Înapoi
Acasă
Biblia

Consecințele căderii omului în păcat

J. Gressham Machen


Omul, ca ființă creată, era bun. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, în cunoștință, neprihănire și sfințenie. Ei bine, dar, dacă Dumnezeu l-a creat pe om bun, cum se face că acum toți oamenii sunt răi? Cum s-a transmis păcatul la toată omenirea? Ce a determinat această schimbare uluitoare din bine în rău?

Păcatul a intrat în lume prin depravarea lui Adam. Urmașii lui Adam nu își încep viața fără păcat, așa cum a început-o el. Ei o încep pătată, într-un anumit fel sau altul, de păcatul pe care l-a comis Adam. Dacă Adam a păcătuit, el ar fi trebuit să moară. Moartea era pedeapsa neascultării. Deci, el a păcătuit. Ce s-a întâmplat după aceea? A fost Adam singurul care a murit? Au început urmașii lui din același loc de unde a început și el? Au avut și ei în față aceeași alternativă dintre moarte și viață, care a fost pusă înaintea lui Adam? Cartea Geneza indică foarte clar opusul acestor lucruri. Descendenții lui Adam, înainte ca ei să facă vreo alegere, aveau deja asupra lor pedeapsa morții.

Ce să însemne, dar, aceasta? Adam era reprezentantul rasei umane, numit în mod divin. Dacă el ar fi ascultat poruncile lui Dumnezeu, întreaga rasă a urmașilor săi ar fi avut viața; dacă el nu ar fi ascultat, aceștia ar fi avut moartea. Nu văd cum narațiunea cărții Geneza, atunci când o iei ca un întreg, ar putea să însemne altceva.

Această perspectivă a lucrurilor devine mai explicită în anumite pasaje importante din Noul Testament. În ultima parte a capitolului cinci din Romani, apostolul Pavel explică lucrurile în mod specific. "Prin greșeala unui singur om, condamnarea a venit asupra tuturor oamenilor" (Romani 5:18) (traducere după versiunea autorului, n. tr.). "Prin neascultarea unui singur om [spune el în următorul verset] mulți au fost făcuți păcătoși". În aceste cuvinte și pretutindeni în acest pasaj observăm marea doctrină - atunci când Adam a păcătuit el a făcut-o în calitatea de reprezentant al rasei, așadar este destul de corect să spunem că toată omenirea a păcătuit în el și a decăzut odată cu el, încă de la primul său păcat. Există o legătură profundă între Adam și întreaga rasă a urmașilor săi.

Dumnezeu i-a spus lui Adam că, dacă nu va asculta, va muri. Care este însemnătatea acelei morți? Ei bine, aceasta include moartea fizică. Nu este nicio îndoială în această privință. Dar, din nefericire, aceasta include cu mult mai mult decât moartea fizică. Aceasta include moartea spirituală, moartea sufletului față de lucrurile care sunt bune, include moartea sufletului față de relația cu Dumnezeu. Înspăimântătoarea pedeapsă a acelui păcat al lui Adam a fost faptul că el și descendenții săi au devenit morți în greșelile și păcatele lor (cf. Efeseni 2:1). Ca pedeapsă dreaptă pentru păcatul lui Adam, Dumnezeu și-a retras bunăvoința; și sufletele întregii omeniri au devenit moarte din punct de vedere spiritual. Sufletul care este mort din punct de vedere spiritual, sufletul care este corupt este culpabil nu doar datorită vinei lui Adam dar și datorită propriului său păcat. Acesta merită pedeapsa veșnică.

Doctrina cu privire la mânia lui Dumnezeu nu este una populară, însă nu este nici o doctrină care să fie mai complet răspândită de-a lungul întregii Biblii. Pavel dedică o mare parte acestei doctrine în primele trei capitole din Epistola către Romani, pe care o consacră expunerii mesajului său despre mântuire; și el este foarte atent să arate faptul că mânia lui Dumnezeu este peste toți oamenii, cu excepția celor care au fost mântuiți prin harul lui Dumnezeu. În acest pasaj din primele trei capitole din Romani nu există nimic ieșit din comun. Acesta doar expune, într-un fel comprehensiv, ceea ce se presupune din Geneza la Apocalipsa și devine explicit în nenumărate pasaje.

Oare formează învățătura lui Isus vreo excepție față de prezentarea, de altfel universală, despre mânia lui Dumnezeu în Biblie? Ei bine, ai putea crede aceasta dacă ai asculta doar ceea ce spune sentimentalismul modern cu privire la Isus din Nazaret. Oamenii lumii, care nu s-au născut niciodată din nou, care nu au ajuns niciodată sub convingerea stării de păcat, au reconstruit un Isus acomodat cu situația lor, un sentimentalist plăpând, care predica numai despre dragostea lui Dumnezeu și nu avea nimic de zis cu privire la mânia lui Dumnezeu. Foarte diferit este, însă, realul Isus - cel prezentat în sursele noastre de informații istorice. Isus cel real a proclamat, fără îndoială, un Dumnezeu care este "un foc mistuitor" (Deuteronom 4:24; compară cu Evrei 12:29), așa cum spune Vechiul Testament, pe care El l-a onorat drept Cuvântul lui Dumnezeu. Foarte de temut a fost însăși mânia lui Isus, așa cum o descriu Evangheliile, o profundă indignare arzătoare împotriva păcatului. Și teribilă este mânia lui Dumnezeu pe care El l-a proclamat ca Domnitor al cerului și al pământului. Nu, cu certitudine, nu poți scăpa de învățătura Bibliei cu privire la mânia lui Dumnezeu făcând apel la Isus din Nazaret. Cele mai grozave prezentări biblice cu privire la mânia lui Dumnezeu sunt cele găsite în cuvintele binecuvântatului nostru Mântuitor.

Unde găsim cea mai teribilă descriere despre iad din Biblie? Isus este cel care vorbește despre păcatul care nu va fi iertat nici în această lume și nici în cea viitoare; Isus este cel care spune de viermele care nu moare și focul care nu se stinge (Marcu 9:48); Isus este cel care ne-a oferit relatarea despre bogatul și Lazăr și despre marea prăpastie dintre ei (Luca 16:19-31); Isus este cel care spune că e mai profitabil pentru un om să intre în viață doar cu un ochi decât să aibă doi ochi să și fie aruncat în focul iadului (Matei 18:9). Regăsim aceste lucruri în Predica de pe Munte și, cu certitudine, în marele capitol despre judecată - capitolul douăzeci și cinci din Matei, precum și în alte pasaje, mult prea numeroase pentru a fi menționate. Aceasta nu se află undeva în circumferința învățăturii sale, ci este însăși inima și miezul acesteia.

Nu cred că înțelegem întotdeauna suficient de clar cât de mare este divergența din acest punct dintre învățătura lui Isus și predicarea curentă. Oamenii de azi sunt interesați de această lume. Ei nu-și mai conștientizează păcatul și, prin urmare, și-au pierdut frica de iad. Ei au încercat să facă din creștinism o religie a acestei lumi. Au ajuns să-l privească doar ca pe un program pentru enunțarea condițiilor împărăției lui Dumnezeu pe acest pământ; și sunt extrem de nerăbdători atunci când cineva îl privește drept un mijloc de intrare în rai și scăpare de iad.

Am menționat învățătura biblică despre iad doar pentru că este necesară în înțelegerea învățăturii biblice cu privire la păcat. Grozăvia pedepsei păcatului arată mai clar ca orice altceva ticăloșenia păcatului înaintea ochilor lui Dumnezeu.

Am încercat să vă prezint schițat întreaga imagine - omul vinovat de greșeala imputată a primului păcat al lui Adam; omul care suferă prin consecință moartea, care este pedeapsa păcatului - nu doar moartea fizică, ci și cea spirituală, ce constă în coruperea întregii naturi a omului și în incapacitatea sa totală de a-i fi pe plac lui Dumnezeu; omul care produce din inima sa coruptă păcate fără număr; omul care stă față în față cu pedeapsa veșnică a iadului. Aceasta este imaginea care se desfășoară pe parcursul întregii Biblii. Omenirea, conform Bibliei, este un popor pierdut în păcat. Păcatul nu este doar o adversitate, ci este ceva care atrage după sine indignarea neprihănitului divin. Înaintea justiției groaznice a lui Dumnezeu nu poate sta niciun lucru necurat; și omul este necurat, un încălcător al legii sfinte a lui Dumnezeu, supus în mod drept la pedeapsa sa teribilă.

Pe măsură ce încerc să vă prezint acea imagine, cred că sunteți și voi, la fel ca mine, impresionați de faptul că oamenii din zilele de astăzi, în mod general, nu ar asculta sau nu ar crede acest lucru. Ei nu ar admite faptul că întreaga omenire este pierdută în păcat. Îmi amintesc de un serviciu la care am luat parte cu câțiva ani în urmă, într-o biserică dintr-un sat frumos. Predicatorul era în mod distinct mai sus de nivelul mediu în ceea ce privește cultura și zelul moral. Nu îmi amintesc predica sa (decât că era o glorificare a omului), dar îmi amintesc de ceva ce-a zis în rugăciunea sa. El a citat acel verset din Ieremia, că inima omului este "înșelătoare mai presus de toate lucrurile și deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9) și apoi a adăugat în rugăciunea sa, după cum îmi amintesc, aceste cuvinte: "O, Doamne, tu știi că noi nu mai acceptăm această interpretare, dar, crede acum, că omul ar face ce este drept dacă ar cunoaște calea cea bună". Ei bine, omul a fost cel puțin sincer cu privire la acest subiect. Avem o opinie bună despre noi astăzi; și dacă este așa, de ce nu l-am lăsa pe Domnul să știe secretul nostru? De ce să continuăm prin a cita, într-o manieră ipocrit de pioasă, confesiuni despre păcat din Biblie dacă nu credem un cuvânt din ele. Cred că predica acelui predicator de la sat a fost rea, foarte rea. Dar cred totodată că nu a fost așa de rea, probabil, precum rugăciunile acelor predicatori care au respins deja mesajul central al Bibliei, la fel de mult cum a făcut-o și el și, totuși, să ascundă faptul acesta, prin folosirea limbajului tradițional. Cel puțin acea rugăciune a subliniat în mod clar problema distincției dintre imaginea biblică despre păcat și păgânismul crezului modern: "Eu cred în om".

La baza a tot ceea ce spune Biblia este acest adevăr trist: că omenirea este pierdută în păcat. Biblia ne învață, așa cum am observat, că fiecare om intră în lume ca un păcătos. Acestei doctrine i s-a dus o puternică critică. Vreau să vă spun câteva cuvinte despre aceasta, pentru ca doctrina Bibliei,care este asaltată, să devină mai clară. De această critică a ajuns să fie legat numele unui călugăr britanic, care a trăit la sfârșitul secolului patru și începutul secolului cinci după Cristos. Numele lui era Pelagius. În contradicție cu doctrina biblică, Pelagius a spus că fiecare om, departe de a fi născut cu o natură coruptă, își începe viața, în mod practic, de unde a început-o și Adam, fiind perfect capabil să aleagă binele sau răul.

Biblia ne învață, în mod clar, faptul că acțiunile păcătoase provin dintr-o natură coruptă a omului care le comite, că alegerile individuale greșite vin din condiția stării fundamentale a persoanei care se angajează în ele. Un om este responsabil, din punct de vedere moral, pentru alegerile greșite ce își au originea în natura sa rea; și el este responsabil pentru natura greșită din care izvorăsc aceste alegeri greșite. Păcatul nu este doar o chestiune legată de acțiunile individuale. Atât acțiunile rele cât și starea rea, de unde provin acțiunile rele, sunt păcat.

Voi cita un pasaj din învățătura lui Isus, așa cum este înregistrat în Evanghelii, și apoi vă voi întreba dacă acest pasaj nu se rezumă în învățătura Bibliei cu privire la acest punct. "Ori faceți pomul bun și rodul lui bun, ori faceți pomul rău și rodul lui rău: căci pomul se cunoaște după rodul lui. Pui de năpârci, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi? Căci din prisosul inimii vorbește gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui." (Matei 12:33-35) În lumina acestor cuvinte ale lui Isus, atât de simple și atât de profunde, cât de superficială pare să fie perspectiva pelagiană cu privire la păcat! Conform lui Isus, acțiunile rele vin dintr-o inimă rea; și atât acțiunile cât și inima, de unde vin acestea, sunt păcătoase.

Aceasta este perspectiva întregii Biblii. Nu există în Biblie, de la început și până la sfârșit, nicio urmă de confort pentru noțiunea superficială că păcatul este o chestiune ce ține doar de alegerile individuale și că un om rău poate, fără să fie transformat în interior, să producă brusc acțiuni bune. Nu, Biblia descoperă pretutindeni rădăcina răului în inimă; și prin inimă ea nu se referă la sentimente, ci la întreaga viață interioară a omului. Inima omului, ne spune aceasta, este înșelătoare mai presus de toate lucrurile și deznădăjduit de rea. Și din cauza aceasta omul este un păcătos înaintea lui Dumnezeu. Un om rău săvârșește, în mod inevitabil, acțiuni rele. Acest lucru e la fel de cert precum e de cert faptul că un pom rău produce roadă rea. Însă omul rău produce acele acțiuni rele pentru că el vrea să le facă, ele sunt faptele lui libere și el este responsabil pentru ele înaintea lui Dumnezeu.

Biblia ne învață de la începutul și până la sfârșitul ei, în mod clar, faptul că păcatele individuale provin dintr-o natură păcătoasă; și că natura tuturor oamenilor este păcătoasă de la nașterea lor. "Iată, în nelegiuire am fost făcut, și în păcat m-a zămislit mama mea" - aceste cuvinte din Psalmul 51 rezumă, în strigătul unui păcătos penitent, o doctrină a păcatului care se desfășoară în cadrul Bibliei din Geneza și până la Apocalipsa. De această perspectivă biblică asupra păcatului depinde și perspectiva biblică asupra mântuirii. Învață oare Biblia că tot ceea ce a făcut Cristos pentru noi este spre a ne oferi un exemplu bun, pe care noi suntem perfect capabili să-l urmăm, fără vreo schimbare în cadrul inimilor noastre? Omul care gândește astfel este un om care nici măcar nu a ajuns la pragul marelui adevăr central pe care-l conțin Scripturile. "Trebuie să vă nașteți din nou", a spus Isus Cristos (Ioan 3:7). Nu există niciun fel de speranță pentru noi până nu ne naștem din nou, printr-un act care nu este al nostru; nu există niciun fel de speranță că vom alege ce este drept până ce nu vom fi făcuți vii prin Duhul Dumnezeului cel viu.

Nimic din ceea ce fac oamenii decăzuți și neregenerați nu este pe placul lui Dumnezeu. Multe lucruri pe care le fac ei sunt capabile să ne facă pe plac, cu standardele noastre imperfecte, însă nimic din ceea ce fac ei nu poate să fie plăcut lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce fac ei nu poate sta în lumina neprihănită a tronului Său de judecată. Câteva din acțiunile lor ar putea fi relativ bune, însă niciuna dintre ele nu sunt de fapt bune. Toate sunt afectate de depravarea profundă a naturii umane decăzute, de unde au și provenit.

Aceasta ne duce la un alt aspect al marii doctrine biblice despre depravare. Ea se găsește în incapacitatea completă a omului decăzut de a se ridica pe sine din condiția sa decăzută. Omul decăzut, conform Bibliei, este incapabil de a contribui la cea mai mică parte a marii transformări, prin care el este făcut viu dintre cei morți. Oamenii, care sunt morți în păcatele și nelegiuirile lor, sunt complet incapabili să aibă credința salvatoare, la fel precum este un om mort, care șade într-un mormânt, incapabil să contribuie, câtuși de puțin, la învierea sa. Atunci când un om este născut din nou, Duhul Sfânt produce credință în el; și omul nu contribuie cu absolut nimic la acel rezultat binecuvântat. După ce a fost născut din nou, el cooperează cu Duhul lui Dumnezeu în lupta zilnică contra păcatului. După ce a fost făcut viu prin Dumnezeu, el continuă să arate că este viu prin producerea de fapte bune. Însă până ce el este făcut viu, nu poate face nimic care să fie bun, iar actul Duhului lui Dumnezeu, prin care el este făcut viu, este un act irezistibil și suveran.

Omul, conform Bibliei, nu este doar bolnav de nelegiuiri și păcate, el nu este doar într-o condiție slăbită așa încât să aibă nevoie de ajutor divin, ci el este mort în păcate și în nelegiuiri. El nu poate face absolut nimic pentru a se salva pe sine. Dumnezeu îl salvează prin actul grațios și suveran al noii nașteri. Biblia nu face compromisuri în ce privește păcatul omului și harul lui Dumnezeu.

Doctrina biblică despre harul lui Dumnezeu nu înseamnă, precum o reprezintă uneori caricaturile, că un om este salvat împotriva voii sale. Nu, aceasta înseamnă că voința unui om este reînnoită. Actul său de credință este propriul său act. El îndeplinește acel act cu bucurie; și este sigur că niciodată nu a fost atât de liber precum atunci când l-a îndeplinit. Cu toate acestea, lui i se permite să îl îndeplinească prin actul grațios, suveran al Duhului lui Dumnezeu.

O, prietenii mei, cât de prețioasă este acea doctrină a harului lui Dumnezeu! Aceasta nu este în acord cu mândria umană. Ea nu este o doctrină pe care să o fi dezvoltat noi. Atunci când ea este revelată în Cuvântul lui Dumnezeu, inimile celor răscumpărați strigă "Amin". Păcătoșilor salvați prin har le place să atribuie nu o parte, ci toată slava lui Dumnezeu.


Doctrine