Înapoi
Acasă
Biblia

O viziune plină de speranță

R. C. Sproul


Astăzi la Înnoirea Minții vom începe o nouă serie. În următoarele câteva mesaje vom privi la natura credinței, așa cum e ea definită biblic și la relația dintre credință și mântuirea noastră; care sunt ingredientele necesare pentru ceea ce noi numim "credința mântuitoare"; care este relația dintre credință și rațiune și alte subiecte pe care le întâlnim în Biblie referitoare la acest concept al credinței. De fapt, cuvântul "credință" este atât de central pentru perspectiva biblică asupra răscumpărării încât, atunci când vorbim despre creștinism uneori ne referim la el ca fiind religia creștină, dar de cele mai multe ori ne referim la el ca fiind credința creștină, din cauza importanței centrale a acestei idei a credinței. Cuvântul tradus prin credință în Noul Testament, în forma sa substantivală mai poate fi tradus și prin cuvântul "convingere". Pentru că a avea credință sau a crede în ceva înseamnă în esență unul și același lucru.

Vom privi la definiția credinței în înțelesul ei de bază, așa cum o găsim în cartea Evrei, în primul verset al capitolului 11, unde citim aceste cuvinte: "Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie."
Avem deci aici o definiție în care, chiar în prima propoziție, se face o distincție între credință și un alt cuvânt. E vorba de credință și cuvântul "nădejde". Deși aceste două idei sunt deosebite, ele sunt intim legate una de cealaltă. Ne amintim de învățătura lui Pavel din 1Corinteni 13, unde el menționează măreața triadă a virtuților creștine, vorbind despre "credință, nădejde și dragoste". Din nou, vedem aici distincția dintre credință și nădejde.

Înainte să vedem legătura dintre aceste două concepte, dați-mi voie să vorbesc puțin despre conceptul biblic al nădejdii. Pentru că acest cuvânt, "nădejde", are în Noul Testament o funcție oarecum diferită de cea a cuvântului "nădejde" sau "speranță" din limba noastră. Atunci când folosim cuvântul "speranță" ne referim de obicei la o stare emoțională, la o dorință a inimii noastre prin care arătăm că am vrea să se întâmple în viitor un anumit lucru dar nu știm sigur dacă se va întâmpla. Poate sperăm că echipa noastră favorită va câștiga un meci de fotbal sau un meci de baschet. Iar acea speranță s-ar putea să nu se materializeze niciodată. Suntem la mijlocul sezonului fotbalistic și eu sunt de multă vreme un fan al echipei Pittsburgh Steelers. Sper ca înainte de terminarea acestui sezon, Steelers să câștige un meci de fotbal. Această speranță ar putea fi cea pe care Biblia o numește "nădejde deșartă", pentru că nu e nici pe departe o certitudine. Există însă un fel de speranță despre care Scriptura spun că nu ne va face de rușine. Acest lucru ne arată că există și alte speranțe care ne vor face de rușine. Mă tem că speranțele pe care mi le-am pus în echipa mea de fotbal mă vor face într-adevăr de rușine.
Dar atunci când Biblia vorbește despre nădejde, ea nu vorbește despre o dorință viitoare care e nesigură, ci mai degrabă este o dorință viitoare al cărei rezultat e absolut sigur. În alte cuvinte, ea e bazată pe încrederea noastră în promisiunile lui Dumnezeu pentru viitor. Însă atunci când Dumnezeu dă o promisiune pentru viitorul copiilor Săi, iar Biserica se ține strâns de acea promisiune prin nădejde, Biblia folosește metafora unei ancore cu referire la nădejde. Nădejdea este ancora sufletului. O ancoră e ceva ce oferă stabilitate, ea oferă protecție, ca să nu fim purtați de vânt, fără vreo țintă, pe mare. În acest caz, promisiunile lui Dumnezeu pentru mâine sunt ancora sufletului pentru ziua de azi. Conceptul nădejdii, aici, este o nădejde în care este inclusă siguranța.

Așa cum am spus, nădejdea este un cuvânt diferit de "credință". Dar între ele există o legătură; sunt legate aici în primul verset al capitolului 11 din Evrei unde autorul spune: "Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite..." [în versiunea King James din limba engleză: "Credința este substanța lucrurilor nădăjduite" - n.trad.] Substanța lucrurilor nădăjduite. Atunci când Biblia vorbește despre substanță, ea se referă la ceva ce are greutate; la ceva ce are semnificație; ceva ce are conținut; ceva de extremă valoare. Credința este aceea care comunică miezul, esența nădejdii. Credința este substanța lucrurilor nădăjduite. Într-un sens real, nădejdea este credința care privește înainte. Cuvântul "credință" poartă cu sine, așa cum vom vedea, un puternic element de încredere. Unde își găsește substanța această nădejde pe care o am pentru promisiunea viitoare? Își găsește substanța în încrederea, în siguranța pe care o am în Cel ce face promisiunea. Pot să sper pentru că am încredere în Dumnezeu, asta ni se spune aici. Deoarece mă pot încrede în promisiunea lui Dumnezeu pentru mâine, nădejdea mea are substanță, nu e doar o himeră; nu e doar o fantezie, sau proiecția unei dorințe bazate pe vise deșarte. Dimpotrivă, se bazează pe ceva ce are substanță.

Haideți să mergem la restul definiției, "...o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd." Aici Biblia se referă la unul din simțurile trupului uman prin care căpătăm cunoștințe. E vorba de simțul vederii. Avem o expresie în cultura noastră, "cred dacă văd". Unii oameni spun, "Dacă nu văd cu ochii mei, nu pot să afirm acest lucru; nu voi crede." Știm că însuși Noul Testament ne cheamă să ne punem încrederea în Evanghelie, să nu ne bazăm pe vreun salt irațional în întuneric ci pe relatările martorilor oculari care ne prezintă în Scriptură ce au văzut. Ne gândim, de exemplu, la mărturia apostolică a lui Petru, "V-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui." Atunci când Luca își începe Evanghelia, de exemplu, el se adresează lui Teofil și-i spune "m-am apucat de ceva". El vorbește despre lucrurile pe care le susține pe baza relatărilor martorilor oculari. Când Pavel își apără credința în înviere, în capitolul 15 din 1Corinteni, el face apel la martorii oculari ai Hristosului înviat; la Chifa, la cei doisprezece, la cei cinci sute cărora li s-a arătat Isus. Apoi spune: "După ei toți, ca unei stârpituri, mi s-a arătat și mie." Pavel spune deci: "Cred în înviere pentru că L-am văzut pe Hristos înviat." Există o legătură aici, în ce privește credința Noului Testament, între credință și vedere.
Și totuși, autorul cărții Evrei vorbește despre credință ca fiind o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Poate de aceea unii oameni au extrapolat din acest text un fel de bază biblică pentru a face din credința oarbă o virtute. Pentru că, dacă cineva nu poate vedea, despre acel om se spune că e orb. Astfel, dacă credința este o încredințare despre lucrurile pe care nu le vedem, atunci asta ar trebui să însemne că credința despre care vorbește autorul aici este o credință oarbă. Nu mă pot gândi la vreun lucru care să fie mai departe de înțelesul acestui text decât să spun că autorul cărții Evrei pledează în favoarea a ceea ce noi numim credința oarbă. Avocații credinței oarbe spun că noi credem ceea ce credem fără a avea vreun motiv anume. E o credință lipsită de justificare și există un fel de virtute să-ți închizi ochii, să inspiri adânc și să dorești din toate puterile tale ca ceva să fie adevărat. Apoi să spui că e adevărat. Noi numim asta credulitate, nu credință. Biblia nu pretinde niciodată ca noi să sărim în necunoscut. De fapt, porunca Bibliei pentru oameni este să vină din întuneric la lumină. Credința nu trebuie niciodată să fie oarbă, în sensul că e arbitrară, impulsivă sau doar o exprimare a dorinței umane. Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce autorul spune aici că e o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd?

Haideți să explorăm pe scurt acest concept. Mai ales că e legat de acest concept al nădejdii. Credința, atunci când e legată de nădejde, este pusă acum la timpul viitor. Iar singurul lucru pe care nu-l pot vedea deloc este ziua de mâine sau poimâine. Nici unul dintre noi nu am experimentat ziua de mâine. Am spus acum câteva minute că eu am nădejde că Pittsburgh Steelers vor câștiga un meci în acest sezon. Înregistrez această emisiune pentru radio. Am ascultători în direct și ei știu, ei simt durerea mea ca fan al echipei Pittsburgh Steelers. Și ei mai știu că, până acum în acest sezon, echipa Steelers n-a câștigat nici un meci. Până când acest program va ajunge pe undele radioului, cei de la Steelers ar putea fi pe primul loc în Liga Națională de Fotbal (când maimuțele vor scrie o dramă shakesperiană). Poate că echipa Steelers vor fi câștigat cinci meciuri până când această emisiune va fi transmisă la radio și ascultătorii vor spune: "Despre ce vorbește tipul ăsta? E cu adevărat un mare pesimist." Veți vedea atunci cât de lipsit de credință am fost, sau sunt (depinde când ascultați emisiunea). În realitate, eu vorbesc înainte ca voi să auziți înregistrarea, deci nu pot ști pe ce poziție va fi echipa când voi veți asculta aceste cuvinte. Dar nu cred că vor arăta prea bine, dacă mă gândesc la ce-am văzut până acum.
Însă credința este o puternică încredințare, o dovadă despre lucrurile care nu se văd. Dovada este ceva tangibil. Dovada poate fi căpătată prin cele cinci simțuri. Dovada este ceea ce caută polițiștii și încearcă să o adune de la locul crimei. Urme, dovezi directe, mănuși abandonate. Astfel de lucruri există în cazul unei crime sau în cazul oricărei alte infracțiuni. Ei caută amprente și așa mai departe. Aceste lucruri sunt vizibile, dar indică mai departe de ele însele, spre un adevăr important. De aceea trebuie să analizăm dovada, cea care clarifică lucrurile sau demonstrează ceva. Aici, credința este numită o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.

Haideți să explorăm această idee. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Dar știu că Dumnezeu știe ce va aduce ziua de mâine. Iar dacă Dumnezeu promite că ziua de mâine va aduce ceva și eu mă încred în Dumnezeu pentru ziua de mâine, atunci eu am acum credință în ceva ce nu am văzut încă. Dar acea credință este o dovadă, pentru că obiectul ei este Dumnezeu, pe care Îl cunosc, pe care știu că mă pot baza, despre care știu că nu greșește niciodată, El știe totul și e desăvârșit în tot ceea ce spune. Dacă Dumnezeu îmi spune că mâine se va întâmpla ceva, eu cred acest lucru chiar dacă nu l-am văzut încă. Asta nu e credulitate. Nu e ceva irațional. Ar fi irațional dacă nu aș crede, știind că Dumnezeu este Autorul anunțului despre lucrurile încă nevăzute. Dumnezeu nu ne descoperă doar ziua de mâine, pe care n-am văzut-o încă, El ne descoperă și multe lucruri despre domeniul supranatural în care ochii noștri nu pot pătrunde. Astăzi nu putem vedea îngeri. Nu putem vedea cerul. Dar Dumnezeu ne descoperă realitatea acestor lucruri. Și prin credință vedem că ele au substanță, pentru că Dumnezeu este demn de crezare.

Amintiți-vă că atunci când Dumnezeu a venit în Vechiul Testament la Avraam, care este numit tatăl tuturor credincioșilor, El i-a vorbit despre viitor și a spus: "Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, și răsplata ta cea foarte mare." Apoi îl anunță pe Avraam că va fi părintele unei mari națiuni, iar slujitorul lui, Eliezer din Damasc, nu va fi moștenitorul lui. Dumnezeu i-a spus lui Avraam: "Avraame, vreau să ieși din țara haldeilor și vreau să te duci într-un loc pe care ți-l voi arăta. Acolo te voi binecuvânta, și prin tine voi binecuvânta întreaga lume." Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și a plecat neștiind unde se duce. A pornit spre o țară pe care n-a mai vizitat-o, pe care n-a mai văzut-o, dar așteptând o cetate cu temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. El nu e vreun căutător de aur sau vreun căutător de comori ascunse, cum sunt cei din legendele mitologice care au ajuns până la noi, despre comorile piraților ascunse în vreun golf. El e în căutarea unui loc, pentru că Dumnezeu i-a spus că i-l va arăta. Astfel, el se încrede în Dumnezeu pentru ceva ce încă n-a văzut. Făcând astfel, el devine tatăl tuturor credincioșilor.
Noi suntem încă pelerini și călători în această lume, în căutarea patriei cerești, în căutarea acelei cetăți al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu, a noului Ierusalim care se va coborî din cer și pe care nu l-am văzut, dar știm că există. Dovada în acest sens este încrederea pe care o avem în Cel ce promite că va aduce toate lucrurile la îndeplinire. Asta e credința. Credința, așa cum am spus, nu înseamnă să crezi în Dumnezeu; înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu. Viața creștină se rezumă la a-L crede pe Dumnezeu. Înseamnă să trăim bazându-ne pe fiecare cuvânt care iese din gura Lui. Înseamnă să-L urmăm în locuri în care n-am mai fost. În situații pe care nu le-am mai întâlnit. Să căutăm țări pe care nu le-am mai văzut. Pentru că noi știm cine este El.

Așa e credința pe care Biblia o numește, într-un sens, credință de copil. Nu o credință copilărească. Pe când eram copii, pe vremea când eram mici și nu știam prea multe despre în cine să avem încredere sau ce e periculos, ori de câte ori ieșeam din casă ne puneam mâna în cea a mamei sau a tatălui iar atunci când mergeam pe stradă și ajungeam la o intersecție, noi nu știam diferența dintre culoarea roșie și culoarea verde. Astfel că, atunci când mama se oprea, pentru că o țineam de mână, ne opream și noi. Când cobora de pe trotuar ca să treacă strada, coboram și noi. Pentru că aveam încredere în ea. Ne încredeam în părinții noștri pentru că eram în grija lor. Evident, există și părinți care sunt atât de corupți încât înșeală încrederea pe care copilașii lor și-au pus-o în ei. Îi bat, uneori chiar îi omoară. Totuși, pentru un copil, în cele mai multe cazuri nu e un lucru stupid și de neînțeles să se încreadă în propriul părinte. Prin analogie, și noi suntem chemați să ne încredem în Dumnezeu, să știm că El ne poartă de grijă. El nu ne va conduce spre dezastru. Astfel, credința de copil este credința care ne transmite încrederea în caracterul lui Dumnezeu, că El ne consideră copiii Lui.

Comentarii la final
Pelerinajul vieții creștine este un pelerinaj al credinței. El începe atunci când Dumnezeu creează credința în inimile noastre. Primele etape ale experienței noastre creștine sunt acceptarea lui Hristos și încrederea în El pentru răscumpărarea noastră. Dar asta înseamnă doar începutul. Întregul pelerinaj al vieții creștine este înrădăcinat și întemeiat în aceeași convingere fermă, în aceeași încredere. Așa cum ne spune Scriptura, trecem din credință în credință. Din har în har. Din viață în viață. Astfel, întregul proces este un proces definit de trăirea în credință. De aceea textul din Habacuc este citat de trei ori în Noul Testament: "Cel neprihănit va trăi prin credință."

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice