţa umplută de Duhul, şi Efeseni 6:10-20, unde vorbeşte despre războiul spiritual. Bănuiesc că acesta este un mod de a spune că relaţia este câmpul de bătălie pe care este dus războiul spiritual. Noi avem tendinţa să ne gândim la acest câmp de bătălie ca fiind ceva mai personal. Avem tendinţa să credem că terenul de luptă pe care se dă războiul spiritual se află în inimile noastre, atunci când ne aflăm în intimitatea rugăciunii. Cu siguranţă, lupta se dă şi acolo, şi încă cu intensitate. Iar uneori, din perspectiva noastră, luptele acestea ne descurajează. Când Pavel aşază în acest context din Efeseni discuţia cu privire la relaţii, ceea ce spune nu este oare că bătălia are loc aici, probabil mai intens decât în oricare altă parte, aici în relaţia dintre soţii şi soţi, dintre părinţi şi copii, dintre angajaţi şi angajatori? Dacă este aşa, atunci Pavel spune că dacă vrem să trăim vieţi pline de Duhul, aici trebuie să le trăim. Aici este locul unde bătăliile spirituale vor fi, ori câştigate, ori pierdute.

După cum spuneam, căsătoria se află sub asediu, ceea ce nu este surprinzător. Dacă este o instituţie atât de importantă precum declară Biblia, atunci atacul asupra acestei instituţii este ceea ce am aştepta ca Satan să facă, dacă doreşte să distrugă societatea, în general, şi Biserica. Unele dintre atacuri vin din partea lumii, aşa cum ne-am aştepta în mod normal. Şi nu este dificil să arătăm concret de unde vin acestea. În societatea noastră există asemenea modificări ale legilor ce ţin de divorţ încât este din ce în ce mai uşor ca oamenii să divorţeze. Astfel, vorbim astăzi despre un gen de divorţ fără ca vreuna din părţi să fie vinovată, tot aşa cum vorbim despre un asemenea gen de asigurare auto, ca şi cum ar exista posibilitatea desfacerii unei căsătorii fără ca cineva să fie de vină. Am banalizat sexul prin revistele porno cu hârtie atrăgătoare, reviste care într-o vreme erau o noutate, dar care acum sunt găsite practic în orice magazin din oricare colţ al oricărui oraş şi metropolă din Statele Unite. A vedea asemenea lucruri nu mai este o noutate. Simţim, de asemenea, şi efectele televiziunii care, în opinia mea, este cel mai dăunător element al vieţii americane. Dacă cineva m-ar întreba care este lucrul care distruge cel mai tare viaţa americanilor şi duce la prăbuşirea valorilor i-aş răspunde, fără nici o îndoială, că acesta este televiziunea. Nu vreau să spun că televiziunea nu poate să facă şi lucruri bune. Sigur că poate. Însă la modul general ea face cu totul altceva: ruinează familia prin simplul fapt că înlocuieşte comunicarea activă cu vizionarea pasivă. Nici o relaţie nu este clădită fără comunicare activă. Oamenii nici măcar nu ştiu să comunice unii cu alţii. Iar televiziunea poartă o mare parte din vină. Ba mai mult, este activă în remodelarea perspectivei oamenilor asupra valorilor morale şi a relaţiilor. În loc de a menţine înaintea oamenilor idealul creştin al vieţii active şi al slujirii, ceea ce înseamnă că ne aflăm aici pentru a-i ajuta pe alţii şi pentru a-L sluji pe Dumnezeu, ea înlocuieşte acest aspect cu exact contrariul. Cultivă un stil de viaţă "eu sunt cel mai important" materialist, bazat pe satisfacţia imediată. De aceea pot spune că, în mod cert, cel mai dăunător element al vieţii americane seculare şi contemporane este televiziunea.

Şi totuşi, problema actuală care mă supără cel mai tare nu este impactul acestor elemente culturale. Creştinii s-au confruntat întotdeauna cu elemente culturale ostile, indiferent de locul şi vremea în care au trăit. Ceea ce mă supără însă cel mai tare astăzi este modul în care Biserica însăşi contribuie la această demolare a adevăratei moralităţi în ce priveşte căsătoria. Descopăr că unii dintre creştinii contemporani încearcă, în tratarea acestui subiect, să atragă Biserica de partea lor, aducând argumente în favoarea separării şi dizolvării căsătoriei. Poate te întrebi: "Cum este posibil, din moment ce Biblia vorbeşte atât de clar vizavi de acest subiect, spunând că mariajul este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu urăşte divorţul?" Iată cum se procedează. În 1 Corinteni 7:15 Pavel prezintă o situaţie în care un credincios este căsătorit cu un necredincios. El nu specifică cum s-a ajuns la această situaţie. Poate fi cazul a doi necredincioşi, dintre care unul se converteşte pe urmă. Ar fi posibil. Oricum, cred că despre asta este vorba. El spune că în această situaţie trebuie făcut tot posibilul pentru a păstra căsnicia. Este sigur că niciodată credinciosul nu trebuie să ia iniţiativa în dizolvarea căsniciei însă, dacă necredinciosul vrea să se despartă, să-i dea voie, lui sau ei, s-o facă. Creştinul nu este legat. Până aici, toate bune. Ceea ce am spus este evident. Este nevoie de două persoane pentru a susţine o căsnicie. Dacă una dintre acestea nu doreşte continuarea căsniciei, după ce s-a făcut tot ce se putea face, în cele din urmă, cel puţin în multe dintre situaţii, nu cred că mai este ceva de făcut. Necredinciosul va renunţa la căsnicie. Divorţul este inevitabil. Până aici toate bune.
Însă această poruncă din 1 Corinteni 7:15 este cuplată cu învăţătura lui Hristos despre împăcare sau despre falimentul în obţinerea împăcării, pe care o găsim în Matei 18:15-17. Acolo, Domnul vorbeşte despre cearta dintre fraţi. Acolo unde există o ceartă între fraţi, spune El, acolo unde există ostilitate sau mânie trebuie făcută orice încercare spre împăcare. Mai întâi între cei doi, în particular. Dacă una dintre părţi se dovedeşte recalcitrantă, atunci reprezentanţii Bisericii, să spunem câţiva prezbiteri, vor merge în vizită la partea recalcitrantă. Apoi, dacă nici de data aceasta persoana care fusese recalcitrantă refuză reconcilierea, refuzând sfatul şi mustrarea Bisericii, atunci acea persoană trebuie tratată, spune Domnul Isus Hristos, ca un păgân şi ca un vameş. Adică, să fie tratat ca un necredincios.

Observăm că se întâmplă următorul lucru: oamenii iau primul dintre aceste texte, care spune să-l laşi pe cel necredincios să plece, şi-l cuplează cu al doilea text, care spune că o persoană recalcitrantă trebuie tratată ca un necredincios. Argumentul se desfăşoară în felul următor: dacă nu reuşesc s-o determin pe soţia mea, dacă nu reuşesc să-l determin pe soţul meu să se împace cu mine în termenii impuşi de mine, chiar după ce am chemat Biserica să ia parte la reconciliere, am, prin urmare, dreptul de a-mi trata soţul sau soţia ca pe un necredincios, putând să dizolv căsnicia. Se întâmplă că Biserica şi prezbiterii care, în ascultare de Dumnezeu, trebuie să încerce salvarea căsniciei şi uşurarea comunicării, sunt manipulaţi spre a fi de partea celui care, de fapt, doreşte încheierea căsniciei. Este un lucru trist, însă acest lucru se petrece astăzi şi se petrece, trebuie să spun, cu sfatul şi consilierea unora care sunt creştini şi care sunt activi în lucrarea de consiliere a celor cu probleme în căsnicie.

Ce vreau să spun este că dacă vrem ca această bătălie să fie câştigată şi dacă dorim să oferim o alternativă tendinţei care, din nefericire, afectează bisericile evanghelice, la fel ca oricare altă ramură a creştinătăţii, atunci trebuie să ne schimbăm atitudinea vizavi de căsătorie. Aceasta înseamnă, în esenţă, o schimbare a atitudinii faţă de viaţă, prin care să ne percepem pe noi înşine în calitate de creştini, oameni pentru care primează nu satisfacerea propriilor nevoi, fericirea şi împlinirea noastră, ci mai degrabă să fim slujitori ai lui Isus Hristos, ceea ce înseamnă ascultare de cuvântul Lui.
Din fericire există o seamă de autori evanghelici care au fost ridicaţi de Dumnezeu pentru a se opune, prin scris, acestei tendinţe. Am să-i amintesc aici pentru voi. Elizabeth Elliot, care şi-a exprimat punctul de vedere într-o carte scurtă, numită "What God Has Joined" [Ceea ce a unit Dumnezeu, n.t.]; J. Carl Laney, care a scris un excelent studiu al textului biblic amintit, studiu intitulat "The Divorce Myth" [Mitul Divorţului, n.t.]; Ed Wheat, medicul care a scris mai întâi "Intended for Pleasure" [Destinaţi plăcerii], carte urmată de o alta, excelentă, intitulată "Love Life for Every Married Couple" [O viaţă de dragoste pentru fiecare căsnicie, n.t.]; Mike Mason, care a scris "The Mystery of Marriage" (tradusă în româneşte cu titlul M.Mason, "Taina Căsătoriei", Logos, Cluj, 1999, n.t). Aş mai aminti-o şi pe Mary Pride, care a fost mai întâi feministă, dar care s-a convertit, scriind apoi o carte intitulată "The Way Home: Beyond Feminism and Back to Reality" [Drumul spre casă: Dincolo de feminism şi înapoi la realitate]. Ceea ce declară aceşti autori, având un puternic fundament biblic, este că singura cale de a scăpa de maladia divorţului şi de a avea din nou căsnicii fericite şi permanente este o recunoaştere preliminară din partea cuplului, unul faţă de celălalt şi apoi faţă de ceilalţi că mariajul este un legământ irevocabil, fiind valabil, astfel, "până când moartea ne va despărţi", aşa cum afirmă vechiul legământ. Numai pe această bază, şi anume pe afirmarea în prealabil a unui angajament irevocabil, poate avea loc cu adevărat vindecarea.
Ed Wheat tratează această idee într-un capitol întreg, cel mai lung capitol din cartea sa, intitulat "How to save your marriage alone" [Cum să-ţi salvezi singur căsnicia, n.t]. Autorul prezintă cum, în cazul în care cealaltă persoană nu doreşte să salveze căsnicia, celălalt o poate face singur. El spune că o poate face prin trăirea unei vieţi de ascultare după modelul biblic, în ciuda neascultării celeilalte persoane. Mike Mason a scris următoarele cuvinte:

"Căsniciile care sunt întemeiate numai pe dragoste eşuează, sau cel puţin trec prin multe perioade furtunoase. Dar cele în care partenerii păstrează permanent în minte jurămintele (autorul se referă nu numai la ceea ce simţi, ci la ceea ce ai declarat înaintea lui Dumnezeu şi a acelor martori) pe care le-au făcut în faţa lui Dumnezeu şi se încred în El pentru a le înţelege mai bine descoperă o sursă nesecată de putere şi reînnoire."

Sunt sigur că vi se pare evident că la aceasta se referă Pavel, când vorbeşte despre căsnicie în acest important pasaj din Efeseni. Fără îndoială că printre efesenii din acele vremuri existau căsnicii cu probleme, aşa cum există printre cei din zilele noastre. Efesenii fuseseră convertiţi de la păgânism. Aveau concepţii păgâne şi fără îndoială că au adus înaintea lui Pavel diverse probleme. Însă atunci când Pavel le dă poruncile pe care le dă, el nu le condiţionează. Nu le condiţionează de răspunsul celuilalt, de zidirea mutuală a căsniciei. Dimpotrivă, aceste porunci sunt unilaterale. El nu spune: "Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri dacă ei sunt vrednici, în judecata voastră, să le fiţi supuse." El nu spune: "Soţilor, iubiţi-vă soţiile numai dacă ele sunt, în opinia voastră, vrednice de dragostea voastră." Dimpotrivă, poruncile lui sunt absolute: supunere, dragoste, grijă, respect. Iar motivaţia pentru a le împlini nu vine din răspunsul potrivit venit din cealaltă parte, ci simpla ascultare de Isus Hristos, pe care este clădit comportamentul căsniciilor noastre.

Soţiile trebuie să se supună soţilor lor ca Domnului. Iar soţii trebuie să-şi iubească soţiile aşa cum a iubit Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Singurul lucru care va face să meargă bine căsniciile dintre nişte oameni păcătoşi (aşa cum suntem cu toţii) este acest gen de angajament necondiţionat. Este singurul lucru care va perpetua această primordială şi fundamentală instituţie umană.
Aţi ştiut că o astfel de învăţătură înoată împotriva curentului culturii noastre? Aşa fac, de fapt, toate învăţăturile biblice. O astfel de învăţătură este în contradicţie cu impulsul propriilor noastre inimi şi gândiri. Şi chiar şi atunci când creştinii recunosc că aceasta este învăţătura lui Dumnezeu, aşa cum este cazul în general în Bisericile Evanghelice, există şi în cazul acesta tendinţa (o putem observa în inimile noastre) de a găsi scuze şi de a particulariza situaţia. Căutăm să reducem standardul.
Mă gândesc la două scuze care sunt aduse. Prima este aceea care spune: "Cred tot ceea ce Biblia ne învaţă însă pur şi simplu nu pot să împlinesc." Acest lucru ni-l spunem de obicei atunci când suntem înfrânţi în războiul psihologic şi ne pare rău pentru ceea ce am făcut. Uneori dăm vina pe Dumnezeu. Spunem: "Nu pot să fac ceea ce trebuie. Aşa m-a făcut Dumnezeu. În mod sigur Dumnezeu intenţionează ca unii să atingă un standard înalt, însă nu este cazul meu; Dumnezeu nu mi-a dat mijloacele ca să ajung la acest standard." În Biblie, ascultarea nu este niciodată condiţionată de capacitatea pe care ar avea-o omul să asculte porunca. Ascultarea este pur şi simplu cerută. În momentul în care, prin harul lui Dumnezeu, păşim pe calea ascultării de Dumnezeu, recunoscând că nu suntem în stare s-o urmăm aşa cum trebuie, vom descoperi atunci că Hristos este Cel Care dă putere celor fără putere. Mă gândesc la întâmplarea în care omul cu mâna uscată a fost confruntat de Hristos, Care i-a spus să-şi întindă mâna. Omeneşte vorbind, el nu putea să-şi întindă mâna. Era o mare problemă, deoarece mâna acestui om era uscată. Însă atunci când Isus i-a spus s-o întindă, acesta a întins mâna. A ascultat porunca. Iar prin ascultare a primit vindecare. Să nu spui: "Cred că aşa este însă nu am puterea să împlinesc." Niciodată nu vei şti de ce eşti în stare până în momentul în care faci primul pas în ascultare de Dumnezeu.
Apoi mai este o scuză. Oamenii spun: "Pot să duc la îndeplinire porunca însă dacă fac lucrul acesta nu voi fi fericit." Unii ar fi poate tentaţi să spună: "Dar, ţi-a promis cineva că vei fi fericit? Isus a promis o cruce." Însă cred că acest răspuns nu este complet. Ceea ce doresc să spun, ca răspuns la obiecţia: "Pot să duc la îndeplinire însă nu voi fi fericit făcând lucrul acesta", este următorul lucru: în mod sigur nu vei fi fericit urmând sfaturile pe care ţi le dă lumea. Lucrul acesta ne determină să facem o alegere. Cred că asta înseamnă că trebuie să ajungem, în vieţile noastre, la un punct în care să spunem: "Dacă vreau să găsesc fericirea, n-o pot găsi decât ascultând de poruncile lui Dumnezeu. Prin urmare, sunt hotărât să fac lucrul acesta şi sunt gata să rezist oricărei ispite care mă determină să fac contrariul."

O femeie care avea probleme în căsnicie i-a spus odată lui Ed Wheat: "A trebuit să învăţ în această problemă să iau atitudine faţă de influenţele din afară. Toată lumea era dornică să-mi dea un sfat vizavi de căsnicia mea. Am învăţat să refuz a discuta problema mea cu cei care nu au un punct de vedere biblic. Această categorie îi include şi pe consilierii creştini sau pe oamenii care încearcă să mă întoarcă împotriva soţului meu sau pe cei care mă fac să mă simt complexată, să mă simt slabă. Nu-mi pot permite deloc să stau în preajma prietenilor care au o atitudine lumească. Vreau să stau lângă oameni care rezistă împreună cu mine şi care mă sprijină atunci când sunt pe punctul de a cădea." De asemenea oameni avem nevoie astăzi în Biserica Evanghelică. Nu de oameni nestatornici, care se tem ca nu cumva învăţătura Bibliei să ofenseze sau să nu fie acceptată de cel care este rănit, ci de oameni care vor sta lângă cei răniţi şi-i vor ajuta să fie fermi în ascultarea de poruncile clare ale Scripturii. Atunci când facem acest lucru, Dumnezeu, care onorează ascultarea cum probabil nu onorează nimic altceva mai mult, va interveni. El va aduce dragoste acolo unde este ură, viaţă acolo unde este moarte şi ne va da biruinţele de care avem nevoie şi pe care această lume are nevoie, în mod disperat, să le vadă.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice