Înapoi
Acasă
Biblia

Exemple de credință

R. C. Sproul


În ultimele două zile am explorat natura credinței biblice, acest concept profund și important care atinge însăși esența a ceea ce înseamnă să fii un creștin. După ce am început cu o scurtă definiție a naturii credinței, privită dintr-o perspectivă biblică, am privit la exemplele care ne sunt date în cartea Evrei, în așa numitul apel al eroilor și eroinelor credinței pe care îl găsim în Evrei 11. Aș vrea să încep astăzi privind la încă vreo câteva astfel de exemple pe care le găsim ilustrate atât de clar în istorie și în viața reală, exemple ce ne arată care este natura credinței. Îmi amintesc de un comentariu pe care Soren Kierkegaard l-a făcut analizând cultura europeană a secolului al 19-lea. Ca un filozof existențial și ca un creștin al zilelor sale, Kierkegaard a avut o atitudine oarecum negativă față de civilizația epocii sale. El a spus: "Nu mă plâng că vremurile sunt rele, ci mai degrabă că ele sunt lipsite de valoare." El a continuat spunând că erau vremuri în care oamenilor le lipsea o credință plină de pasiune. Ori de câte ori se simțea descurajat, spunea că se întoarce la paginile Vechiului Testament. "Acolo găsesc eroii reali din poporul lui Dumnezeu, cu toate defectele și calitățile lor. S-au urât unii pe alții, au luptat, au ucis, au comis adulter, au furat, au mințit, au înșelat." Ideea nu era că se bucură observând aceste modele de comportament păcătos, ci că ei sunt atât de reali. Credința pe care o practicau izvora din situații concrete de frământări și lupte ale unor vieți reale. De aceea mă îndrept către Vechiul Testament, pentru că aici găsesc aceste istorii. Găsesc exemple concrete despre ce înseamnă să trăiești prin credință.

Iar aici, desigur, autorul cărții Evrei, după ce vorbește despre Abel, despre Enoh și Noe, își îndreaptă atenția către cel ce a fost numit tatăl tuturor credincioșilor, Avraam. El spune în versetul 8: "Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu." Observăm că aici cuvântul "credință" este unit cu cuvântul "ascultare". Pentru că la esența credinței stă acțiunea, fiind încrezători în ceea ce Dumnezeu poruncește. De aceea a fost Avraam tatăl credincioșilor. Pe când trăia el încă în păgânism, Dumnezeu i s-a arătat și i-a făcut promisiunea că va fi tatăl unei mari națiuni. Citim în Geneza 15 că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și acest lucru i s-a socotit ca neprihănire. Pavel insistă asupra ideii că Avraam este marele exemplu pentru toți aceia dintre noi care suntem îndreptățiți prin credință, nu prin fapte; noi suntem îndreptățiți ori de câte ori acceptăm promisiunile lui Dumnezeu pe care le găsim în Hristos, la fel cum Avraam, înainte să fi făcut vreun lucru bun sau rău, a fost socotit neprihănit, sau considerat neprihănit, de către Dumnezeu pe baza faptului că s-a încrezut în promisiunea lui Dumnezeu. Însă felul în care și-a demonstrat credința a fost prin ascultare. De aceea Iacov va indica mai târziu spre capitolul 22 din Geneza unde Avraam l-a oferit pe Isaac pe altar, demonstrând astfel rodul credinței sale prin ascultare.

Deci, autorul cărții Evrei spune că Avraam a ascultat prin credință. El a ascultat atunci când Dumnezeu l-a chemat să plece într-un loc, fără să știe măcar încotro se îndreaptă. Trebuie să ne gândim la acest lucru. Putem să-l transformăm în ceva senzațional și să-l facem mai mult pios decât real. Însă realitatea a fost că Avraam era un om în vârstă. Rădăcinile lui erau adânc fixate în Mesopotamia. Acolo îi era familia. Acolo îi erau averile. Acolo îi era moștenirea. Și totuși, la această vârstă înaintată, Dumnezeu vine la el și îi spune: "Mută-te; pleacă de aici. Ieși din acest loc. Ieși din locul în a cărui cultură te simți confortabil. Te voi face să fii un străin într-o țară străină și îndepărtată. Îți voi arăta unde este și te vei duce acolo." Avraam a împachetat totul și a plecat. Asta zic și eu inițiativă bazată pe credință și doar pe credință, această emigrare a lui Avraam într-o țară străină.
Apoi ni se spune că "Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu." Găsim un lucru semnificativ în legătură cu felul de viață al lui Avraam, ca om al credinței, precum și al fiilor și nepoților lui, și anume faptul că Avraam a trăit ca un pelerin. El nu a avut o adresă permanentă. A locuit într-un cort. Aceasta a fost experiența poporului lui Israel. Ei au fost semi-nomazi. S-au mutat din loc în loc, în tot ținutul, pe măsură ce se schimba vremea, ca să poată asigura hrana pentru turmele lor. Trebuiau să se mute unde creștea iarba, în acest ținut arid și pustiu. De aceea nu au avut un loc permanent pe care să-l poată numi casa lor. Avraam căuta și aștepta o cetate care nu era una pământească, ci o cetate al cărei ziditor era Dumnezeu.

În continuare se vorbește despre soția lui Avraam, despre Sara. Ni se spune: "Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om și încă un om aproape mort, s-a născut o sămânță în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra." Din nou, la fel ca soțul ei, Sara a crezut că Dumnezeu Își ține promisiunile. Aceasta e dinamica credinței, nu-i așa? Așa cum am spus de atâtea ori, credința nu înseamnă să crezi că există un Dumnezeu. Credința înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu. Credința înseamnă să te încrezi în fidelitatea lui Dumnezeu. Atunci când cred, tot ce înseamnă asta este că mă bazez pe cineva pe care-l consider demn de încredere, cineva care este cu desăvârșire credincios promisiunilor pe care le face. Așa s-a întâmplat atunci; la fel se întâmplă și astăzi cu oamenii care-și pun credința în Dumnezeu, pentru că ei văd că doar El, și numai El, este până la urmă vrednic de încrederea noastră absolută.

Apoi avem un fel de interludiu, o pauză în acest apel, în versetul 13 unde găsim scris: "În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate." Acest scurt interludiu însumează experiențele tuturor celor ce au fost enumerați, și anume lucrul pe care l-au avut cu toții în comun: ei toți au murit în credință. Au murit fără să vadă sau să realizeze întreaga măsură a promisiunilor care i-au făcut să fie pelerini. Dumnezeu îi promite lui Avraam că va fi tatăl unei mari națiuni. Vorbim despre Israel ca fiind țara promisă. A fost promisă mai întâi lui Avraam și urmașilor lui. Și totuși, singura bucată de pământ care i-a aparținut vreodată lui Avraam după călătoria din Mesopotamia a fost Macpela, unde a avut mormântul. A fost singura proprietate pe care a moștenit-o. Însă el a văzut împlinirea viitoare a promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu și s-a încrezut în această promisiune.

Vă amintiți, dacă trecem rapid la Noul Testament, despre controversele aprinse pe care le-a avut Isus cu Fariseii din zilele Lui. Fariseii, respingându-L pe Isus, au apelat la părinții Vechiului Testament ca bază a respingerii lui Hristos. Ei au făcut apel la Moise, dar Isus le-a răspuns: "Stați puțin, Moise a scris despre Mine." Au pretins că sunt fiii lui Avraam. Vă amintiți că atunci când Isus a spus: "Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi", Fariseii s-au ofensat și au răspuns: "Nu suntem robii nimănui, pentru că suntem copiii lui Avraam." Isus le-a zis: "Sunteți copiii tatălui vostru, diavolul. Sunteți copiii celui căruia îi slujiți. Dacă ați fi fost copiii lui Avraam, ați fi făcut parte din echipa mea, pentru că Avraam s-a bucurat că a văzut ziua Mea." Isus spune deci același lucru pe care îl afirmă și autorul cărții Evrei aici, și anume că Avraam nu numai a privit în viitor către promisiunea unei țări, ci el a privit și înspre promisiunea unui Răscumpărător, promisiune împlinită în persoana lui Hristos.

De asemenea, ne mai amintim, așa cum am menționat mai devreme, că pentru Pavel, atunci când vorbește despre doctrina îndreptățirii doar prin credință în Epistola sa către Romani, prima dovadă, persoana de care se folosește ca să ilustreze cum lucrează neprihănirea, a fost Avraam. Iar ideea principală pe care o subliniază este că oamenii din Vechiul Testament au fost răscumpărați în exact același fel în care sunt răscumpărați și oamenii din zilele noastre. Nu a existat o metodă de mântuire în Israel diferită de cea din comunitatea noului legământ. Îndreptățirea este acum prin credință. Îndreptățirea a fost prin credință și atunci. Temeiul meritelor pentru mântuire în Vechiul Testament a fost meritul lui Hristos, nu meritul taurilor și caprelor, așa cum ne spune autorul cărții Evrei - sângele taurilor și caprelor nu poate șterge păcatul. Dar ei au privit mai departe de ei înșiși, au anticipat, au prefigurat venirea lui Mesia, al cărui sânge va șterge păcatul. În esență, singura diferență este direcția timpului. Avraam a privit înainte înspre cruce; noi privim înapoi către cruce. Credința lui a fost în promisiune; credința noastră este în împlinirea acelei promisiuni. Dar metoda și mijlocul mântuirii este aceeași pentru Avraam, ca și pentru noi astăzi.

Apelul continuă în versetul 17 cu o revenire la Avraam. "Prin credință a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduințele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: "În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele!" Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din morți: și, drept vorbind, ca înviat din morți l-a primit înapoi." Probabil cel mai măreț act de credință, în teamă și cutremur, înregistrat în întreaga Scriptură a fost actul ascultării pe care l-a înfăptuit Avraam atunci când Dumnezeu a venit la el, după ce i-a promis că va avea multe generații de urmași și după ce l-a făcut să aștepte ani și ani și ani la rând înainte să se nască Isaac. Între timp, Avraam, dacă vă mai amintiți, a luat măsuri ca să se asigure că această promisiune se va împlini, cu consimțământul, ajutorul și complicitatea soției sale Sara. Sara știa că e stearpă, de aceea a oferit-o pe slujitoarea ei, Agar, ca o mamă surogat, astfel încât Avraam să poată avea un fiu iar promisiunea să se poată împlini. Astfel, Agar are un fiu al cărui nume este Ismael, dar nu acesta e fiul promisiunii. Și, din nou, după mai multă așteptare, Dumnezeu deschide pântecul Sarei și, la vârsta ei înaintată și în starea ei de infertilitate, Sara aduce pe lume un fiu, al cărui nume, de la primul ei răspuns la declarația inițială, este cuvântul evreiesc "Isaac", care înseamnă "râs". Pentru că Sara a râs atunci când i s-a spus că va avea un fiu. Toate speranțele lui Avraam, întregul său destin este cuprins în acest copil, în Isaac.

Dar iată că vine Dumnezeu la el și îi spune, "Avraame, ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune Eu." Cunoașteți restul istoriei. Cum Avraam, cu teamă și tremurând și-a luat fiul și a plecat într-o călătorie de trei zile. Pe drum, Isaac se uită la tatăl lui și-i spune: "Avem lemne pentru foc, avem tot ce ne trebuie ca să aducem jertfa. Dar unde e mielul?" Avraam se uită la fiul său și-i răspunde: "Iehova Iire, Dumnezeu va purta de grijă." Cred că putem privi la această scenă, o putem scoate din contextul umanității reale, făcând astfel din Avraam un sfânt de hârtie, cu un fel superficial de pioșenie, care spune: "Hei, nu-ți fă griji din pricina asta, fiule. Dumnezeu ne va da mielul după ce ajungem pe vârful muntelui." El de fapt se cutremură gândindu-se: "Cum a putut Dumnezeu să-mi ceară așa ceva? Cum a putut Dumnezeu să mă cheme într-un astfel de loc, într-un astfel de moment și să-mi ceară să fac așa ceva?" Însă Avraam se încrede în Dumnezeu. Evident, el se bazează pe faptul că, după ce Isaac va fi ucis, Dumnezeu îl va învia din morți. Așa că Avraam se duce și construiește altarul, împrăștie lemnul pe altar, ia funiile și își leagă fiul pe altar. Când ridică mâna cu cuțitul, în ultima secundă posibilă Dumnezeu intervine și-i spune: "Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Mine." Iată o istorie a credinței la modul absolut. Singura care o depășește este credința lui Hristos. În orice caz, o celebrăm ca pe un exemplu.

Iar apoi continuăm, "Prin credință a dat Isaac lui Iacov și Esau o binecuvântare, care avea în vedere lucrurile viitoare." Observați ordinea binecuvântărilor. Prin credință Isaac l-a binecuvântat mai întâi pe Iacov și apoi pe Esau și nu invers. Prin credință Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif și "s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său." Prin credință a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârșitul, de ieșirea fiilor lui Israel din Egipt și a dat porunci cu privire la oasele sale." Una din propoziții îi este dedicată în acest punct lui Iosif. Dacă există vreun personaj în Vechiul Testament care a trăit prin credință, acesta a fost Iosif. Pentru că, în cea mai mare parte a timpului în care a trăit prin credință, Iosif a fost singur. Nu a avut compatrioți evrei care să-i împărtășească credința. A trăit în închisoare, într-o țară străină. I s-au adus acuzații false. A fost condamnat pe nedrept. Singur, dar încrezându-se în Dumnezeu în acea celulă; până când Dumnezeu nu numai că l-a eliberat, dar l-a și ridicat la rangul de prim-ministru al celei mai puternice națiuni din lumea de atunci. Când era pe moarte, și-a chemat poporul să locuiască în Egipt. Însă el știa că, într-o zi din viitor, poporul său va părăsi Egiptul și se va îndrepta spre țara promisă. El cunoștea promisiunea și știa că țara promisă nu era Egiptul. Anticipând, cu mult înainte să se întâmple, acel eveniment pivotal al istoriei Vechiului Testament, exodul din Egipt, în ultimul său testament Iosif a lăsat instrucțiuni ca oasele să-i fie duse din Egipt înapoi în țara promisă. Asta înseamnă credință. "Poate că nu mai ajung acolo cât sunt în viață, dar vreau ca oasele mele să fie deshumate și reîngropate în țara promisă."

"Prin credință a fost ascuns Moise trei luni de părinții lui, când s-a născut: pentru că vedeau că era frumos copilul și nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului." Avem aici o credință exercitată de părinții lui. Vorbim adesea de exercitarea credinței și încredințarea bunului cel mai de preț în providența lui Dumnezeu. Ce spuneți atunci de istoria mamei lui Moise care, atunci când s-a dat decretul ca fiecare copil de parte bărbătească să fie ucis din porunca lui Faraon, ea și-a ascuns copilul până când plămânii acestuia s-au dezvoltat atât de mult încât, atunci când plângea, era imposibil să mai ascundă acel sunet. Așa că a făcut un coș de nuiele și s-a îngrijit să-l căptușească cu smoală, apoi și-a așezat copilul în acest coș, l-a așezat pe valurile Nilului și i-a dat drumul, l-a lăsat să plutească în grija providenței. Iar Dumnezeu, în providența Lui, a făcut ca însăși fata lui Faraon să găsească acest bebeluș, să-l adopte și să crească acest copil ca prinț la curtea lui Faraon. Ce rezultat incredibil al credinței unei mame!

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice