Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Practicarea credinţei în viaţa de familie

(Efeseni 6:1-4)

James Montgomery Boice


Întotdeauna am fost convins că nimeni n-ar trebui să-i dea altuia sfaturi despre cum să-şi crească copiii până când acea persoană nu se va căsători, nu va avea copii şi nu va încerca să şi-i crească. O concluzie ce se poate trage din această convingere este că nici un om înţelept nu va încerca să-i dea altuia asemenea sfaturi până când copiii lui nu vor creşte, dovedind o bună creştere. Pentru un predicator este imposibil să evite subiectul, cel puţin într-un studiu al Epistolei către Efeseni. Şi aceasta deoarece în ultimul capitol al cărţii, în contextul discuţiei despre relaţiile dintre creştini, apostolul Pavel ajunge să discute despre relaţia dintre copii şi părinţi şi dintre părinţi şi copii. Nu poţi să studiezi capitolul fără să te ocupi de acest subiect. De altfel, orice pastor care este preocupat de familiile din biserica pe care o conduce va dori să se ocupe de acest subiect. Şi aceasta pentru că trăim o perioadă în care familia se află sub asediu, o perioadă în care problemele cărora trebuie să le facem faţă ca părinţi (şi, aş putea spune, chiar şi copii fiind) sunt extreme, necesitând foarte multă atenţie şi foarte multă rugăciune, pentru a cunoaşte ce avem de făcut dacă dorim să ascultăm de Dumnezeu în acest domeniu al vieţii.

Vrem să vorbim despre îndatoririle pe care le au copiii faţă de părinţi. Însă cred că înainte să vorbim despre acestea este demn de remarcat că deşi Pavel nu dezvoltă subiectul în acest scurt paragraf pe care îl studiem, ceea ce spune el aici, şi ceea ce putem găsi în alte părţi ale Scripturilor creştine, unde se discută despre copii, este ceva care în acea vreme era cu totul nou. William Barclay, care ne oferă informaţii foarte interesante referitoare la acele vremuri, susţine că femeile datorează foarte mult creştinismului deoarece statutul femeii s-a schimbat în mod evident în urma impactului creştinismului asupra lumii antice. Acesta susţine, şi cred că pe bună dreptate, că dacă este vreo categorie de oameni care să datoreze creştinismului mai mult decât îi datorează femeile, atunci această categorie sunt copiii deoarece, deşi femeile nu aveau un statut important în antichitate, ele totuşi aveau un oarecare statut, pe când copiii nu aveau practic nici unul. Romanii aveau o lege numită în latină Patria potestas. Această lege stipula că puterea sau autoritatea tatălui este absolută. Barclay scrie: "Un tată roman avea putere absolută asupra familiei sale. Putea să-i vândă ca sclavi, dacă vroia. Putea să-i trimită să-i lucreze pământul, chiar şi în lanţuri. Putea să facă ce vroia cu legea deoarece aceasta se afla la dispoziţia lui. Putea să pedepsească aşa cum dorea. Putea chiar să-şi pedepsească copiii cu moartea. Mai mult, autoritatea tatălui roman asupra copilului său se întindea pe durata întregii lui vieţi. Astfel, legea romană nu permitea ieşirea fiului de sub autoritatea tatălui, indiferent de vârsta fiului, atâta vreme cât tatăl trăia. Împotriva acestui context social, apariţia creştinismului a însemnat pentru copii întrezărirea unui raze de soare în mijlocul a ceea ce fusese o furtună extrem de întunecată."

Dorind să ne ofere exemple de supunere, Pavel începe cu copiii. Vorbind despre copii, Pavel scoate în evidenţă două lucruri. Primul dintre acestea este ascultarea. El spune:
"Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept."
Nu este nimic extraordinar, care să iasă în evidenţă, în acest îndemn. Este ceea ce în teologia creştină am numi un principiu bazat pe o lege naturală. Este o convingere instinctuală în cultura universală, fie antică fie modernă, atât creştină cât şi necreştină, că copiii sunt datori să asculte de părinţii lor. Este adevărat că adesea se abuzează de această relaţie. Uneori părinţii, ca oricare altcineva, exercită o conducere tiranică şi deloc în favoarea copiilor. Cu toate acestea, din perspectiva lumii, precum şi din perspectiva creştină, convingerea că copiii trebuie să asculte de părinţii lor este una fundamentală. Pavel spune: "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept." Este pur şi simplu un lucru drept. El nu are nevoie să argumenteze acest lucru, deoarece fiecare ştia că aşa trebuie să fie.
Acesta nu este un cuvânt numai pentru copii, ci şi unul pentru părinţi deoarece dacă acest text spune că copiii datorează ascultare părinţilor lor, atunci el spune, de asemenea, că părinţii trebuie să-şi disciplineze copiii spre ascultare, dacă vor să vadă rezultate. Motivul este acela că relaţia dintre un copil şi părintele lui îşi găseşte analogia în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Prin urmare, dacă un copil este învăţat să-şi asculte părintele, înseamnă că acel copil va şti să-L asculte pe Dumnezeu. Nu este sigur că-L va asculta pe Dumnezeu însă, cel puţin, va înţelege ce înseamnă să-L asculţi pe Dumnezeu, având puse bazele disciplinei. Pe de altă parte, dacă unui copil i se permite să-şi trăiască viaţa la întâmplare şi după cum vrea, atunci părintele acelui copil îi face un mare deserviciu copilului, dezonorându-L în acelaşi timp pe Dumnezeu, deoarece îşi învaţă copilul că poate duce o viaţă de neascultare, atât faţă de Dumnezeu, cât şi de părinţi.

John Stott are o idee foarte interesantă la acest punct, în studiul său asupra Epistolei către Efeseni. El spune că această poruncă de a asculta de părinţi este fundamentată în interpretarea pe care creştinii o dau celei de-a cincia porunci din cele zece, poruncă pe care, de fapt, apostolul Pavel o citează în versetul doi: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ." Stott susţine că există o diferenţă între modul în care au împărţit creştinii tabla cu cele zece porunci şi modul în care au împărţit-o evreii. În împărţirile tradiţionale creştine porunca a cincia, care se află oarecum la mijloc, este aşezată în tabla a doua a legii. Prima tablă a legii se ocupă de relaţia noastră cu Dumnezeu. A doua tablă a legii se ocupă de relaţiile dintre oameni. Astfel, creştinii au crezut simplu că dacă porunca implică o relaţie între oameni (copiii ascultându-şi şi cinstindu-şi părinţii) atunci aceasta trebuie să aparţină celei de-a doua table.
Stott arată însă că evreii nu au împărţit în felul acesta poruncile, ci le-au împărţit cinci pe o tablă şi cinci pe alta. Evreii au aşezat ascultarea de părinţi în prima tablă, ca un aspect a ceea ce înseamnă să-L asculţi pe Dumnezeu. Reflectând la această idee, Stott susţine că în mod sigur împărţirea făcută de evrei este cea corectă. Deoarece dacă ne ascultăm părinţii, într-un sens, de fapt noi Îl ascultăm pe Dumnezeu, învăţând în mod sigur ce înseamnă să-L asculţi pe Dumnezeu. Iar dacă nu ne ascultăm părinţii, Îl necinstim pe Dumnezeu. De aceea sunt fixate în unele locuri, în restul legislaţiei evreieşti, acele pedepse aspre împotriva blestemării părinţilor sau împotriva caracterului sfidător al unui copil care refuză să se supună disciplinei părinteşti. Pedepsele pentru aceste situaţii sunt întotdeauna foarte aspre în legislaţia evreiască.

Atunci când discutăm despre îndatoririle copiilor faţă de părinţi această problemă a ascultării este pe primul loc. Însă îndatoririle copiilor faţă de părinţi mai implică şi cinstea, de aceea Pavel citează porunca a cincia din Exod 20. Citând din Exod 20 el face un pas mai departe, dincolo de simpla ascultare. Ascultarea, aşa cum spuneam, este o lege naturală, recunoscută de toate culturile. Este evident că copiii trebuie să-şi asculte părinţii. Însă atunci când apostolul Pavel vorbeşte despre cinste el nu vorbeşte despre vreo lege generală, ci despre o relaţie bazată pe o revelaţie specială. El spune că creştinii, în relaţiile lor cu părinţii lor, nu trebuie doar să-şi asculte părinţii, ci şi să-i cinstească.
Aici se ridică mai multe întrebări pe care le implică uneori această discuţie. Ce trebuie să facă, de exemplu, un copil, dacă părintele lui nu este tipul de părinte vrednic de cinste? Atunci când Biblia le spune copiilor să-şi cinstească părinţii, se subînţelege, prin contrast, că aceştia trebuie să fie genul de părinţi vrednici de cinstirea copiilor lor. Dar ce se întâmplă dacă un părinte nu este vrednic? Ce se întâmplă dacă un tată este un alcoolic iresponsabil sau un om lipsit de orice moralitate? Ce se întâmplă dacă o mamă nu se gândeşte deloc la bunăstarea copiilor ei? Cum ar trebui să-şi cinstească copilul un părinte ca acesta? Cum ar trebui să asculte de el?

Sunt întrebări dificile, desigur. Sunt întrebări la care trebuie să răspundem în mod specific, în funcţie de cazurile implicate. Însă daţi-mi voie să vă ofer următoarele principii călăuzitoare. Înainte de toate, în materie de ascultare, există un principiu de bază al Scripturii care spune că creştinii trebuie să asculte de cei care îi conduc, în orice fel, chiar şi atunci când pare iraţional, atâta timp cât ceea ce li cere nu este împotriva legii lui Dumnezeu. În această ordine de idei, un copil creştin care are părinţi necreştini este exact în aceeaşi poziţie în care se află o soţie creştină care are un soţ necreştin sau un cetăţean creştin care aparţine unui stat declarat anti-creştin în filozofia sa politică. Principiul expus aici este acela pe care Pavel îl dezvoltă în capitolul 13 din Epistola către Romani, atunci când le scrie creştinilor din Roma, care trăiau în mijlocul unui stat decadent din punct de vedere moral. Pavel le spune: "Dacă datoraţi taxe, plătiţi taxe; dacă datoraţi cinste, daţi cinste; dacă datoraţi respect, daţi respect!" Acest lucru însă aşează pe umerii noştri o grea povară, care uneori ne creează mari dificultăţi, deoarece ni se cere să facem lucruri pe care altfel nu le-am face şi pe care le considerăm lipsite de înţelepciune. În timp ce ne creează mari probleme, fiind uneori o grea povară pe umerii noştri, cu toate acestea, această autoritate nu este una de care să ascultăm în mod absolut.

Când se cere ceva ce este contrar legii lui Dumnezeu, atunci copilul, soţia şi cetăţeanul au dreptul şi datoria înaintea lui Dumnezeu să nu asculte. Să vă dau exemplul unui copil ai cărui părinţi nu sunt creştini. Să presupunem, de exemplu, că părinţii nu-i dau voie copilului lor să fie botezat. Copilul a făcut o mărturisire de credinţă în Hristos iar părinţii îi interzic să o facă publică, prin botez. Mie mi se pare că acesta este un caz în care copilul poate să-şi asculte părinţii şi să le respecte dorinţele, lucru care ar fi legitim. Este adevărat că Domnul Isus Hristos ne-a spus că trebuie să fim botezaţi, să ne mărturisim public credinţa prin botez, însă Isus nu a specificat când trebuie să facem acest lucru. Ar fi posibil, într-o situaţie ca aceasta, ca acel copil să amâne pur şi simplu botezul, atât cât se poate, pentru a respecta dorinţa părinţilor. Însă haideţi să presupunem, pe de altă parte, că părintele i-ar porunci copilului să nu-L cinstească, să nu I se închine sau să nu-L urmeze pe Domnul Isus Hristos în inima lui. Acest lucru este ceva ce, în mod evident, un copil nu trebuie să asculte, deoarece a nu-L urma pe Isus Hristos în inima ta este tot una cu a respinge creştinismul. Aici copilul va trebui să spună: "Judecaţi voi dacă este drept să ascult de voi mai mult decât de Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte, să ştiţi că în situaţia aceasta trebuie să-L slujesc pe Domnul."

Ce putem spune despre cinste? Cum ar trebui să te porţi în cazul în care ai un părinte care, pentru un motiv sau altul, îţi pare că nu este vrednic de cinste? Cum vei proceda în cazul acesta? Daţi-mi voie să spun că îi va ajuta foarte mult pe copii dacă vor căuta în viaţa părintelui lor, chiar dacă acel părinte i-a creat mari probleme în viaţă, vor căuta acele domenii din viaţa părintelui pentru care acesta merită respectat şi pentru care un copil poate avea o mare admiraţie pentru părintele lui. Când apostolul Pavel li se adresează copiilor, spunându-le: "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci lucrul acesta este drept! Cinstiţi-vă tatăl şi mama!", el nu vorbeşte doar despre ceva ce nu poate fi practicat, ca şi cum ar fi vorbit de dragul vorbirii. El vorbeşte în mod specific despre lucruri pe care copiii trebuie să le facă. Iar dacă ai vreo problemă în sensul acesta, atunci trebuie să te opreşti şi să petreci ceva timp în rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să te înveţe cum ai putea să-ţi asculţi şi să-ţi cinsteşti în mod corect părinţii.
Cred că este posibil ca apostolul Pavel să fi recunoscut că unii copii au probleme la acest punct, deoarece el oferă, printre altele, trei stimulente în aceste puţine versete. Primul stimulent se referă la ascultare ca fiind un lucru drept, despre care spuneam că este o lege naturală: "Căci este drept". Al doilea stimulent se referă la faptul că ascultarea este o datorie creştină. El spune: "Ascultaţi de părinţii voştri în Domnul", apoi citează din Vechiul Testament. Al treilea stimulent este o promisiune. Pavel spune: "Aceasta este prima poruncă însoţită de o promisiune. Promisiunea este că dacă îţi asculţi şi îţi cinsteşti părinţii îţi va merge bine şi te vei bucura de o viaţă lungă pe pământ." Nu cred că această promisiune se referă la faptul că fiecare copil care îşi ascultă şi îşi cinsteşte părintele va fi mai bogat şi va trăi mai mult decât orice copil care nu-şi ascultă şi nu-şi cinsteşte părintele. Nu la aceasta se referă. Înseamnă, la modul general, că Dumnezeu binecuvântează vieţile celor ce împlinesc această poruncă în căminele lor. Prin urmare, acest lucru ar trebui să ne încurajeze.

După ce li se adresează copiilor, apostolul Pavel le vorbeşte părinţilor. Nu se poate să ne scape observaţiei faptul că Pavel îşi concentrează atenţia asupra taţilor. Şi aceasta deoarece lor le revine în primul rând responsabilitatea de a-şi ţine în ordine casa şi de a-şi creşte copiii. Aceasta nu înseamnă, şi cred că înţelegeţi, că ei sunt singurii responsabili de ceea ce devin copiii lor. Voi arăta imediat că aceşti copii au propria lor personalitate iar păcatele pe care le fac sunt propriile lor păcate. Iar dacă un copil nu ajunge ceea ce trebuie să ajungă acest lucru nu se întâmplă întotdeauna din vina părintelui. Însă ceea ce vrea să spună Pavel este că părinţii, şi în mod special taţii, au responsabilitatea în primul rând de a nu-şi întărâta copiii. În al doilea rând, responsabilitatea lor este aceea de a-şi învăţa şi a-şi educa copiii în Domnul. În Coloseni capitolul trei avem un pasaj paralel cu cel din Efeseni. În această epistolă apostolul spune: "Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea." Pavel se referă la faptul că în disciplinarea, în învăţarea şi în educarea care trebuie să aibă loc acasă taţii trebuie, totuşi, să fie conştienţi că aceste lucruri trebuie făcute spre zidire şi încurajare. Mai presus de toate, cu bunătate şi într-un mod corect. Deoarece chiar şi cea mai bună educaţie, dacă este dată de un temperament aspru şi cu o dispoziţie dură, poate fi distructivă şi descurajatoare.

Benjamin West a fost un mare pictor care întotdeauna s-a bazat pe încurajările mamei sale de a deveni un pictor. Povestea lui este aceasta: într-o zi, pe când era doar un copil, mama sa a plecat de acasă, lăsându-l să aibă grijă de sora lui, Sally, care era mai mică decât el. În timp ce mama lui era plecată, Benjamin a descoperit undeva puţină cerneală. S-a hotărât să picteze cu cerneală portretul surorii sale. A luat cerneala şi a început să facă portretul însă desigur că, în timp ce picta, a împrăştiat cerneală peste tot. A pătat mobila, masa şi tot ce s-a aflat în calea cernelii. Când s-a întors mama sa acasă aceasta nu i-a zis nimic cu privire la pete. A mers şi a luat bucata de hârtie pe care a desenat el şi a spus: "Ei bine, este chiar Sally." Apoi s-a aplecat şi l-a sărutat. Benjamin West a spus întotdeauna după acest eveniment că: "Sărutul mamei mele a făcut din mine un pictor." Cred că acesta este un exemplu care ilustrează la ce se referă Pavel când spune: "Nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ci, mai degrabă, îndepliniţi-vă responsabilitatea într-un mod care să-i încurajeze."

În al doilea rând, Pavel spune (acest cuvânt este unul pozitiv; primul a fost negativ: "nu-i întărâtaţi"; al doilea însă este pozitiv): "Creşteţi-i în mustrarea şi în învăţătura Domnului!" Taţii trebuie într-adevăr să-şi înveţe şi să-şi educe copiii. Dar cum vor putea face lucrul acesta dacă ei înşişi nu cresc în Domnul? Cum vor putea face mamele lucrul acesta dacă nu cresc în Domnul? Dacă părinţii nu studiază Scriptura, nu se roagă, nu se maturizează, cu greu îşi vor putea exercita rolul de părinţi. Nici nu vă puteţi da seama cât de mare este influenţa unui părinte plin de bunătate şi care este ceea ce am numi astăzi un model întruchipând tocmai acele lucruri pe care un părinte încearcă să-şi înveţe copiii.
Spuneam ceva mai devreme că aş dori să vorbesc puţin despre responsabilitatea părinţilor în cazul în care copilul nu este ascultător faţă de părinţii săi. Uneori credem că într-o situaţie ca aceasta întreaga vină îi aparţine părintelui. Şi desigur, se poate să fie adevărat. Probabil în cele mai multe cazuri este vina părintelui însă nu întotdeauna este vina lui în mod necesar. Să vă dau un exemplu. Primul exemplu de creştere a unui copil pe care ni-l oferă Biblia este acela al lui Adam şi al Evei, care au avut un fiu pe nume Cain, fiu care s-a dovedit în cele din urmă a fi un ucigaş. Noi ştim că Adam şi Eva, în urma neascultării lor, erau fiinţe căzute aşa cum suntem şi noi. Lăsând la o parte acest fapt, ei erau fără nici o îndoială nişte părinţi model. Erau foarte inteligenţi. Inteligenţa noastră s-a mai redus faţă de cum era cea a primilor oameni în acele măreţe zile, în zorii creaţiei. Ei Îl şi cunoşteau pe Dumnezeu în mod intim. A fost o vreme când umblau şi vorbeau cu Dumnezeu prin grădină. Mai mult, în Geneza ei sunt incluşi în linia patriarhilor evlavioşi care au trăit până la potop. O linie genealogică ce include nume ca Enoh, Metusala şi Noe. Adam şi Eva erau nişte părinţi evlavioşi. Şi totuşi, în ciuda acestui fapt, primul lor fiu, Cain, s-a dovedit a fi un ucigaş. Ne întrebăm de ce, iar Biblia ne explică. Din pricina răutăţii şi a invidiei pe care o avea în propria-i inimă. Nu a fost vina lui Adam şi a Evei. Copiii au propria lor înclinaţie spre păcat.
Acesta a fost primul exemplu. Prin următorul exemplu mă adresez copiilor care nu au avut părinţi creştini evlavioşi, suferind prin aceasta de un oarecare handicap. Este adevărat că dacă îţi lipseşte avantajul de a avea nişte părinţi creştini evlavioşi eşti oarecum dezavantajat. Însă acest dezavantaj nu trebuie să te oprească de la a trăi o viaţă plină de evlavie. Iar aici am să vi-l dau ca exemplu pe Iosif. Un om care a fost aşezat în linia patriarhilor însă un om care nu s-a bucurat de un cămin excepţional. Tatăl său Iacov, în cea mai mare parte din viaţa sa, nu a fost un om de o profundă spiritualitate. Iar dacă te uiţi la mediul în care a crescut, mediu care părea a fi dominat de fraţii săi, vei găsi imoralitate, cruzime, invidie şi tot felul de lucruri care trebuie să fi făcut din cămin un loc foarte îngrozitor. În ciuda acestui fapt, Iosif a fost hotărât să umble pe calea lui Dumnezeu. Fraţii lui l-au vândut ca sclav, fiind dus în Egipt. N-a avut nici un sprijin din partea celorlalţi. N-a avut Biblia, n-a avut o biserică, n-a avut lângă el nici un creştin sau un prieten de aceeaşi credinţă, pe nimeni care să-L fi cunoscut pe Dumnezeul strămoşilor lui. Cu toate acestea, Iosif s-a hotărât să trăiască pentru Dumnezeu şi a făcut lucrul acesta întreaga sa viaţă. Iar Dumnezeu l-a susţinut. Dumnezeu va face acelaşi lucru şi cu tine, indiferent de mediul familial în care te-ai născut.

Uneori se întâmplă că părinţi evlavioşi cresc copii care se îndepărtează de Dumnezeu. Iar uneori se întâmplă că părinţi lipsiţi de evlavie au un copil care este, totuşi, un model. În acelaşi timp, trebuie să spunem că acestea sunt excepţiile. Modelul biblic, aşa cum ni-l prezintă Biblia, pledează pentru o credinţă transmisă din generaţie în generaţie în cadrul unui cămin creştin plin de evlavie. Despre aceasta vorbeşte Pavel. La aceasta ne cheamă. Să fim taţi evlavioşi. Să fim mame evlavioase. Să fim copii evlavioşi. Este greu, copil fiind, să-ţi asculţi părinţii. Este greu, părinte fiind, să ştii cum să educi şi să creşti un copil. Însă Dumnezeu este de partea familiilor noastre. Iar dacă Îl căutăm, pe El şi puterea Sa, El poate să ne ajute şi în acest domeniu, aşa cum ne ajută în altele. Lumea nu este de partea familiilor noastre. Lumea doreşte autonomie şi de aceea este gata să distrugă orice structură de autoritate ce stă în calea ei. Însă Dumnezeu lucrează în căminele noastre. El descrie Biserica fiind un cămin, o familie. Iar prin harul Său noi putem cu adevărat să întemeiem genul de cămine în care Isus Hristos să fie cinstit iar copiii să crească în învăţătura şi în mustrarea Domnului.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice