Astăzi la Înnoirea Minţii vom începe o nouă serie. În următoarele câteva mesaje vom privi la natura credinţei, aşa cum e ea definită biblic şi la relaţia dintre credinţă şi mântuirea noastră; care sunt ingredientele necesare pentru ceea ce noi numim "credinţa mântuitoare"; care este relaţia dintre credinţă şi raţiune şi alte subiecte pe care le întâlnim în Biblie referitoare la acest concept al credinţei. De fapt, cuvântul "credinţă" este atât de central pentru perspectiva biblică asupra răscumpărării încât, atunci când vorbim despre creştinism uneori ne referim la el ca fiind religia creştină, dar de cele mai multe ori ne referim la el ca fiind credinţa creştină, din cauza importanţei centrale a acestei idei a credinţei. Cuvântul tradus prin credinţă în Noul Testament, în forma sa substantivală mai poate fi tradus şi prin cuvântul "convingere". Pentru că a avea credinţă sau a crede în ceva înseamnă în esenţă unul şi acelaşi lucru.
Vom privi la definiţia credinţei în înţelesul ei de bază, aşa cum o găsim în cartea Evrei, în primul verset al capitolului 11, unde citim aceste cuvinte: "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie."
Avem deci aici o definiţie în care, chiar în prima propoziţie, se face o distincţie între credinţă şi un alt cuvânt. E vorba de credinţă şi cuvântul "nădejde". Deşi aceste două idei sunt deosebite, ele sunt intim legate una de cealaltă. Ne amintim de învăţătura lui Pavel din 1Corinteni 13, unde el menţionează măreaţa triadă a virtuţilor creştine, vorbind despre "credinţă, nădejde şi dragoste". Din nou, vedem aici distincţia dintre credinţă şi nădejde.
Înainte să vedem legătura dintre aceste două concepte, daţi-mi voie să vorbesc puţin despre conceptul biblic al nădejdii. Pentru că acest cuvânt, "nădejde", are în Noul Testament o funcţie oarecum diferită de cea a cuvântului "nădejde" sau "speranţă" din limba noastră. Atunci când folosim cuvântul "speranţă" ne referim de obicei la o stare emoţională, la o dorinţă a inimii noastre prin care arătăm că am vrea să se întâmple în viitor un anumit lucru dar nu ştim sigur dacă se va întâmpla. Poate sperăm că echipa noastră favorită va câştiga un meci de fotbal sau un meci de baschet. Iar acea speranţă s-ar putea să nu se materializeze niciodată. Suntem la mijlocul sezonului fotbalistic şi eu sunt de multă vreme un fan al echipei Pittsburgh Steelers. Sper ca înainte de terminarea acestui sezon, Steelers să câştige un meci de fotbal. Această speranţă ar putea fi cea pe care Biblia o numeşte "nădejde deşartă", pentru că nu e nici pe departe o certitudine. Există însă un fel de speranţă despre care Scriptura spun că nu ne va face de ruşine. Acest lucru ne arată că există şi alte speranţe care ne vor face de ruşine. Mă tem că speranţele pe care mi le-am pus în echipa mea de fotbal mă vor face într-adevăr de ruşine.
Dar atunci când Biblia vorbeşte despre nădejde, ea nu vorbeşte despre o dorinţă viitoare care e nesigură, ci mai degrabă este o dorinţă viitoare al cărei rezultat e absolut sigur. În alte cuvinte, ea e bazată pe încrederea noastră în promisiunile lui Dumnezeu pentru viitor. Însă atunci când Dumnezeu dă o promisiune pentru viitorul copiilor Săi, iar Biserica se ţine strâns de acea promisiune prin nădejde, Biblia foloseşte metafora unei ancore cu referire la nădejde. Nădejdea este ancora sufletului. O ancoră e ceva ce oferă stabilitate, ea oferă protecţie, ca să nu fim purtaţi de vânt, fără vreo ţintă, pe mare. În acest caz, promisiunile lui Dumnezeu pentru mâine sunt ancora sufletului pentru ziua de azi. Conceptul nădejdii, aici, este o nădejde în care este inclusă siguranţa.
Aşa cum am spus, nădejdea este un cuvânt diferit de "credinţă". Dar între ele există o legătură; sunt legate aici în primul verset al capitolului 11 din Evrei unde autorul spune: "Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite..." [în versiunea King James din limba engleză: "Credinţa este substanţa lucrurilor nădăjduite" - n.trad.] Substanţa lucrurilor nădăjduite. Atunci când Biblia vorbeşte despre substanţă, ea se referă la ceva ce are greutate; la ceva ce are semnificaţie; ceva ce are conţinut; ceva de extremă valoare. Credinţa este aceea care comunică miezul, esenţa nădejdii. Credinţa este substanţa lucrurilor nădăjduite. Într-un sens real, nădejdea este credinţa care priveşte înainte. Cuvântul "credinţă" poartă cu sine, aşa cum vom vedea, un puternic element de încredere. Unde îşi găseşte substanţa această nădejde pe care o am pentru promisiunea viitoare? Îşi găseşte substanţa în încrederea, în siguranţa pe care o am în Cel ce face promisiunea. Pot să sper pentru că am încredere în Dumnezeu, asta ni se spune aici. Deoarece mă pot încrede în promisiunea lui Dumnezeu pentru mâine, nădejdea mea are substanţă, nu e doar o himeră; nu e doar o fantezie, sau proiecţia unei dorinţe bazate pe vise deşarte. Dimpotrivă, se bazează pe ceva ce are substanţă.
Haideţi să mergem la restul definiţiei, "...o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd." Aici Biblia se referă la unul din simţurile trupului uman prin care căpătăm cunoştinţe. E vorba de simţul vederii. Avem o expresie în cultura noastră, "cred dacă văd". Unii oameni spun, "Dacă nu văd cu ochii mei, nu pot să afirm acest lucru; nu voi crede." Ştim că însuşi Noul Testament ne cheamă să ne punem încrederea în Evanghelie, să nu ne bazăm pe vreun salt iraţional în întuneric ci pe relatările martorilor oculari care ne prezintă în Scriptură ce au văzut. Ne gândim, de exemplu, la mărturia apostolică a lui Petru, "V-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui." Atunci când Luca îşi începe Evanghelia, de exemplu, el se adresează lui Teofil şi-i spune "m-am apucat de ceva". El vorbeşte despre lucrurile pe care le susţine pe baza relatărilor martorilor oculari. Când Pavel îşi apără credinţa în înviere, în capitolul 15 din 1Corinteni, el face apel la martorii oculari ai Hristosului înviat; la Chifa, la cei doisprezece, la cei cinci sute cărora li s-a arătat Isus. Apoi spune: "După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie." Pavel spune deci: "Cred în înviere pentru că L-am văzut pe Hristos înviat." Există o legătură aici, în ce priveşte credinţa Noului Testament, între credinţă şi vedere.
Şi totuşi, autorul cărţii Evrei vorbeşte despre credinţă ca fiind o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Poate de aceea unii oameni au extrapolat din acest text un fel de bază biblică pentru a face din credinţa oarbă o virtute. Pentru că, dacă cineva nu poate vedea, despre acel om se spune că e orb. Astfel, dacă credinţa este o încredinţare despre lucrurile pe care nu le vedem, atunci asta ar trebui să însemne că credinţa despre care vorbeşte autorul aici este o credinţă oarbă. Nu mă pot gândi la vreun lucru care să fie mai departe de înţelesul acestui text decât să spun că autorul cărţii Evrei pledează în favoarea a ceea ce noi numim credinţa oarbă. Avocaţii credinţei oarbe spun că noi credem ceea ce credem fără a avea vreun motiv anume. E o credinţă lipsită de justificare şi există un fel de virtute să-ţi închizi ochii, să inspiri adânc şi să doreşti din toate puterile tale ca ceva să fie adevărat. Apoi să spui că e adevărat. Noi numim asta credulitate, nu credinţă. Biblia nu pretinde niciodată ca noi să sărim în necunoscut. De fapt, porunca Bibliei pentru oameni este să vină din întuneric la lumină. Credinţa nu trebuie niciodată să fie oarbă, în sensul că e arbitrară, impulsivă sau doar o exprimare a dorinţei umane. Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce autorul spune aici că e o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd?
Haideţi să explorăm pe scurt acest concept. Mai ales că e legat de acest concept al nădejdii. Credinţa, atunci când e legată de nădejde, este pusă acum la timpul viitor. Iar singurul lucru pe care nu-l pot vedea deloc este ziua de mâine sau poimâine. Nici unul dintre noi nu am experimentat ziua de mâine. Am spus acum câteva minute că eu am nădejde că Pittsburgh Steelers vor câştiga un meci în acest sezon. Înregistrez această emisiune pentru radio. Am ascultători în direct şi ei ştiu, ei simt durerea mea ca fan al echipei Pittsburgh Steelers. Şi ei mai ştiu că, până acum în acest sezon, echipa Steelers n-a câştigat nici un meci. Până când acest program va ajunge pe undele radioului, cei de la Steelers ar putea fi pe primul loc în Liga Naţională de Fotbal (când maimuţele vor scrie o dramă shakesperiană). Poate că echipa Steelers vor fi câştigat cinci meciuri până când această emisiune va fi transmisă la radio şi ascultătorii vor spune: "Despre ce vorbeşte tipul ăsta? E cu adevărat un mare pesimist." Veţi vedea atunci cât de lipsit de credinţă am fost, sau sunt (depinde când ascultaţi emisiunea). În realitate, eu vorbesc înainte ca voi să auziţi înregistrarea, deci nu pot şti pe ce poziţie va fi echipa când voi veţi asculta aceste cuvinte. Dar nu cred că vor arăta prea bine, dacă mă gândesc la ce-am văzut până acum.
Însă credinţa este o puternică încredinţare, o dovadă despre lucrurile care nu se văd. Dovada este ceva tangibil. Dovada poate fi căpătată prin cele cinci simţuri. Dovada este ceea ce caută poliţiştii şi încearcă să o adune de la locul crimei. Urme, dovezi directe, mănuşi abandonate. Astfel de lucruri există în cazul unei crime sau în cazul oricărei alte infracţiuni. Ei caută amprente şi aşa mai departe. Aceste lucruri sunt vizibile, dar indică mai departe de ele însele, spre un adevăr important. De aceea trebuie să analizăm dovada, cea care clarifică lucrurile sau demonstrează ceva. Aici, credinţa este numită o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.
Haideţi să explorăm această idee. Nu ştiu ce va aduce ziua de mâine. Dar ştiu că Dumnezeu ştie ce va aduce ziua de mâine. Iar dacă Dumnezeu promite că ziua de mâine va aduce ceva şi eu mă încred în Dumnezeu pentru ziua de mâine, atunci eu am acum credinţă în ceva ce nu am văzut încă. Dar acea credinţă este o dovadă, pentru că obiectul ei este Dumnezeu, pe care Îl cunosc, pe care ştiu că mă pot baza, despre care ştiu că nu greşeşte niciodată, El ştie totul şi e desăvârşit în tot ceea ce spune. Dacă Dumnezeu îmi spune că mâine se va întâmpla ceva, eu cred acest lucru chiar dacă nu l-am văzut încă. Asta nu e credulitate. Nu e ceva iraţional. Ar fi iraţional dacă nu aş crede, ştiind că Dumnezeu este Autorul anunţului despre lucrurile încă nevăzute. Dumnezeu nu ne descoperă doar ziua de mâine, pe care n-am văzut-o încă, El ne descoperă şi multe lucruri despre domeniul supranatural în care ochii noştri nu pot pătrunde. Astăzi nu putem vedea îngeri. Nu putem vedea cerul. Dar Dumnezeu ne descoperă realitatea acestor lucruri. Şi prin credinţă vedem că ele au substanţă, pentru că Dumnezeu este demn de crezare.
Amintiţi-vă că atunci când Dumnezeu a venit în Vechiul Testament la Avraam, care este numit tatăl tuturor credincioşilor, El i-a vorbit despre viitor şi a spus: "Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare." Apoi îl anunţă pe Avraam că va fi părintele unei mari naţiuni, iar slujitorul lui, Eliezer din Damasc, nu va fi moştenitorul lui. Dumnezeu i-a spus lui Avraam: "Avraame, vreau să ieşi din ţara haldeilor şi vreau să te duci într-un loc pe care ţi-l voi arăta. Acolo te voi binecuvânta, şi prin tine voi binecuvânta întreaga lume." Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a plecat neştiind unde se duce. A pornit spre o ţară pe care n-a mai vizitat-o, pe care n-a mai văzut-o, dar aşteptând o cetate cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. El nu e vreun căutător de aur sau vreun căutător de comori ascunse, cum sunt cei din legendele mitologice care au ajuns până la noi, despre comorile piraţilor ascunse în vreun golf. El e în căutarea unui loc, pentru că Dumnezeu i-a spus că i-l va arăta. Astfel, el se încrede în Dumnezeu pentru ceva ce încă n-a văzut. Făcând astfel, el devine tatăl tuturor credincioşilor.
Noi suntem încă pelerini şi călători în această lume, în căutarea patriei cereşti, în căutarea acelei cetăţi al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu, a noului Ierusalim care se va coborî din cer şi pe care nu l-am văzut, dar ştim că există. Dovada în acest sens este încrederea pe care o avem în Cel ce promite că va aduce toate lucrurile la îndeplinire. Asta e credinţa. Credinţa, aşa cum am spus, nu înseamnă să crezi în Dumnezeu; înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu. Viaţa creştină se rezumă la a-L crede pe Dumnezeu. Înseamnă să trăim bazându-ne pe fiecare cuvânt care iese din gura Lui. Înseamnă să-L urmăm în locuri în care n-am mai fost. În situaţii pe care nu le-am mai întâlnit. Să căutăm ţări pe care nu le-am mai văzut. Pentru că noi ştim cine este El.
Aşa e credinţa pe care Biblia o numeşte, într-un sens, credinţă de copil. Nu o credinţă copilărească. Pe când eram copii, pe vremea când eram mici şi nu ştiam prea multe despre în cine să avem încredere sau ce e periculos, ori de câte ori ieşeam din casă ne puneam mâna în cea a mamei sau a tatălui iar atunci când mergeam pe stradă şi ajungeam la o intersecţie, noi nu ştiam diferenţa dintre culoarea roşie şi culoarea verde. Astfel că, atunci când mama se oprea, pentru că o ţineam de mână, ne opream şi noi. Când cobora de pe trotuar ca să treacă strada, coboram şi noi. Pentru că aveam încredere în ea. Ne încredeam în părinţii noştri pentru că eram în grija lor. Evident, există şi părinţi care sunt atât de corupţi încât înşeală încrederea pe care copilaşii lor şi-au pus-o în ei. Îi bat, uneori chiar îi omoară. Totuşi, pentru un copil, în cele mai multe cazuri nu e un lucru stupid şi de neînţeles să se încreadă în propriul părinte. Prin analogie, şi noi suntem chemaţi să ne încredem în Dumnezeu, să ştim că El ne poartă de grijă. El nu ne va conduce spre dezastru. Astfel, credinţa de copil este credinţa care ne transmite încrederea în caracterul lui Dumnezeu, că El ne consideră copiii Lui.
Comentarii la final
Pelerinajul vieţii creştine este un pelerinaj al credinţei. El începe atunci când Dumnezeu creează credinţa în inimile noastre. Primele etape ale experienţei noastre creştine sunt acceptarea lui Hristos şi încrederea în El pentru răscumpărarea noastră. Dar asta înseamnă doar începutul. Întregul pelerinaj al vieţii creştine este înrădăcinat şi întemeiat în aceeaşi convingere fermă, în aceeaşi încredere. Aşa cum ne spune Scriptura, trecem din credinţă în credinţă. Din har în har. Din viaţă în viaţă. Astfel, întregul proces este un proces definit de trăirea în credinţă. De aceea textul din Habacuc este citat de trei ori în Noul Testament: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă."
Tradus de Florin Vidu