Înapoi
Acasă
Biblia

Frica de Domnul

de J. Gresham Machen


Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă. (Matei 10:28)

Aceste cuvinte nu au fost rostite de Jonathan Edwards. Ele nu au fost pronunțate de Cotton Mather. Nu au fost spuse de Calvin, Augustin sau Pavel. Aceste cuvinte au fost rostite de Isus.

Atunci când sunt puse laolaltă cu multe alte cuvinte, ca acestea din Evanghelii, ele demonstrează totala falsitate a imaginii despre Isus, imagine construită cu precădere în ultimii ani. Deunăzi, într-una din cele mai populare cărți religioase ale zilei, The Reconstruction of Religion [Reconstrucția religiei, n. tr.] de Ellwood, am dat de uimitoarea afirmație că Isus se preocupa foarte puțin de ideea vieții după moarte. Astfel de afirmații ar ului orice student care studiază istoria. E foarte posibil ca noi să nu luăm prea mult în considerare doctrina despre viața viitoare, însă întrebarea dacă Isus a făcut-o sau nu a făcut-o nu este o chestiune de preferință, ci o întrebare istorică, la care putem răspunde doar pe baza examinării surselor de informare istorică, pe care noi le numim Evanghelii. Și dacă vrei să răspunzi acestei întrebări, îți recomand să faci ceea ce am făcut și eu, un lucru foarte simplu: să parcurgi comparativ Evangheliile și să notezi pasajele unde Isus vorbește despre binecuvântările și vai-urile vieții viitoare. Vei fi surprins de ceea ce vei descoperi. Cred că vei fi uimit de acest fapt, dacă ai fost afectat, chiar și în cel mai mic grad, de interpretarea greșită despre Isus, care inundă literatura religioasă din vremea noastră. Vei descoperi că nu doar gândul cu privire la rai, ci și gândul cu privire la iad este prezent de-a lungul învățăturii lui Isus. Aceasta apare în toate cele patru Evanghelii și în sursele care se presupun că susțin Evangheliile și care au fost reconstruite, mai bine sau mai rău, de criticismul modern. Acesta nu este un element care să poată fi scos prin vreun proces critic, ci pur și simplu inundă întreaga învățătură și întreaga viață a lui Isus.

Aceasta doctrină e prezentă în cele mai cunoscute pilde ale Domnului Isus: bogatul și Lazăr, ispravnicul nedrept, talanții, grâul și neghina, servitorul cel rău, nunta Fiului de Împărat, cele zece fecioare. Acest lucru este la fel de proeminent și în restul învățăturii lui Isus. Scena de judecată din capitolul douăzeci și cinci a Evangheliei după Matei este doar culminarea a ceea ce se găsește pretutindeni în Evanghelii. "Și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică." Nu există absolut nimic specific cu privire la acest pasaj în spusele lui Isus. Dacă a existat vreodată un învățător religios despre care să nu se poată spune că a susținut o religie a acestei lumi, dacă a existat vreodată un învățător care să fi văzut lumea sub aspectul eternității, acesta este Isus din Nazaret.

Aceste pasaje și multe altele ca ele sunt întipărite pretutindeni în tradiția Evangheliei. Din câte cunosc eu, chiar și cel mai radical criticism nu a încercat să înlăture acest element din învățătura lui Isus. Însă impresionantă nu este doar cantitatea învățăturii lui Isus despre viața viitoare, ci caracterul ei. Aceasta nu apare ca o excrescență a Evangheliilor, ca ceva ce poate fi înlăturat lăsând totuși restul învățăturii intacte. Dacă se înlătura acest element, oare ce mai rămânea? Cu certitudine că nu Evanghelia în sine, cu certitudine că nu Vestea bună a lucrării salvatoare a lui Isus, căci aceasta este interesată de aceste chestiuni importante ale vieții și morții veșnice. Dar nici chiar învățătura etică a lui Isus nu ar mai rămâne. Nu poate fi o greșeală mai mare decât aceea de a presupune că Isus ar fi separat vreodată teologia de etică; sau a presuspune că, dacă înlături teologia Sa - crezurile Sale despre Dumnezeu și judecată, vai-urile viitoare pentru cei nelegiuiți și viitorul binecuvântat pentru cei buni - ai putea lăsa învățătura Sa etică intactă. Din contră, uluitoarea seriozitate a eticii lui Isus este înrădăcinată în ideea constantă a scaunului de judecată a lui Dumnezeu. "Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale și să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă." (Matei 5:29). Aceste cuvinte sunt tipice întregii învățături a lui Isus. Caracterul uluitor de serios al poruncilor Sale este conectat în mod intim cu alternativa fericirii sau a îngrozirii eterne.

Această alternativă este folosită de Isus pentru a-i provoca pe oameni la frică. "Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă." (Matei 10:28). Luca înregistrează o afirmație similară a lui Isus: "Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeți de cei ce ucid trupul și după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeți. Temeți-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeți." (Luca 12:4, 5). Există persoane care ne spun că frica ar trebui înlăturată din cadrul religiei; se cuvine ca noi, spun ei, să nu mai ținem înaintea ochilor oamenilor frica de iad. Frica, se spune, este un lucru dezonorabil. Cei care vorbesc în acest fel în mod sigur nu au niciun drept de apel la Isus, deoarece Isus a folosi în mod cert și încă insistent motivul fricii. Dacă eviți în întregime motivul acesta în religie, te contrazici cu Domnul Isus. Aici, precum și în multe alte puncte, trebuie făcută o alegere între realul Isus și o mare parte din acea falsitate care e aruncată asupra numelui Său astăzi. Care variantă e corectă? Este oare Isus drept? Sau drepți sunt cei care scot din mințile lor frica de iad? Este frica întru totul un lucru înjositor? Este oare un om neapărat degradat pentru că se teme?

Cred, prieteni, că aceasta depinde în mare parte de ceea ce se teme cineva. Cuvintele textului nostru, cu solemna insuflare a fricii, sunt totodată și o denunțare clară a acesteia: "Temeți-vă de cel" este balansat de "Nu vă temeți". Frica de Dumnezeu este prezentată aici ca o modalitate de a învinge frica de om. Și secolele eroice de istorie creștină au oferit o mărturie abundentă despre eficacitatea acestor lucruri. Având frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor, eroii credinței creștine au stat tari înaintea regilor și guvernatorilor spunând: "Stau aici. Nu pot face altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin."

Cu certitudine că este un lucru rușinos să te temi de legăturile morții când te afli pe mâna oamenilor. Este cu siguranță un lucru detestabil să te temi de cei care folosesc puterea pentru a suprima ce este drept. Chiar și frica de Dumnezeu ar putea fi înjositoare. Totul depinde de maniera prin care vezi Ființa lui Dumnezeu. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca pe tine însuți, frica ta de El va fi un lucru degradant. Dacă te gândești la El ca la un tiran impulsiv, invidios pe creaturile pe care le-a făcut, tu nu te vei ridica niciodată mai presus de temerile subordonate ale lui Caliban (un personaj din piesa Furtuna de Shakespeare, care se temea de pedeapsa tatălui său adoptiv). Dar este un lucru foarte diferit când stai în prezența Sursei întregii ordini morale a universului. E foarte diferit atunci când Dumnezeu pășește în grădină și ești fără scuză. E foarte diferit când te gândești la acea zi înspăimântătoare, când micile decepții vor slăbi și vei sta fără apărare înaintea tronului de judecată al dreptății. Este foarte diferit atunci când nu păcatele altor oameni, ci ale tale vor fi judecate. Oare putem, prieteni, să venim înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu și să stăm fără teamă, bazați pe drepturile noastre? Am putea oare să repetăm, împreună cu Henley, bine-cunoscutele cuvinte: "Din noaptea ce mă acoperă, precum din poli opuși e negru-abis, dau mulțumiri oricăror zei există, pentru-al meu suflet neînvins." sau "Nu mai contează cât e de dreaptă poarta, cât de încărcat cu pedepsire este sulul, eu sunt stăpânul care-și ține soarta: pentru al meu suflet, eu sunt căpitanul"?

Este acesta felul de a învinge teama? Cu siguranță că nu. Am putea repeta astfel de cuvinte doar pentru că ne ascundem lipsa de curaj ignorând faptele. De fapt, sufletul nostru nu este invincibil; noi nu suntem stăpânii propriilor destine sau căpitanii sufletelor noastre. De multe ori omul a meditat asupra anumitor fapte abominabile cu oroare, apoi a spus: "Sunt eu oare câine ca să fac acest lucru?" Apoi a venit ușoara alunecare în groapă, slăbirea gradată a fibrei morale, așa că ceea ce părea oribil ieri astăzi pare scuzabil. Iar într-un final, la o anumită oră tristă, cu memoria ororii păcatului în mintea sa, omul se trezește ca să realizeze că deja se bălăcește în noroi (referință la 2 Petru 2:22). Cam așa este îngrozitoarea împietrire care vine în urma păcatului. Nici chiar în această viață noi nu suntem stăpânii propriilor destine. Noi, prin puterile noastre, cu siguranță că nu suntem căpitanii trupurilor noastre; și din noi înșine nu suntem nici măcar căpitanii sufletelor noastre.

Este o lașitate jalnică să încerci să învingi frica prin a ignora lucrurile din jur. Noi nu devenim stăpânii destinului nostru prin a spune că aceasta și suntem. Și o astfel de mândrie evidentă pe cât e de zadarnică, pe atât e de lipsită de noblețe în zădărnicia ei. Ar fi un lucru nobil să fii rebel față de un tiran impulsiv, însă nu este deloc nobil să te răzvrătești împotriva legii morale a lui Dumnezeu.

Suntem noi atunci supușii veșnici ai fricii? Oare nu există nimic pentru noi, păcătoșii, decât o privire înspăimântată la judecată și la mânia aprinsă? Isus a venit ca să ne spună NU! El a venit să ne elibereze de frică. El nu a făcut-o prin a ascunde lucrurile. El nu a pictat nicio imagine falsă a unui Dumnezeu afabil, care să facă un legământ cu păcatul. El nu a încurajat nicio iluzie lingușitoare cu privire la puterea omului. Isus nu a părăsit domeniul dreptății divine, după cum a și fost, ca să stabilească, în opoziție față de acesta, un tărâm de iubire. El, așadar, a introdus unitatea în lume, prin lucrarea Sa răscumpărătoare. El nu a murit ca să abolească, ci ca să satisfacă dreptatea divină și să ne reconcilieze cu Dumnezeu. În zilele când se afla în trup, El a arătat spre acest fapt. El a făcut apel la confidența omului prin promisiunea a ceea ce avea să vină. În zilele noastre noi privim în urmă la ceea ce s-a realizat deja. Bucuria noastră constă în mântuirea deja realizată. Lauda noastră este în Cruce.

Chiar și creștinul trebuie să se teamă de Dumnezeu. Dar este un alt fel de teamă. Aceasta este o teamă, mai degrabă, a ceea ce ar fi fost decât de ceea ce este. Este o frică de ceea ce va veni, dacă nu suntem în Cristos. Fără o astfel de frică nu poate exista dragoste adevărată. Căci dragostea Salvatorului este proporțională cu oroarea cuiva față de lucrul din care a fost salvat. Și cât de puternice sunt viețile celor care sunt acoperiți cu o astfel de dragoste! Ele sunt vieți brave, nu datorită realităților vieții ce au fost ignorate, ci pentru că ele au fost mai întâi confruntate - vieți care sunt găsite pe temelia puternică a harului lui Dumnezeu. Fie ca așa să fie viețile noastre!

Dragostea perfectă alungă frica (referință la 1 Ioan 4:18). Dacă dragostea noastră este cea care alungă frica, dragostea noastră este doar un răspuns la actul de iubire al lui Dumnezeu. "Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre." (1 Ioan 4:10). Acolo este punctul culminant și transformarea fricii. "Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor [spune Isus] îl voi mărturisi și eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri." (Matei 10:32).


Umblarea Creștinului