Înapoi
Acasă
Biblia

Sfințirea motivată de Evanghelie

de Jerry Bridges


La începutul vieții mele de creștin am auzit pe cineva spunând: "Biblia nu v-a fost dată ca să vă sporească cunoștințele, ci ca să vă călăuzească purtarea." Mai târziu mi-am dat seama că această afirmație este în cel mai bun caz simplistă iar în cel mai rău caz este falsă. Biblia e mult mai mult decât o carte de reguli ce trebuie urmate. Este înainte de toate mesajul harului mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, tot ce există în Scriptură înainte de cruce indică spre lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, iar tot ce urmează după cruce - inclusiv sfințirea noastră - fiind rezultatul acestei lucrări.
Cu toate acestea, există o măsură de adevăr în această afirmație, și Duhul Sfânt a folosit-o ca să mă ajute să înțeleg că Biblia nu trebuie citită doar pentru a acumula cunoștințe. Trebuie, într-adevăr, să fie ascultată și aplicată în mod practic în viețile noastre de zi cu zi. Așa cum spune Iacov, "Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri" (Iacov 1:22).

Cu această nouă înțelegere, m-am rugat ca Dumnezeu să folosească Biblia pentru a-mi călăuzi comportamentul. Apoi am început să caut cu sârguință să o aplic. Nu am auzit niciodată până atunci expresia "urmărirea sfințeniei", dar aceasta a devenit principalul meu scop în viață. Din păcate, am făcut două greșeli. Mai întâi, am presupus că Biblia era un fel de carte de reguli pe care tot ce trebuia să fac era să le învăț și apoi să le pun în practică. Nu știam că era necesar să depind de Duhul Sfânt pentru călăuzirea și puterea Sa.
Mai rău, am presupus că acceptarea mea înaintea lui Dumnezeu și binecuvântarea Lui în viața mea depind de cât de bine respectam acele reguli. Știam că sunt mântuit prin har, prin credința în Hristos, nu prin fapte. Aveam siguranța mântuirii mele și mă așteptam să merg în cer după moarte. Dar în viața mea de zi cu zi credeam că binecuvântarea lui Dumnezeu depinde de practicarea anumitor discipline spirituale, cum ar fi timpul zilnic de părtășie cu Dumnezeu sau lipsa păcatelor făcute intenționat. Nu m-am gândit prea mult la aceste lucruri, dar fără să-mi dau seama le presupuneam adevărate, din cauza culturii creștine în care trăiam. De aceea, ele mi-au determinat atitudinea față de viața creștină.

Ucenicia bazată pe performanță
Povestea mea nu e una neobișnuită. De regulă, creștinii evanghelici de azi cred că Evanghelia e doar pentru cei necredincioși. Odată ce am intrat pe ușa Împărăției, avem nevoie de Evanghelie doar pentru a o împărtăși cu cei ce sunt încă afară. Mesajul pe care trebuie să îl auzim acum, ca și credincioși, este cel al uceniciei. Trebuie să învățăm cum să trăim viața creștină și să fim provocați să împlinim ce învățăm. Așa am crezut și am practicat pentru o vreme în viața și slujirea mea creștină. Cei mai mulți creștini păreau să creadă la fel ca mine.
Așa cum o înțeleg eu, comunitatea creștină din ziua de azi se bazează în mare măsură pe o cultură a performanței. Și cu cât suntem mai devotați să-L urmăm pe Isus, cu atât suntem mai adânc impregnați cu acest mod de gândire. Credem că putem câștiga binecuvântarea lui Dumnezeu sau o putem pierde în funcție de felul în care trăim viața creștină.

Cei mai mulți creștini au un standard de performanță acceptabilă după care măsoară acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu. Pentru mulți, acest standard se rezumă la participarea regulată la serviciile bisericii și la evitarea păcatelor majore. Astfel de creștini sunt adesea caracterizați de o anumită măsură de auto-neprihănire. Vedeți, ei nu cedează în fața păcatelor mari pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Astfel de creștini nu cred că mai au nevoie de Evanghelie. Ei spun că Evanghelia e doar pentru cei păcătoși.
Pentru creștinii devotați, standardul e mult mai înalt. El include practicarea regulată a disciplinelor spirituale, ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu și implicarea într-o slujire creștină. Și aici, dacă ne concentrăm asupra comportamentului exterior, mulți stau destul de bine. Dar acești creștini sunt chiar mai vulnerabili la auto-neprihănire, pentru că ei privesc cu superioritate nu numai la societatea păcătoasă din jurul lor dar chiar și la alți credincioși, care nu sunt la fel de devotați ca ei. Nici acești creștini nu au nevoie de Evanghelie. Pentru ei, creșterea creștină înseamnă mai multă disciplină și un devotament mai mare.
Apoi există un al treilea grup. Standardul pentru acest grup înseamnă mai mult decât o performanță exterioară a disciplinei, ascultării și slujirii. Acești creștini recunosc în plus nevoia de a rezolva problema păcatelor inimii, cum ar fi spiritul critic, mândria, egoismul, invidia, resentimentele și îngrijorările. Ei își văd lipsa de consecvență în păstrarea unui timp de părtășie singuri cu Dumnezeu, lipsa mărturisirii cu orice ocazie și eșecurile lor frecvente în rezolvarea problemei păcatelor inimii. Acest grup de creștini e mult mai predispus la un sentiment de vinovăție pentru că membrii grupului nu și-au atins propriile așteptări. Și fiindcă ei cred că acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu depinde de propria performanță, bucuria nu prea e prezentă în viața lor creștină. Pentru ei, viața e o bandă rulantă pe care ei rămân din ce în ce mai în urmă. Acest grup are nevoie de Evanghelie, dar membrii lui nu-și dau seama că Evanghelia e pentru ei. Știu asta, pentru că și eu am făcut parte din acest grup.

Evanghelia e pentru credincioși
Treptat, de-a lungul timpului și dintr-un adânc sentiment al nevoii, am ajuns să-mi dau seama că Evanghelia e și pentru cei credincioși. Când în sfârșit am fost conștient de acest lucru, în fiecare dimineață deschideam Scriptura la versete ca cel din Isaia 53:6, "Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor", apoi spuneam: "Doamne, m-am rătăcit. Mi-am văzut de drumul meu, dar Tu ai aruncat tot păcatul meu asupra lui Hristos și din acest motiv mă apropii de Tine și mă simt acceptat înaintea Ta."
Am ajuns să înțeleg că afirmația lui Pavel din Galateni 2:20, "Viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine" a fost făcută în contextul îndreptățirii (vezi versetele 15-21). Cu toate acestea, Pavel vorbea la timpul prezent: "viața pe care o trăiesc acum..." Din cauza contextului, mi-am dat seama că Pavel nu vorbea despre sfințire, ci despre îndreptățirea lui. Pentru Pavel, deci, îndreptățirea (a fi declarat neprihănit de către Dumnezeu pe baza neprihănirii lui Hristos) nu era doar o experiență din trecut ci și o realitate în prezent.
Pavel a trăit fiecare zi prin credința în sângele vărsat și în neprihănirea lui Hristos. În fiecare zi el a privit doar la Hristos pentru acceptarea înaintea Tatălui. A crezut, la fel ca Petru (vezi 1 Petru 2:4-5), că și cele mai bune fapte ale noastre - jertfele noastre spirituale - sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu doar prin Isus Hristos. Poate că nimeni, în afară de Isus, nu a fost un ucenic mai devotat, atât în viață cât și în slujire, decât a fost Apostolul Pavel. Și totuși, el nu a privit la propria performanță ci la "performanța" lui Hristos ca singura bază a acceptării sale înaintea lui Dumnezeu.

Am învățat deci că creștinii trebuie să audă Evanghelia pe tot parcursul vieții lor, pentru că Evanghelia e cea care continuă să ne reamintească faptul că acceptarea noastră zilnică înaintea Tatălui nu se bazează pe ceea ce noi facem pentru Dumnezeu, ci pe ce a făcut Hristos pentru noi prin viața Lui fără de păcat și prin moartea Lui în care a purtat păcatul nostru. Am început să înțeleg că stăm astăzi înaintea lui Dumnezeu la fel de neprihăniți cum am putea deveni vreodată, chiar și în ceruri, pentru că El ne-a îmbrăcat cu neprihănirea Fiului Său. De aceea, nu trebuie să obțin o anumită performanță ca să fiu acceptat de Dumnezeu. Acum sunt liber să Îl ascult și să Îi slujesc pentru că sunt deja acceptat în Hristos (vezi Romani 8:1). Ceea ce mă motivează acum nu este vina, ci recunoștința.
Cu toate acestea, chiar și atunci când înțelegem că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Hristos, avem tendința naturală să revenim la modul de gândire bazat pe performanță. Ca urmare a acestui lucru, trebuie ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Ca să folosesc o expresie a regretatului Jack Miller, trebuie "să ne predicăm nouă înșine Evanghelia, în fiecare zi." Pentru mine, asta înseamnă să mă întorc neîncetat la versete ca Isaia 53:6, Galateni 2:20, și Romani 8:1. Înseamnă să repet frecvent cuvintele unui vechi imn, "Nădejdea mea se bazează doar pe sângele și neprihănirea lui Isus."

Nu o "credință ușoară"
Dar această idee că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos, nu pe performanța noastră, nu duce oare la un fel de "credință ușoară"? În forma ei cea mai simplă, e ca și cum am spune: "Pentru că L-am rugat pe Hristos să fie Mântuitorul meu, acum sunt în drum spre cer, indiferent cum trăiesc. Nu contează dacă îmi continui stilul de viață păcătos. Dumnezeu mă iubește și mă va accepta oricum."
Gândind într-un mod asemănător, prin afirmația că acceptarea și binecuvântarea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos pot înțelege că de fapt nu contează cum trăiesc în prezent. Dacă Isus a făcut deja în locul meu tot ce trebuia făcut, de ce să mai trec atunci prin tot efortul și suferința rezolvării problemei păcatului în viața mea? De ce să mai îmi bat capul cu disciplinele spirituale și de ce să îmi mai folosesc energia fizică și emoțională ca să-L slujesc pe Dumnezeu în această viață pământească, dacă totul depinde de Hristos?
Apostolul Pavel a anticipat o astfel de "credință ușoară" în Romani 6:1, când a scris: "Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul?" Răspunsul lui din Romani 6:2, "Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?" răspunde la întrebarea "De ce să îmi mai fac griji?" Pavel nu răspunde "Cum puteți fi atât de nerecunoscători încât să gândiți în felul acesta?" Nu, în schimb el spune, în esență, "Voi nu înțelegeți Evanghelia. Nu vă dați seama că ați murit față de păcat, și, dacă ați murit față de păcat, vă e imposibil să continuați să mai trăiți în el?" (vezi Romani 6:3-14).

Noi am murit față de păcat
Ajungem acum la o mare întrebare. Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că noi am murit față de păcat? E destul de limpede că nu se referă la faptul că noi am murit față de înfăptuirea zilnică a păcatului. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci nici o persoană cinstită nu ar pretinde să fie îndreptățită pentru că cu toții păcătuim zilnic. Nici unul dintre noi nu Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu cu toată ființa noastră și nici unul dintre noi nu ne iubim cu adevărat aproapele ca pe noi înșine (vezi Matei 22:35-40). Nici nu vrea să spună că am murit față de păcat în sensul că nu mai răspundem la ispitele păcatului, așa cum au învățat unii. Dacă acest lucru ar fi adevărat, sfatul lui Petru să ne ferim de poftele firii pământești ar fi lipsit de sens (vezi 1 Petru 2:11). Ce vrea să spună atunci Pavel?
Unii comentatori biblici cred că Pavel se referă doar la faptul că noi am murit față de pedeapsa păcatului. Altfel spus, din cauza unirii noastre cu Hristos, atunci când Hristos a murit față de pedeapsa păcatului, am murit și noi față de pedeapsa păcatului. Ei bine, cu siguranță înseamnă acest lucru, dar mai înseamnă și mult mai mult. Înseamnă și că am murit față de domnia păcatului.

Ce este domnia păcatului? În Romani 5:21, Pavel vorbește despre stăpânirea păcatului. Iar în Coloseni 1:13, el vorbește despre puterea întunericului. Când Adam a păcătuit în Grădină, noi toți am păcătuit prin legătura noastră legală cu el (vezi Romani 5:12-21). Adică, din cauza identificării noastre cu Adam, noi toți am suferit consecința păcatului său. Iar o parte a acestei consecințe este să te naști în această lume sub domnia sau stăpânirea păcatului. Pavel descrie ce înseamnă să fii sub domnia păcatului în Efeseni 2:1-3. El spune că noi eram morți din punct de vedere spiritual; umblam pe căile lumii și ale diavolului; trăiam în poftele naturii noastre păcătoase și eram, din fire, obiecte ale mâniei lui Dumnezeu.
Această sclavie față de domnia păcatului este deci parte a pedepsei datorate vinovăției noastre de păcat. Cu toate acestea, prin unirea noastră cu Hristos în moartea lui, vina noastră datorată atât păcatelor lui Adam cât și propriilor noastre păcate personale a fost înlăturată. Pentru că am murit împreună cu Hristos față de vina păcatului, am murit, ca o consecință, și față de domnia păcatului. Nu mai putem continua în păcat ca un mod dominant de viață pentru că stăpânirea păcatului asupra noastră a fost înlăturată odată pentru totdeauna.
Această moarte față de domnia păcatului asupra noastră este cunoscută în teologie ca sfințire definitivă. Ea se referă la ruptura decisivă, sau separarea de păcat ca putere conducătoare în viața credinciosului. Este un moment bine precizat în timp, care are loc concomitent cu îndreptățirea. Este schimbarea fundamentală lucrată în noi de acțiunea monergistică a Duhului Sfânt (adică a Duhului Sfânt acționând singur, fără permisiunea sau asistența omului) atunci când ne eliberează din împărăția întunericului și ne transferă în Împărăția lui Hristos. Ruptura definitivă față de domnia păcatului apare în viața fiecăruia care crede în Hristos ca Mântuitor. Nu există îndreptățire fără sfințire definitivă. Amândouă vin ca un rezultat al lucrării lui Hristos pentru noi.

Considerați-vă morți față de păcat
Deci suntem liberi atât de vina păcatului cât și de sub domnia lui. Dar la ce ne folosește oare să știm acest lucru? Cum ne poate ajuta practic să urmărim sfințirea bazându-ne pe Evanghelie? Aici ne ajută îndrumările lui Pavel din Romani 6:11: "Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru."
Este important să înțelegem ce spune Pavel aici, pentru că nu ne spune să facem ceva ci să credem ceva. Trebuie să credem că suntem morți prin Hristos atât față de pedeapsa păcatului cât și față de domnia lui. Dar acest lucru nu îl facem să devină realitate atunci când îl credem. Noi suntem pur și simplu morți față de păcat, indiferent dacă credem această afirmație sau nu. Dar efectele practice ale morții noastre față de păcat pot fi realizate doar atunci când credem că e adevărată.

Adevărul este că noi suntem vinovați, dar Dumnezeu nu ne mai acuză, pentru că vinovăția a fost deja purtată de Hristos ca înlocuitor al nostru. Sentința a fost executată. Pedeapsa a fost plătită. Noi am murit față de păcat, atât față de vina lui cât și față de domnia lui. De aceea Pavel poate scrie, "Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!" (Romani 4:8)
Dar se ridică întrebarea: "Dacă eu am murit față de domnia păcatului, de ce încă mai există această luptă cu obiceiurile păcătoase din viața mea?" Răspunsul la această întrebare se găsește în cuvântul "luptă". Necredincioșii nu se luptă cu păcatul. Ei pot încerca să învingă un obicei dăunător, dar nu consideră acel obicei drept un păcat. Ei nu au sentimentul păcatului împotriva unui Dumnezeu sfânt. Credincioșii, pe de altă parte, se luptă cu păcatul ca păcat. Noi considerăm cuvintele, gândurile și faptele păcătoase ca păcate împotriva lui Dumnezeu; și ne simțim vinovați din cauza aceasta. De aceea trebuie să ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Dacă ne considerăm morți față de păcat înseamnă că noi credem Evanghelia.

Dar asta nu înseamnă că doar credem Evanghelia și ne mulțumim să trăim în păcatul nostru. Categoric nu! Întoarceți-vă din nou la cuvintele lui Pavel din Romani 6:1-2. Noi am murit atât față de vina păcatului cât și față de domnia lui. Deși păcatul ne declară război (de aici vine lupta noastră), el nu mai poate domni peste noi. Și aceasta e o parte a Evangheliei. Dar succesul luptei noastre cu păcatul începe atunci când credem în adâncul inimilor noastre că, indiferent de eșecurile și de lupta noastră, noi am murit față de vina păcatului. Trebuie să credem că, oricât de des am cădea, pentru noi nu mai există condamnare (Romani 8:1).
William Romaine, unul dintre conducătorii trezirii spirituale din Anglia secolului al 18-lea, scria: "Nici un păcat nu poate fi răstignit în inimă sau în minte dacă nu este iertat mai întâi în conștiință... Dacă nu îi este omorâtă vina, nu îi poate fi cucerită puterea." Ce spunea Romaine de fapt era că, dacă nu crezi că ai murit față de vina păcatului, nu te poți încrede în Hristos pentru tăria de a birui puterea păcatului în viața ta. De aceea, locul de unde trebuie să începi să rezolvi problema păcatului este să crezi Evanghelia atunci când îți spune că ai murit față de vina păcatului.

Sfințirea progresivă
Războiul împotriva obiceiurilor păcătoase și îmbrăcarea cu un caracter ca al lui Hristos se numește de obicei sfințire. Dar pentru că termenul sfințire definitivă este folosit pentru a descrie eliberarea bine precizată în timp de sub domnia păcatului, este folositor să vorbim despre creșterea în sfințenie a creștinului ca sfințire progresivă. În plus, cuvântul progresivă indică o creștere continuă în sfințenie de-a lungul timpului. Scriitorii Noului Testament presupun această creștere (vezi 1 Cor. 6:9-11; Efes. 2:19-21; Col. 2:19; 2 Tes. 1:3), dar și îndeamnă continuu la căutarea ei (vezi 2 Cor. 7:1; Evrei 12:14; 2 Petru 3:18). Nu există un loc în creștinismul autentic pentru creștinii care stagnează, care sunt mulțumiți cu starea lor și cu propria lor neprihănire. Dimpotrivă, ar trebui să căutăm să creștem în asemănarea cu Hristos până la moarte.
Această sfințire progresivă implică întotdeauna practicarea disciplinelor spirituale, cum ar fi citirea Scripturii, rugăciunea și părtășia regulată cu alți credincioși. Ea mai implică și omorârea faptelor păcătoase ale trupului (vezi Rom. 8:13) și îmbrăcarea cu caracterul lui Hristos (vezi Col. 3:12-14). Și, foarte important, ea implică o dependență disperată de Hristos pentru puterea de a înfăptui aceste lucruri, pentru că nu putem crește prin propria noastră putere.

Deci sfințirea implică efort susținut și dependență de Hristos; asta numesc eu un efort dependent. Și acest lucru înseamnă că vom fi întotdeauna nemulțumiți de propria performanță. Pentru un creștin în creștere, dorința va depăși întotdeauna performanța, sau, cel puțin, performanța așa cum o percepem noi. Atunci ce ne va susține în fața acestei tensiuni dintre dorință și performanță? Răspunsul este Evanghelia. Asigurarea pe care ne-o oferă Evanghelia, că noi am murit într-adevăr față de vina păcatului și că pentru noi, în Hristos Isus, nu mai există nici o condamnare, ne va motiva și ne va susține pe cale chiar în fața acestei tensiuni.
Trebuie să ne concentrăm întotdeauna asupra Evangheliei, pentru că natura sfințeniei presupune că, pe măsură ce creștem, vedem mai mult și mai mult starea noastră de păcat. Cu toate acestea, în loc să ne descurajeze, acest fapt ne va atrage către Evanghelie. Evanghelia crezută în fiecare zi este singura motivație solidă să urmărim sfințirea progresivă chiar și atunci când nu ni se pare că există vreun progres. De aceea am folosit expresia "sfințirea motivată de Evanghelie" și de aceea trebuie "să ne predicăm nouă înșine Evanghelia, în fiecare zi."

Tradus de Florin Vidu


Umblarea Creștinului