Înapoi
Acasă
Biblia

Credința și pocăința

Darurile lui Dumnezeu sau roade ale voinței libere

Sam Storms


Să vorbim pentru un moment, despre cazul ipotetic al fraților gemeni, Jerry și Ed. Dacă mărturia biblică asupra condiției omenirii decăzute este să fie crezută (și dacă suntem creștini trebuie să fie crezută), niciunul din acești tineri, din propria lui inițiativă, nu are nici o dorință după Cristos sau după binecuvântările oferite în Evanghelie. Dacă niciunul nu vine la Cristos nu este pentru că ei vor, dar nu se numără printre cei aleși sau li se spune că, în pofida dorinței lor, Dumnezeu nu îi va lăsa. Dacă niciunul nu vine la Cristos este pentru că ei nu vor să aibă nimic de-a face cu Isus sau cu orice altceva de natură spirituală. Ei se delectează în necredința lor, chiar dacă se comportă în ceea ce am putea numi o manieră civilizată și umană. Nu se găsește nimic în Cristos care să îi atragă; nimic în persoana Sa care le-ar putea momi inimile lor din păcat spre mântuire.

Apoi se întâmplă. Fie în mod gradual, de-a lungul unei perioade care durează luni de zile, sau cu repeziciunea unei furtuni de primăvară, inima lui Jerry este înmuiată față de adevărul pe care odată l-a urât. Realitatea păcatului său și poziția primejdioasă din punct de vedere al eternității, în care l-a plasat, afectează puternic sufletul său, iar el tremură la gândul de a fi ofensat pe Dumnezeul infinit de sfânt și neprihănit. Ed, care a auzit aceeași Evanghelie proclamată, nu poate înțelege această schimbare bruscă în fratele său. Ceea ce Jerry consideră acum întru totul demn de iubit, Ed continuă să deteste. Necredința lui Jerry dispare sub o revărsare de pocăință și o dragoste din tot sufletul său pentru Cristos. Printr-un act al voinței sale, Jerry îmbrățișează suferințele răscumpărătoare ale lui Isus ca singura lui speranță și refugiu. El respinge de bună-voie păcatul și bizuirea pe sine, și cu bucurie se încrede în Cristos. Însă Ed rămâne îndărătnic, iar acum mai indignat chiar, în necredința lui. În cele din urmă, asemenea celor doi tâlhari crucificați de o parte și de alta a Domnului nostru, ei părăsesc această lume: Ed în necredință, Jerry în Cristos

Iată aici întrebarea critică: Ce i-a făcut pe Jerry și Ed să difere? Arminianul insistă că ceea ce i-a făcut pe Jerry și Ed să fie diferiți a fost Jerry. Singura rațiune suficientă și ultimă pentru care Jerry a crezut iar Ed nu a crezut este faptul că Jerry și-a exercitat propria sa voință liberă. Fiindcă Dumnezeu a prevăzut din eternitatea trecută faptul că Jerry avea să creadă, iar Ed nu, El l-a ales pe Jerry să fie moștenitor al vieții veșnice, lăsându-i lui Ed răsplata cuvenită lui.

Calvinistul, pe de altă parte, cunoscând faptul că datorită depravării morale totale atât a lui Jerry cât și a lui Ed, niciunul dintre frați nu ar putea sau nu ar avea dorința de a crede, consideră motivul diferenței dintre ei ca fiind în Dumnezeu și în harul Său necondiționat și suveran. Atât Jerry cât și Ed doreau, și prin urmare meritau să fie abandonați în păcatul lor și rezultatului lui inevitabil, moartea veșnică. Însă datorită unui motiv ascuns în adâncul inimii Sale, Dumnezeu l-a iubit pe Jerry cu o iubire veșnică și i-a dat atât darul credinței cât și al pocăinței.

În afirmarea faptului că credința și pocăința sunt darurile lui Dumnezeu pentru Jerry dar nu și pentru Ed, noi nu trebuie să ne gândim la ele ca la un lucru material, tangibil, care se prezintă ambalat ca și un cadou cu fundiță roșie! Biblia descrie credința și pocăința ca daruri din partea lui Dumnezeu pentru aleșii Săi ca să accentueze faptul că deși Jerry este autorul acestor acțiuni, Dumnezeu este cauza ultimă. Jerry a dorit să creadă, însă doar după ce, și doar datorită faptului că Dumnezeu i-a oferit puterea. Așadar, pocăința lui Jerry de păcat și credința lui în Cristos sunt înfățișate ca daruri deoarece ele se revarsă din harul suveran al lui Dumnezeu. Jerry nu le-a câștigat sau nu le-a obținut prin îndeplinirea unei anumite condiții. Nu a fost nici pentru că Dumnezeu ar fi văzut în Jerry anumite calități ale caracterului sau potențial pentru a face binele care i-ar fi lipsit lui Ed. Nu s-a datorat faptului că părul lui Jerry era puțin mai închis decât al lui Ed, și că Dumnezeu preferă părul negru față de cel blond. Mai degrabă, folosind limbajul Scripturii, "Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră nici bine nici rău, [Jerry a fost ales] - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă..." (Rom. 9:11).

Atât Jerry cât și Ed erau morți spiritual în păcatul și fărădelegile lor. Niciunul dintre ei n-ar putea pretinde că favoarea divină i se cuvenea, nici că ar fi dorit-o. Însă Jerry a înviat, pe când Ed nu. De ce? Întocmai cum Lazăr s-a ridicat și a ieșit din mormântul său deoarece Dumnezeu l-a insuflat cu viață fizică și respirație, la fel și Jerry a fost insuflat cu un nou principiu al vieții spirituale prin care s-a ridicat și a venit la Cristos în credință și pocăință. Haideți să vedem dacă Scriptura asigură dovada adecvată descrierii noastre a credinței și pocăinței mai degrabă ca daruri ale harului lui Dumnezeu decât rezultatele pretinsei voințe libere a omului.

Texte biblice relevante despre credință ca dar al lui Dumnezeu

Să observăm trei pasaje care se referă la o credință mântuitoare. Primul este Efeseni 2:8-10.

"Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință; și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, creați în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele."

Care este mai precis "darul" (v. 8) lui Dumnezeu? Arminienii au apelat deseori la un aspect al gramaticii grecești care credeau că face imposibil ca "credința" să fie "darul" la care se referă Pavel. Cuvântul credință, argumentează ei, este de genul feminin, pe când pronumele tradus aceasta ("și aceasta nu vine de la voi") este neutru. Dacă Pavel ar fi intenționat să descrie "credința" ca fiind darul, el ar fi folosit forma feminină a pronumelui. Atunci, la ce se referă cuvântul aceasta? Care este "darul" lui Dumnezeu?

Unii arată înspre "harul" (v. 8) prin care noi am fost mântuiți. Însă cuvântul "har" asemenea "credinței" este la fel de genul feminin. Prin urmare, dacă "aceasta" care nu vine de la noi înșine nu se poate referi la "credință", cu atât mai puțin nu se poate referi la "har", care are înclinația adițională de a fi chiar mai mult îndepărtat în propoziție de pronumele "aceasta". Deci, ce spune Pavel? Care este precedentul lui "aceasta"?

Evident că "darul" lui Dumnezeu este mântuirea în totalitatea ei, o mântuire care decurge din harul lui Dumnezeu și devine a noastră prin credință. De la început până la sfârșit, de la inițierea ei și până la desăvârșirea ei, mântuirea este un dar al lui Dumnezeu pentru aleșii Săi. În consecință, acea credință prin care noi ajungem în posesiune experiențială a ceea ce Dumnezeu a pregătit în har este la fel un dar ca oricare alt aspect al mântuirii. Cineva nu mai poate nega faptul că credința este înfășurată în darul lui Dumnezeu pentru noi mai mult decât nu o poate nega ca fiind legată de harul lui Dumnezeu. Totul este din Dumnezeu! Mântuirea este a Domnului!

Să luăm în considerare și ce spune Pavel într-un alt text. În Filipeni 1:29 el scrie, "Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El." Ceea ce se poate să fi fost greu de înțeles în Efeseni 2 este inevitabil de clar în Filipeni 1:29. Totuși, aspectul uimitor în legătură cu acest verset nu este că credința în Cristos este un dar al lui Dumnezeu, ci și că a suferi pentru Cristos este!

Traducerea "a fost dat" nu evidențiază deplinătatea înțelesului dat de Pavel. Nu trebuie să considerăm fie suferința sau credința în Cristos doar ca o concesie din partea lui Dumnezeu. Deseori vorbim de "a dărui sau acorda" ceva cuiva, dar avem în vedere faptul că noi oarecum șovăitor ne dăm permisiunea sau încuviințarea la ceea ce, de altfel, se poate să ne fi opus. Nu așa este aici. Cuvântul în greacă pe care Pavel îl folosește înseamnă "a da cu îndurare și în mod gratuit". Cu alte cuvinte, Dumnezeu este încântat să ne ofere aceste lucruri în dar. El o face cu dragoste și cu toată exuberanța unui tată care se bucură de binecuvântarea copiilor săi. Așadar, suferința în viața creștină nu este mereu impusă ca o pedeapsă, nici nu apare întâmplător ca și cum o anumită nenorocire s-a abătut asupra noastră în afara voinței și puterii lui Dumnezeu. Suferința de dragul lui Cristos, la fel ca și credința în numele Lui, este un privilegiu pe care ni-l oferă Dumnezeu în mila Sa plină de iubire și preocuparea Sa plină de îndurare.

Un alt pasaj care tratează subiectul credinței ca dar din partea lui Dumnezeu este 2 Petru 1:1. Acolo citim, "Simon Petru, rob și apostol al lui Isus Cristos, către cei care, prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos, au primit o credință la fel de prețioasă ca a noastră." Petru face referire la cititorii săi ca recipienți ai unei credințe care nu este în niciun fel inferioară celei a apostolilor. Versiunea NIV o traduce astfel, "o credință la fel de prețioasă ca a noastră." Alții preferă să-l interpreteze pe Petru ca spunând faptul că, credința acestor bărbați și femei creștini, cărora el le scrie, îi plasează în aceeași poziție privilegiată ca și pe apostoli, având acces egal la Tatăl prin Fiul.

Ceea ce este de cea mai mare importanță aici este cuvântul tradus "au primit". Are legătură cu un verb care înseamnă "a obține prin tragere la sorți" (vezi Luca 1:9; Ioan 19:24; Fapte 1:17). Așadar, credința este înlăturată din sfera voinței umane libere și plasată în perspectiva ei adecvată ca avându-și originea în voința suverană și întru totul îndurătoare a lui Dumnezeu. Fiindcă nu este prin hazard sau noroc că unii ajung la credința mântuitoare, ci în virturea dreptății Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos.

Texte biblice relevante despre pocăință ca dar al lui Dumnezeu

Dar cum rămâne cu pocăința? O descrie Biblia la fel ca dar al lui Dumnezeu? Am putea începe cu un pasaj din 2 Timotei:

"Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului; și, venindu-și în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia. " (2:24-26).

Apostolul îl îndeamnă pe tânărul Timotei să fie blând și răbdător cu oamenii în nădejdea că Dumnezeu ar putea binevoi să le dea pocăință care duce la cunoașterea adevărului. Oamenii sunt prin natură incapabili de a se pocăi de păcatul lor, nu pentru că doresc și ar fi împiedicați de Dumnezeu sau de circumstanțe dincolo de controlul lor. Sunt incapabili de pocăință fiindcă este în natura lor să iubească păcatul, nu să îl urască. Ei aleg să nu se pocăiască; preferă să persiste în căile lor păcătoase și răzvrătite.

Dacă un om are să se pocăiască el trebuie să fie făcut capabil de Dumnezeu pentru a face acest lucru. Lui trebuie să-i fie "dată" pocăința ca dar. Dacă o persoană se pocăiește sau nu, spune Pavel, depinde în ultimă instanță de Dumnezeu. Depinde de El și de buna Sa plăcere suverană de a dărui sau de a reține ceea ce duce "la cunoașterea adevărului." Faptul că Dumnezeu nu a acordat acest dar în mod universal este evident de la sine. Dacă pocăința era ceva ce Dumnezeu dădea tuturor, Pavel cu greu ar mai fi spus "în nadejdea că" Dumnezeu i-ar putea da pocăință. În mod clar el prevede ca posibilitatea reală, ca Dumnezeu să nu i-o acorde.

Este important de observat faptul că în mintea lui Pavel suveranitatea lui Dumnezeu nu minimalizează în niciun fel obligația etică a lui Timotei sau stringența cu care o duce la îndeplinire. Pavel nu spune, "Relaxează-te, Timotei; nu te îngrijora cu privire la modul în care acționezi. La urma urmei, dacă acești oameni se pocăiesc sau nu este în mâinile lui Dumnezeu, nu ale tale. Așa că liniștește-te și fă cum îți place." Pavel știa că dragostea răbdătoare a lui Timotei poate foarte bine să fi un mijloc folosit de Dumnezeu în acordarea plină de har a pocăinței. Așadar, vedem încă o dată că antecedența suveranității divine nu subminează însemnătatea morală sau necesitatea voinței umane.

Să nu fiți duși în eroare prin declarații neadecvate referitoare la învățăturile Calvinismului. Nu este ca și cum păcătoșii chinuiți de remușcări și întristați stau înaintea lui Dumnezeu stăruind ca El să le dea pocăință, iar Dumnezeu obligat prin decretul Său neîndurător, refuză să ia în seamă cererea lor. Nu este "niciunul neprihănit", spune Pavel, "niciunul măcar". Nu este "niciunul care să înțeleagă", nu este "niciunul care să caute pe Dumnezeu" (Romani 3:10-11). Dacă vreunul se pocăiește, el va fi mântuit. Însă niciunul nu se va pocăi afară de cazul în care Dumnezeu îi oferă cu îndurare pocăință.

Acest adevăr fundamental este repetat în cartea Faptele Apostolilor: " După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, și au zis: "Dumnezeu a dat deci și Neamurilor pocăință, ca să aibă viața." (Fapte 11:18; vezi și 5:31). Atunci când Petru și asociații săi au fost martori la răspunsul mântuitor din partea acestor Neamuri în fața Evangheliei, la ce concluzie au ajuns ei? Prin voință liberă au îndeplinit ei condițiile pe baza cărora Dumnezeu avea să-i aleagă? Doamne ferește!

Petru a văzut răspunsul lor și a putut deduce doar că Dumnezeu le dăduse darul pocăinței. Petru nu trebuia să fi tras o asemenea concluzie dacă pocăința era un dar universal pe care toți îl primesc. El vede și aude credința lor în Cristos, din care concluzionează că Dumnezeu le-a dat pocăință. Dacă tuturor, chiar și celor care persistă în necredință, le este acordată pocăința, Petru nu putea și n-ar fi raționat așa cum a făcut-o.

Așa cum a fost pentru Petru și Pavel, la fel și cu noi, această doctrină va afecta în mod radical motivele și metodele noastre în evanghelizare. J.I. Packer a explicat cum anume:

"În timp ce noi trebuie să ne amintim mereu că responsabilitatea noastră este să proclamăm mântuirea, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este Cel care mântuiește. Dumnezeu este Cel care aduce bărbați și femei la proclamarea Evangheliei și Dumnezeu este Cel care-i aduce la credința în Cristos. Lucrarea noastră evanghelistică este instrumentul pe care El îl folosește în acest scop, însă puterea care mântuiește nu se află în instrument: este în mâna Celui care folosește instrumentul. Nu trebuie să uităm nicicând acest fapt. Căci dacă uităm că este dreptul lui Dumnezeu de a produce rezultate atunci când Evanghelia este predicată, vom începe a crede că este responsabilitatea noastră de a-i aduce la mântuire. Și dacă uităm că numai Dumnezeu poate da credință, vom începe să credem că a face convertiți depinde, în ultimă instanță, nu de Dumnezeu, ci de noi, și că factorul decisiv este modul în care noi evanghelizăm."

O dată ce începem să credem că pocăința și credința sunt în puterea omului spre a le produce, noi vom adopta acele metode și procedee inventate prin care să le extragem de la el. Am deveni păcătos de pragmatici: orice funcționează în a garanta o decizie este din acest motiv considerat ca fiind acceptabil. Știind ceea ce este Evanghelia, ar fi doar jumătate din însărcinare. De asemenea, am avea nevoie să dezvoltăm o tehnică irezistibilă pentru provocarea unui răspuns. Ca urmare, veridicitatea sau falsitatea unei metode evanghelistice va fi determinată doar pe baza roadei pe care chipurile o aduce. În plus, Packer continuă, "noi ar trebui să privim evanghelizarea ca o activitate care implică o bătălie a voințelor între noi înșine și cei la care mergem, o bătălie în care victoria depinde de lansarea unui baraj suficient de greu de efecte calculate. Așadar, filozofia noastră despre evanghelizare ar ajunge îngrozitor de asemănătoare filozofiei de spălare a creierului."

Însă nu este corect, concluzionează Packer, atunci când luăm asupra noastră înșine să facem mai mult decât ne-a încredințat Dumnezeu nouă să facem:

"Nu este corect când ne considerăm pe noi înșine responsabili pentru a face convertiți, și privim spre propriile noastre eforturi și tehnici pentru a realiza ceea ce numai Dumnezeu poate înfăptui. A face acest lucru înseamnă a ne amesteca necuvenit în oficiul Duhului Sfânt, și a ne slăvi pe noi înșine ca agenți ai nașterii din nou. Iar aspectul esențial pe care trebuie să-l înțelegem este acesta: doar permițând cunoașterii noastre a suveranității lui Dumnezeu, să dirijeze modul în care plănuim, ne rugăm și lucrăm în slujba Lui, putem evita să ajungem vinovați de această greșeală."

La încheierea acestei lecții doresc să vă îndemn să nu concluzionați în grabă că dovada Noului Testament pentru credință și pocăință ca daruri este insuficientă pur și simplu fiindcă am discutat numai cinci pasaje (oricât de ușor de înțeles ar fi ele). Vă asigur că, Noul Testament este plin de texte care afirmă inițiativa divină în mântuire. Aici am limitat intenționat studiul nostru la pasajele în care se face o referire clară la credință și pocăință ca daruri ale harului divin.

În acest moment cineva ar putea obiecta: "Dar dacă Jerry (sau oricare persoană aleasă) ar refuza sau chiar ar abuza de dar? Doar pentru că Dumnezeu ne dăruiește credință și pocăință nu garantează faptul că noi le vom accepta și folosi, nu-i așa?" Foarte cert că așa este! Însă iarăși, acesta este un subiect pe care îl voi trata mai târziu. Pentru momentul de față este suficient să se spună că alegerea trebuie să fie necondiționată, fiindcă așa-numitele condiții de care o agață Arminianul sunt dincolo de abilitatea și bunăvoința omului de a le satisface. Dacă Jerry se pocăiește și crede Evanghelia, se datorează faptului că Dumnezeu l-a făcut capabil în mod suveran și îndurător să acționeze astfel; iar dacă Jerry și-ar face numai timp să ia în considerare problema în dezbatere, el ar fi cu sigurață de acord. Mărturia lui Charles Spurgeon în privința propriei lui convertiri ilustrează ceea ce m-am străduit să explic:

"Într-o noapte în timpul săptămânii, când mă aflam în casa lui Dumnezeu, nu mă gândeam prea mult la predica transmisă de predicator, fiindcă nu o credeam. Gândul acesta m-a izbit, L-am căutat pe Domnul. Adevărul a străfulgerat mintea mea într-o clipă - Nu L-aș fi căutat pe El dacă n-ar fi fost o influență precedentă în mintea mea care să mă determine să-L caut. M-am rugat, am gândit eu, dar apoi m-am întrebat: Cum am ajuns să mă rog? Am fost determinat să mă rog prin citirea Scripturilor. Cum am ajuns să citesc Scripturile? Le-am citit, dar ce m-a determinat să fac asta? Apoi, într-o clipă, am înțeles că Dumnezeu era cauza a tot și că El era Autorul credinței mele, și astfel întreaga doctrină a harului s-a deschis înaintea mea, iar de la această doctrină nu m-am îndepărtat până în ziua de față și doresc să fac aceasta mărturisirea mea constantă, " (Charles H. Spurgeon, Autobiography, vol. 1, The Early Years, 1834-1859).

Tradus de Lacrisa Novac


Doctrine