Înapoi
Acasă
Biblia

Capitolul unu

(Creșterea copiilor)

Formarea unei concepții biblice


Cei mai mulți dintre filozofii de astăzi, atât creștini cât și necreștini tind să împărtășească aceeași idee: omul din societatea occidentală trăiește acum o eră post-creștină. Ce se sugerează prin această afirmație? Cu siguranță nu înseamnă că Creștinismul este mort. Acest lucru nu poate să se întâmple. Isus a spus că El își va zidi Biserica și că porțile Locuinței morților nu o vor birui (Matei 16:18).

Ceea ce de fapt se sugerează, este că influența pe care Biblia a avut-o odată asupra comportamentului social al națiunii noastre s-a diminuat astăzi până la punctul în care abia se mai recunoaște. Acest lucru se aplică nu doar la moralitate, ci în toate domeniile vieții. Educația, sexualitatea, politica, legea, jurisdicția, familia și cel mai important aspect, creșterea copiilor, sunt acum sub influența opiniilor falimentare ale egocentrismului.

Fiecare are o opinie despre viață. De obicei, necreștinii își formează opinia în ignoranță față de cea a Scripturii. Când înlături Biblia, de fapt îl îndepărtezi pe Dumnezeu din gândirea omului. Logica umană este atunci lăsată să stabilească ea parametrii de dezvoltare și formare a unui copil. Astfel se oferă ocazia speculațiilor intelectuale cu privire la ceea ce unii speră ca un copil să fie, în loc de ceea ce de fapt este.

În contrast, creștinii văd îndatorirea creșterii copilului încadrată în parametrii Bibliei. Absolutele noțiuni inspirate ale Scripturii nu numai că modelează crezurile noastre și practicile, dar le și legitimează. Aceste crezuri sunt legitim creștine doar atunci când sunt cu adevărat biblice.

Acest fapt ridică o problemă semnificativă. Nu ar trebui să ne surprindă că necreștinii susțin o concepție asupra creșterii copilului care își are originea și scopul în umanism și egocentrism. Însă ceea ce este cu adevărat alarmant este numărul de creștini ce susțin idei similare lor. În gândirea lor, ei sunt creștini până la un punct. Cu toate că ei recunosc suficiența lui Dumnezeu și a Bibliei, ei nu văd nevoia de a-și supune propriile păreri, raționamente, și emoții călăuzirii Scripturii, în toate aspectele vieții.

Acestea dau naștere la un fals dualism, noțiunea că există un aspect sacru și unul secular (lumesc) în creșterea copilului. Dualismul acceptă crezul în suficiența Cuvântului lui Dumnezeu pentru tărâmul religiei, dar o neagă pentru celelalte domenii ale vieții. Dar pentru un creștin, totul este sacru, nimic nu este secular. Educație, finanțe, legi, guvern, loc de muncă, sexualitate, căsătorie, și bineînțeles creșterea copilului; toate sunt supuse legilor superioare ale lui Dumnezeu.

Atunci când se referă la creșterea copilului, dualismul creează două ferestre prin care să privim îndatoririle noastre. Aceste ferestre reprezintă două abordări radical diferite ale educației copilului. Prin fereastra seculară asistăm la o paradă continuă în care trec prin fața noastră gânduri schimbătoare, teorii și opinii. Prin fereastra biblică vedem Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu.

În gândirea seculară, adevărul este redus la nivelul de opinie. Acționând conform unei concepții biblice, opinia are de-a face foarte puțin cu adevărul. Creștinii trebuie să învețe să distingă între cele două dacă doresc să-și crească copilul lor eficient și fără frică.

Cum se face aceasta? Cu siguranță nu prin a susține punctele de vedere oferite de platforma gândirii egocentriste (deci, cea care îl are pe om în centru). În locul ei, noi trebuie să profităm de adevărul formulat deja în Scriptură. Dacă vom face acest lucru, vom cultiva (și ne vom forma) o viziune biblică. Doar a avea o asemenea viziune ne va oferi cadrul necesar pentru a fi părinte. Atunci noi vom putea să gândim corect și să răspundem în consecință. Fără adevărul Scripturii, practicile creșterii copilului vor fi reduse la metoda la nimereală. În cele din urmă cele mai bune eforturi ale tale vor fi superficiale și de scurtă durată.

O concepție biblică a creșterii copilului afirmă:

1. Originea glorioasă a omului
2. Natura omului
3. Planul lui Dumnezeu pentru familie
4. Cerințele lui Dumnezeu pentru părinți

Luarea în considerare a acestor patru factori, constituie punctul de plecare pentru investigația noastră a comportamentului unui copil mic și a creșterii copilului.

Originea glorioasă a omului

Cunoașterea noastră cu privire a lui Dumnezeu și a omului trebuie să provină din revelația Scripturii. Când Biblia spune că omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26) nu înseamnă că omul a devenit ca Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu; omul este om. Mai degrabă, se referă la acele aspecte ale caracterului și ființei lui Dumnezeu cu care El l-a investit pe om. Dumnezeu este dragoste; de aceea omul poate să iubească (1 Ioan 4:7, 19). Dumnezeu este adevăr; de acea omul poate cunoaște adevărul (Ioan 17:17). Dumnezeu este autorul ordinii și nu al haosului și confuziei; de acea omul poate cunoaște ordinea (1 Corinteni 14:33). Dumnezeu este logic și rațional; de acea omul poate cunoaște logic și poate gândi (Ecleziastul 7:25, Isaia 1:18).

Calitatea omului de purtător al imaginii lui Dumnezeu este tema centrală a identității lui. Aceasta îl deosebește de animale la fel de mult cum îl deosebește de plante. Omul nu a fost creat cum a fost creat animalul și nu este ca și animalul. Animalele au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu. Omul în schimb, a primit viață prin suflarea lui Dumnezeu. Este trist să ne gândim la părinții tineri cărora li se spune în mod repetat că, bebelușii lor au multe în comun cu puii animalelor sălbatice. Aceasta este o concepție înjositoare a omului. Nevoile unui copil sunt mult mai complexe și mai multiple decât cele ale unui pui de leu.

Instinctul împotriva rațiunii

Comportamentul animal este ordonat de un set de instincte înnăscute. Faptul că au instincte înseamnă că comportamentul lor nu poate fi guvernat de rațiune. În timp ce animalele nu au abilitatea să treacă peste schimbările hormonale care le conduc către anumite acțiuni, omul are această capacitate. Când o femelă dintr-o anumită specie animală este în călduri, ea se împerechează. Rațiunea nu participă în decizia ei. Omul diferă de animale prin faptul că s-a născut cu tendințe, impulsuri și reflexe, dar nu instincte. Lui i-a fost dată puterea de a raționa și capacitatea de a trece de la o logică simplă la gânduri (și idei) complexe. Omul nu are ca strămoș vreo altă formă de viață inferioară. Acest lucru limitează valoarea biologiei (studiului animalelor), în utilizarea ei ca și înlocuitor pentru studiul psihologiei umane.

Ce putem împrumuta din laboratoare? Noi putem să acceptăm rezultatele lor numai atunci când țin de aspectele materiale ale vieții, cum ar fi structura scheletului a sistemului muscular sau a sistemului nervos. Nu putem fi însă îndreptățiți să facem același lucru când avem de-a face cu realități imateriale ale vieții, ca inima, sufletul, voința și mintea omului. Un șobolan este lipsit de personalitate; pe când omul are personalitate.

Reducând omul la un primat simplu, totuși inteligent, se neagă faptul că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu și îi răpește demnitatea. Atunci când demnitatea omului este smulsă, pierdem sensul adevăratei antropologii, studierea omului fiind redusă la un fel de zoologie. Atunci omul în culmea sa devine primul dintre perechile biologice.

Faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, joacă un rol însemnat pentru formularea principiilor noastre privitoare la creșterea copilului. Fără aceste baze, adevărata natură a copilului nu poate fi înțeleasă, și nici nu se poate dobândi o concepție biblică.

Natura omului

Concepția biblică afirmă că omul este mai mult decât o ființă biologică; el este de asemenea și o ființă spirituală. Care este natura spiritului uman? Aspectul imaterial al umanității noastre este cel mai clar reflectat în separarea noastră de Dumnezeu. La un moment dat natura umană nu era pângărită de păcat; acum este pătată de păcat. Separarea de Dumnezeu a intervenit în momentul în care Adam și Eva, părinții noștri fizici și spirituali, au ales să se supună eu-lui lor, și nu lui Dumnezeu. În Adam era reprezentată întreaga umanitate. Romani 5:12 ne spune că, "...după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit..."

Înainte de păcatul originar, Adam și Eva trăiau într-o stare de inocență și perfecțiune morală. În momentul separării lor de Dumnezeu, starea lor s-a schimbat în una de depravare (răutate, păcătoșenie; n.tr.) înnăscută. Teologic, această natură este numită natura păcătoasă, care este transmisă sufletului unui bebeluș în momentul conceperii sale.

Din punct de vedere practic, noi dorim să definim cu grijă acest lucru. Când spunem că un copil se naște cu o natură păcătoasă, nu ne referim la capacitatea copilului de a lua hotărâri bune sau rele din punct de vedere moral. Noii născuți nu iau astfel de decizii conștient, dar totuși ei sunt supuși elementelor de bază ale păcătoșeniei omului. Aceasta afectează omenirea atât din punct de vedere biologic cât și spiritual.

Biologic, trupul este afectat atât la naștere cât și de-a lungul vieții. La naștere, toți bebelușii sunt înclinați să se miște într-un haos metabolic. Toate funcțiile interne cum ar fi digestia, absorbția și ciclul somn-treaz pot foarte repede să alunece spre o stare de confuzie metabolică. Treaba părinților este de a preveni ca acest lucru să se întâmple. În timpul vieții bolile ne atacă și ne distrug trupurile. Recuperarea oricât de puternică ar fi este totuși temporară. În final moartea însăși este rezultatul final al depravării.

Spiritul omului de asemenea, cade sub stăpânirea decadenței. Omul este în sine egoist, nu ca și sentiment ci egoist ca și țel. Deseori suntem motivați să ne urmărim propriile interese chiar și în detrimentul altora. Mulțumirea de sine și neprihănirea de sine sunt primele componente ale naturii păcătoase. Prima acaparează pentru a satisface iar a doua este expansionistă pentru a controla.

Mulțumirea de sine. ("self-gratification": satisfacerea dorințelor eu-lui)

Fiecare persoană se naște cu o pornire spre mulțumirea de sine. Această pornire este aceea parte a naturii noastre, care caută plăcerea. În sine nu este ceva greșit în a căuta anumite plăceri. Eu savurez plăcerea care vine din munca în grădina mea. Anne Marie găsește plăcere în a face din casa noastră un cămin. Împreună găsim plăcere în multe lucruri pe care copiii noștri le fac sau le spun. Dar plăcerea poate să devină un viciu. Satisfacția de sine devine o problemă în creșterea copilului, atunci când acesta în procesul de dezvoltare, devine dependent de sau condiționat de a primi satisfacere imediată.

Acest aspect al naturii umane ne poate determina să căutăm plăcere chiar și atunci când nu este spre binele nostru sau nu este pe placul lui Dumnezeu. Ne dorim ceva anume atât de puternic încât suntem gata să ne asumăm riscurile care decurg dintr-un asemenea act.

Pentru binele nostru, stăpânirea de sine este necesară pentru a ține sub control pornirea spre propriile plăceri. Poate să pară tentant să stai jos și să mănânci o budincă mare de ciocolată, dar nu ar fi un lucru prea sănătos. Deoarece dorința pentru satisfacția imediată și continuă începe la naștere, nevoia de a cultiva stăpânirea de sine în copilul dumneavoastră începe de asemenea atunci. Doar părinții naivi nu recunosc importanța de a începe această lucrare de timpuriu.

Autoconducerea

Aceasta este (reprezintă) dorința pentru autonomie, exercitarea voinței eului și atunci când este posibil conducerea altora. Primele etape ale autonomiei sunt de obicei observate la copii în jurul vârstei de 6 luni. Primul "Nu!" al copilului dumneavoastră este rezultatul acestui impuls. Când copilul alege să fugă de dumneavoastră sau să atingă ceea ce știe că nu are voie să atingă, el exersează de fapt autonomia ilegală, nelegitimă. Formulată din perspectiva copilului, aceasta se vede cam așa: "Eu vreau, ce vreau, când vreau!" Toate acțiunile autoconducerii sunt motivate de scopul plăcerii sau al puterii. Fără un cadru biblic de referință și o viață disciplinată, urmărirea plăcerii și a puterii este în cele din urmă distrugătoare.

De la minte la trup, de la duh la fire, de la naștere la moarte, nici un domeniu al vieții nu scapă de influența decadenței.

Planul lui Dumnezeu pentru unitatea familiei

Familia este cea mai mică structură socială întemeiată în Scriptură, și totuși ea este cea mai importantă. Ceea ce se întâmplă în familie afectează nu numai viețile individuale, ci și Biserica și societatea deopotrivă. Este dorința Domnului ca viața ta de familie să fie umplută cu bucurie, abundând în amintiri plăcute, și nealterată de regrete. Aceasta nu este o declarație de idealism ci una de îndrumare și încurajare.

Tinerii părinți trebuie să învețe devreme că toți factorii de succes sunt pre-programați în planul divin al lui Dumnezeu. Ca în toate subiectele discutate de Scriptură, dacă încalci principiile pierzi binecuvântările. Când accepți poruncile Lui, vei avea parte de binecuvântări de bucurie și împlinire.

Ce este o familie?

O familie este alcătuită atât din grupuri sociale primare cât și secundare. Grupul familial primar constă din trei relații: soț-soție, părinte-copil, frate-soră sau soră-frate. Grupul familial secundar constă din bunici și nepoți, mătușe și unchi, nepoate și nepoți, și verișori

Cu cât mai mare este terenul comun al tuturor acestor relații, cu atât mai mare este unitatea, dragostea, stabilitatea, și bucuria pentru fiecare membru al familiei. Terenul comun poate fi asigurat numai când fiecare generație adoptă temeliile biblice privitoare la familie, și le transmite mai departe la cei care urmează.

Temeliile biblice ale familiei

Cea mai generală influență pe care o vei avea asupra copiilor tăi nu va veni din rolul tău ca și tătic sau mămică ci din cel de soț sau soție. Acest adevăr biblic fundamental a fost uitat și chiar respins de către societatea noastră - rezultatul fiind o societate preocupată de concentrarea asupra copiilor, concentrarea asupra eului, și împlinirea de sine.

De multe ori mamele și tații scapă din vedere faptul că atunci când copiii lor intră în familie, ei întră într-o structură socială deja formată. Ei acționează ca și cum unirea prin căsătorie a fost numai o relație preliminară construirii cuibului, în loc de a o înțelege ca pe o relație prioritară, neîntreruptă prin anii de creștere a copilului. Acesta este un început periculos în menirea de a fi părinte deoarece încalcă planurile sociale divine din structura familiei.

Geneza 1 și 2 descriu împrejurările creației. De multe ori de-a lungul procesului creației, Dumnezeu a declarat că actele individuale ale creației erau bune (Geneza 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Dar în Geneza 2:18, El a făcut prima declarație negativă despre creație: "nu este bine ca omul să fie singur."

Aceasta nu este o acuzație adusă relației pe care o avea Adam cu Dumnezeu. Nici nu implică faptul că Adam avea nevoie de ajutor fizic pentru a întreține și a păzi Grădina Edenului. Fraza este o declarație a faptului că Dumnezeu a creat omul să fie un partener. Absența cuiva care să-i semene a produs o stare de nedesăvârșire. Domnul a declarat că are să remedieze acea situație: "Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (versetul 18). Aceasta vrea să zică că: "Îi voi face un partener (tovarăș) - unul care îl va desăvârși în toate privințele."

Consemnarea continuă prin versetele 19 - 20, unde Dumnezeu folosește numirea tuturor animalelor ca și un procedeu de învățare cu ajutorul ilustrațiilor, prin care să trezească în Adam o înțelegere mai profundă a nevoii de a avea pe cineva care să-i semene. Pe măsură ce Adam dădea nume tuturor animalelor, realiza că nimic din ceea ce fusese creat nu putea să împlinească condiția pe care Dumnezeu a numit-o singur.

Geneza 2:21-22 spune, "Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei, Din coasta pe care a luat-o din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om."

Ar trebui subliniat faptul că Dumnezeu nu a creat, nici nu a recreat o a doua ființă . Mai degrabă, El a luat din om o parte din ființa lui și a făcut o femeie. Era mai mult decât doar crearea unei alte specii de om, era în același timp înființarea unei relații sociale numită căsătorie. Aceasta a fost afirmată de Dumnezeu atunci când a adus femeia la om (Geneza 2:22), a fost de asemenea declarată de Moise (Geneza 2:24) și a fost confirmată de Domnul Isus Hristos (Marcu 10:7-8). Eva a fost soția lui Adam, una căreia Adam nu i se închina ca și lui Dumnezeu, nici nu o stăpânea ca și pe animale.

Astfel desăvârșirea care încununa creația era sfânta unire a bărbatului și a femeii. Odată ce femeia a fost făcută să-l desăvârșească (împlinească) pe om, Dumnezeu a declarat că "erau foarte bune" (Geneza 1:27-31) iar apoi S-a odihnit de lucrarea Lui.

Observăm o foarte importantă excludere: copiii nu erau prezenți cu Adam și Eva atunci când Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea creației Lui. După ce a făcut femeia, Dumnezeu a declarat cu autoritate că creația Lui era foarte bună. Dacă copiii erau necesari pentru a-l desăvârșii pe bărbat sau pe femeie, Dumnezeu i-ar fi creat înainte de a face o astfel de declarație.

Prin urmare, relația căsătoriei nu duce lipsă de nimic. Numai femeia îl desăvârșește pe bărbat și numai bărbatul o desăvârșește pe femeie. Astfel soțul și soția formează nucleul unității familiei. Copiii nu desăvârșesc (împlinesc) familia; ei numai o lărgesc, o extind.

Înțelegând principiile

Din versetele de mai sus putem să extragem patru principii care ar trebui să guverneze toate relațiile familiale:

Primul principiu

Conform planului lui Dumnezeu, relația soț-soție este prima relație socială înființată în Scriptură.

Dumnezeu l-a făcut pe om să acționeze, reacționeze și interacționeze cu alte ființe umane. Principiile interacțiunii sociale sunt orchestrate în mod divin. Dumnezeu în înțelepciunea Lui a început toate relațiile umane cu un soț și o soție. Alte relații, cum ar fi tată și fiu, mamă și fiică, și frate și soră au apărut mai târziu.

Al doilea principiu

După planul lui Dumnezeu, relația soț-soție este prima într-un sistem de relații dependente.

Conceptul de dependență, a fost esențial în toată creația. Ceea ce Dumnezeu a creat în cea de-a doua zi a depins de ceea ce El a creat în prima zi. Ceea ce El a creat în cea de-a treia zi a depins de ceea ce a creat în cea de-a doua zi. Aceeași idee este vitală pentru planul lui Dumnezeu față de relațiile umane, în mod special acele relații care se găsesc în familie.

Mai mult decât atât, calitatea relației părinte-copil este dependentă de calitatea relației dintre soț și soție. Acest adevăr nu se va schimba niciodată. Mare parte din siguranța fundamentală a copilului depinde de ceea ce el observă între mama sa și tatăl lui. Când îi vede manifestând dragoste și afecțiune unul față de celălalt, el se simte mult mai în siguranță.

Cât este de uimitor să realizăm că copii de doi și trei ani manifestă o nevoie matură de a ști că relația lui Mami și a lui Tati este solidă. Dacă acea nevoie este pusă la îndoială, ei vor începe să exprime un comportament care îi cheamă pe părinți să reacționeze, și care are scopul să-i ajute pe ei să măsoare (aprecieze) angajamentul lui Mami și a lui Tati unul față de celălalt.

Principiul al treilea

Relația soț-soție trebuie văzută ca fiind relația prioritară în familie.

Prioritatea se referă la o atitudine predominantă ce trebuie să fie prezentă pentru a-ți îndeplini menirea de părinte cu succes. Dacă îți iubești copiii, atunci tu trebuie să faci din relația soț-soție o prioritate. Mult mai important decât orice ai putea cumpăra sau face pentru ei, copiii tăi au nevoie să știe că Tati o iubește pe Mami și că Mami îl iubește pe Tati. O mamă poate să petreacă douăzeci și patru de ore pe zi iubindu-și și îngrijindu-și bebelușul, însă acest lucru o va face să fie o mamă bună doar în măsura în care este și o soție bună. Un tată poate să cumpere copiilor lui tot felul de jucării și să-i scoată în oraș pentru diverse ocazii speciale, căci acest lucru îl va face un tată bun doar în măsura în care este și un soț bun.

Principiul al patrulea

Din moment ce relația soț-soție este prioritară, toate celelalte relații îi sunt subordonate.

Acest principiu se referă la structura de autoritate din interiorul familiei. Autoritatea este dată de Dumnezeu iar structura este un element important în dezvoltarea unui copil. A fi un părinte democratic, a avea ideea că părinții ar trebui să fie coborâți la un statut egal cu cel al copiilor lor, nu a fost niciodată intenția lui Dumnezeu. Dacă este să fie armonie și dragoste în familie, părinții trebuie să-și asume rolul lor dat de Dumnezeu, acela da a conduce familia. Dacă elimini autoritatea părintească, haosul se va năpăstui nu numai asupra familiei, ci și asupra întregii societăți deopotrivă.

Nici o altă opțiune

Relațiile prioritare nu sunt arbitrare. Ele nu sunt dictate de circumstanțe sau capricii sociale. Relațiile din familie funcționează cel mai bine atunci când o fac conform planului, scopului și însemnătății principiilor guvernatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vrei să dobândești perfecțiune în a fi părinte, trebuie să recunoști în credință planul și intenția lui Dumnezeu. Chiar de la început, copiii trebuie să fie membrii bineveniți ai familiei, dar nu centrul ei. Prin a-ți consolida (întării) căsătoria, îți vei consolida familia. Când există armonie în relația soț-soție se inspiră stabilitate familiei. O căsătorie puternică va aduce de asemenea un adăpost de siguranță (protecție) pentru copiii tăi în timp ce vor crește în învățătura și mustrarea Domnului.

Așteptările lui dumnezeu de la părinți

Un alt aspect decisiv în formarea unei perspective biblice implică responsabilitatea părintească. Ce așteaptă Dumnezeu de la părinți? Pentru ce sunt eu responsabil? Astăzi părinții se feresc de astfel de întrebări temându-se de responsabilitatea pe care acestea le implică. Efeseni 6:4 îi învață pe părinți să-și crească copiii în învățătura și mustrarea Domnului. Înseamnă cu adevărat acel verset, ceea ce spune?

Părinții sunt responsabili!

Viața este plină de alegeri (opțiuni). Uneori le facem pe cele corecte iar uneori nu. Indiferent dacă sunt corecte sau greșite, noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea în alegerile noastre. Poți alege să nu urmezi principiile expuse în aceste pagini, dar trebuie să accepți responsabilitatea pentru ceea ce va rezulta.

Tinerii părinți au nevoie (trebuie) să aibă o ureche care discerne. Nu trebuie să intri în paternitate (în menirea de a fi părinte) cu atitudinea că nu ești responsabil de calitatea sau cantitatea educației. Să nu crezi că, cumva, nu ești responsabil de deciziile greșite pe care le faci când ești părinte. Când vei sta înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală de viața ta, El nu te va judeca ca și cum ai fost lipsit de copii.

Părinții au fost puși de Dumnezeu într-o poziție de supraveghetori asupra copiilor lor și sunt responsabili de felul cum administrează posesiunile prețioase ale Domnului. Isus nu ne-a dat nici măcar o dată o pildă care să implice un supraveghetor (angajat) care să nu fi fost în totalitate responsabil Stăpânului pentru ceea ce avea de realizat. O atitudine iresponsabilă a fost tratată ca și păcat.

Cartea Proverbelor vorbește clar de faptul că părinții vor crește fie un fiu înțelept fie un nebun. În Scriptură, acest lucru nu este lăsat la voia întâmplării sau probabilității. Părinții sunt responsabili de educația lor (Proverbe 22:6), iar copiii învățați (instruiți) în mod corect vor fi eliberați de concentrarea asupra eului care este naturală felului lor (Proverbe 22:15). Copiii corectați în dragoste devin înțelepți spiritual, în timp ce acelora cărora li se dă o libertate fără restricții vor aduce rușine părinților lor (Proverbe 29:15).

Bunicii de asemenea sunt cinstiți când copiii sunt crescuți în mod corect (Proverbe 17:6). Eli și-a onorat fii mai mult decât pe Dumnezeu șu a fost ținut responsabil pentru binecuvântările luate de la toate generațiile care urmau după fii săi (1 Samuel 2:27-36).

De la lucrători se așteaptă să-și aibe copiii sub control dacă vor să fie activi în lucrare. Fiecare "să-și chivernisească bine casa, și să-și țină copii în supunere cu toată cuviința" (1 Timotei 3:4). Ar face Duhul Sfânt o astfel de cerință dacă ea n-ai putea fi atinsă sau ar fi fost o problemă de noroc? NU! Aceste versete ne amintesc că Dumnezeu ia rolul nostru ca și părinți în mod serios. Cât de serios îl iei tu?

Pentru ce sunt responsabil?

Aceasta este o întrebare foarte importantă. Adesea în discuțiile despre responsabilitatea părintească, instruirea morală a unui copil și mântuirea sunt în mod inseparabil legate împreună. Ar trebui ele să fie? Lumea este plină cu oameni cinstiți moral care nu-L cunosc pe Mântuitorul dar care își atribuie principiile evlavioase ale vieții. A spune că un copil trebuie să fie mântuit pentru a atinge un standard minim acceptabil de moralitate este incorect.

Părinții nu sunt responsabili pentru mântuirea copiilor lor; Dumnezeu este! Cu siguranță că noi jucăm un rol vital în a le pregăti inimile pentru a primi lucrurile Domnului, dar în final El cheamă pe cei ai Lui la El. Nu părinții sunt responsabili de a corupe natura copilului lor - copii se nasc în felul acesta. Datoria părinților este de a ține în frâu corupția naturală prin a strecura (a întipări) în copil disciplina de sine a vieții.

Părinții sunt responsabili de a-și instrui copii în a ști să se bucure și să mulțumească pentru lucrurile vieții. Aceasta este realizată prin dezvoltarea conștiinței morale a copilului (învățarea caracterului Creștin). Fiecare decizie morala pe care o facem este bazată pe o cunoștință, experiență și emoții corespunzătoare precedente asociată cu ceea ce este corect sau greșit, bun sau rău. La naștere, conștiința unui copil este o pagină nouă (curată) pe care părinții sunt responsabili să scrie codul moral (pentru) de viață - un cod care va ajuta să țină în frâu acea corupție naturală.

Dacă un părinte este delincvent în această sarcină, aceasta nu anulează responsabilitatea lui sau a ei de a scrie standardul corect pe conștiința copilului. Pentru Creștini, standardul a ceea ce este corect sau greșit, bun sau rău este dat în Scriptură.

Problema voinței

Voința liberă a unui copil este de obicei scuza dată de a justifica iresponsabilitatea părintească. Adesea este declarat: "Un copil alege singur să păcătuiască." Bineînțeles că un copil face asemenea alegeri, dar exercițiul voinței nu are loc într-un vid (gol). Voința definită în mod simplu este capacitatea și puterea de a alege - dar conștiința este izvorul alegerii - bazinul (rezervorul) moral din care voința interacționează (este în interacțiune).

Responsabilitatea părintească și voința unui copil nu sunt în mod reciproc superioare (unice). Felul cum părinții instruiesc inima unui copil în anii timpurii va forma (concretiza) alegerile pe care copilul le va face mai târziu în viață. Părinții nu ar trebuie să fie împovărați cu teama că sunt responsabili de fiecare și de toate faptele individuale a comportamentului copilului lor. Dar ei sunt responsabili de caracterizarea comportamentului. De ce fel de mod de comportament este caracterizat copilul tău?

Ca și părinți noi suntem responsabili să ne învățăm copii să se bucure și să mulțumească pentru lucrurile vieții. Noi suntem responsabili să-i ajutăm să capete respect pentru noi ca păzitorii lor desemnați de Dumnezeu. Noi suntem responsabili să-i învățăm să aibe o apreciere pentru proprietatea personală (intimă) și pentru natură. Fiind credincioși în aceste domenii va avea drept rezultat creșterea unor adulți responsabili.

Una dintre cele mai mari amenințări pentru orice familie creștină este ideea subtilă că părinții nu sunt responsabili pentru caracterul copiilor lor. Bineînțeles că suntem responsabili! Nimic mai puțin nu face o viziune biblică. Suntem rapizi în a accepta responsabilitatea pentru un comportament corect, expus de copii noștri. Haideți ca de asemenea să fim rapizi în a accepta responsabilitatea pentru greșelile pe care le facem cu ei deopotrivă.

Rezumat general

Părinții care lucrează dintr-o perspectivă biblică sunt de departe mai bine echipați să-și călăuzească (conducă) copiii la maturitate decât aceia care nu lucrează dintr-o perspectivă biblică. O perspectivă (viziune) biblică îți îngăduie să gândești corect - nu așa cum gândește omul, ci așa cum gândește Dumnezeu. Te împuternicește să discerni adevărul de eroare, realitatea de opinie, și îți dă cadrul de referință necesar să faci acele decizii de zi cu zi în a fi părinte.

O afirmație biblică despre originea și natura omului este o adevărată cată de nivel din care poți măsura raționamentul secular. Înțelegând planul lui Dumnezeu pentru trăirea familiară prosperă, responsabilă te înzestrează cu direcție și scopuri în viitor. Deși mult mai important pentru acum, o perspectivă (viziune) biblică te pregătește pentru ceea ce urmează: Misticile Seculare.

Întrebări de recapitulare

1. Omul occidental trăiește acum într-o perioadă te timp etichetată ca era post-creștină. Într-o propoziție sau două, explici ce înseamnă aceasta.

2. Care sunt cele trei lucruri ce se întâmplă ca rezultat al îndepărtării Scripturii din gândirea noastră?

3. Numește patru elemente (aspecte) care formează o perspectivă biblică în menirea de a fi părinte.

4. Universul material a fost adus la viață prin ___________ lui Dumnezeu iar omul prin _______________ lui Dumnezeu.

5. Care este natura păcatului?

6. Care este diferența între mulțumirea de sine și legislația eului?

7. Care sunt cele patru principii care guvernează relațiile familiare?

8. Deoarece se află în legătură cu conștiința, explică diferența dintre standardul și înțelesul a ceea ce este corect și greșit.

9. Definește voința.

10. Părinții nu sunt responsabili pentru faptele _____________ de comportament, dar sunt responsabili de _______________ comportamentului.


Căsătoria și Familia Creștină