Înapoi
Acasă
Biblia

Vină, har și recunoștință

Mike Horton

(Preluat din mesajul introductiv rostit în cadrul programului de radio The White Horse Inn)


Harul este esența teologiei și recunoștința este esența eticii. Sună extrem de simplu; căci, într-adevăr, acesta este fundamentul esențial al învățăturii biblice și totuși, este un lucru atât de dificil să ne concentrăm toate gândurile, afecțiunile, convingerile și acțiunile asupra acestor doi poli. Ne temem ca nu cumva, făcând din harul lui Dumnezeu, aflat în Cristos, esența teologiei noastre, să ajungem la dezechilibru și la apatie în viața creștină. Și dacă facem din recunoștință esența eticii, unde își mai găsesc locul teama de pedeapsă și speranța răsplătirii. Din acest motiv, auzim din nou și din nou acest strigăt: "Echilibru, avem nevoie de echilibru!", ca și cum vestea cea bună era prea bună, și vestea cea rea era de neîndurat. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri preferă să creadă că, fie Dumnezeu este prea bun, fie noi suntem prea buni ca să merităm mânia divină.

Așa cum s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul istoriei, când oamenii au fost deplin mulțumiți de sine,
ziua de astăzi se caracterizează prin religia "care te face să te simți bine", și există puțin loc în acest gen de religie pentru a ne recunoaște vina înaintea unui Dumnezeu sfânt. De fapt, "vină" este un cuvânt murdar în cultura noastră de "a te simți bine". Uneori, aceasta se întâmplă pentru că mulți dintre noi am crescut într-o biserică foarte strictă și vina era unealta care ne "ținea pe cale". Dar într-o cultură mai vastă, vina nici nu face parte din cultura care se ocupă cu lucrurile care ne fac să ne simțim bine. Ideea vinovăției în sine nu este plăcută nici solemnă. Dar dacă o negăm, nu înseamnă că o îndepărtăm. O simțim, deși nu o putem explica, pentru că nu ni se mai dă voie să credem că ne simțim vinovați pentru că poate chiar suntem. În timp ce lumea ridiculizează religia "care te face să te simți bine", biserica pare să o cultive în aceste zile.

Nu ne place când ne doare o măsea, totuși, această durere ne împinge spre ușa cabinetului medical și poate chiar ne salvează dintele. Nu putem nega durerea sau să ne prefacem că nu există (cum s-ar aștepta să facem Știința Creștină sau vindecătorii din credința penticostală), însă Biblia zugrăvește imaginea condiției umane incluzându-i toate defectele. Asemenea durerii de dinți, sentimentul vinovăției are menirea de a ne conduce să admitem că, de fapt, înaintea Dumnezeului celui sfânt există această problemă obiectivă a vinovăției. Să ilustrăm aceasta într-un alt mod. Crezi în Dumnezeu? S-o luăm cu începutul începutului. Dacă da, crezi că acest Dumnezeu consideră ca fiind greșite acțiunile lui Hitler și a naziștilor și prin urmare, merită o pedeapsă severă? Dacă există un Dumnezeu și El consideră aceste acțiuni ca nefiind vrednice de cea mai severă pedeapsă (oricare ar fi aceasta), ar mai exista vreun sentiment al dreptății în această lume? Ai crede într-un astfel de Dumnezeu? Chiar și cel mai convins ateu nutrește în secret speranța că un infractor în serie, care a scăpat de pedeapsă pe acest pământ, își va primi răsplata cândva, cumva, undeva în viața viitoare.

Prin urmare, ce crezi? Accepți ideea că există o judecată finală, cel puțin pentru o parte dintre oameni, la sfârșitul acestei lumi? Este răul judecat și învins în cele din urmă, sau va avea câștig de cauză ucigașul a milioane de oameni din Germania Nazistă? Putem accepta existența unui Dumnezeu atât de insensibil la existența noastră? Dacă poți accepta ideea că va avea loc o judecată finală, cel puțin a unor oameni, următoarea întrebare care se ridică este aceasta. De ce nu și tu? Dacă admiți că va exista o judecată finală și că răul va fi în cele din urmă judecat, va fi rostit un verdict pentru cei răi, trebuie să ai un motiv pentru care să crezi că tu nu vei face parte dintre ei. Poate că tu nu ești un Hitler sau un Stalin. Poate te consideri o persoană destul de bună care se înțelege bine cu cei din jur. Dar ai oare un motiv obiectiv, solid, ca să crezi chiar acum, chiar acolo unde te afli acum, că ești atât de bun încât să scapi de judecata lui Dumnezeu? Știi cât de bun trebuie să fi pentru a căpăta bunăvoința Lui și nu sentința Lui? Sunt întrebări grele. Și din moment ce veșnicia durează așa de mult, ar trebui să ai motive întemeiate ca să crezi ceea ce crezi despre acest subiect.

Problema este că noi (mă refer la Biserica Creștină) nu am fost destul de clari în această privință. Scriptura vorbește limpede despre acest lucru. Ne-am născut păcătoși și murim păcătoși. În nici un stadiu dintre aceste două limite nu suntem destul de drepți încât să stăm înaintea lui Dumnezeu. Sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu cer pedeapsă pentru toți păcătoșii. Astfel că nimeni nu scapă de mânia lui Dumnezeu, pentru că El nu Își coboară standardul. Viziunea biblică îi așează pe toți la același nivel. Scriptura spune că nu există nici un om drept. Absolut nici unul. Nici o altă religie nu are o viziune atât de pesimistă asupra naturii umane (sau am putea spune realistă) și asupra posibilităților de a fi mântuiți prin efortul sau bunătatea umană. Însă vestea bună este că nu există nici o altă religie în lume care să aibe o viziune atât de optimistă în ceea ce-L privește pe Dumnezeu și harul Său. În timp ce toate religiile îți arată cerul spunându-ți că nu ești neajutorat și că te poți mântui prin propriile eforturi, creștinismul îți spune că Cristos a venit nu doar ca lider moral care să ne arate calea către Dumnezeu, ci a venit ca să fie calea noastră, adevărul nostru și viața noastră. La aceasta m-am referit când am spus că toți ceilalți neutralizează atât veștile rele cât și pe cele bune; vestea rea nu este atât de rea pe cât o înfățișează creștinismul, dar nici vestea bună, nu poate nici ea să fie atât de bună.

Problema este (știți la ce mă refer) că atunci când punem capul pe pernă, știm în adâncul inimii noastre că nu avem nici cea mai mică șansă de a ne apropia de Dumnezeu pe baza rezoluțiilor noastre sau a intențiilor noastre bune. Știm că inima noastră este înșelătoare și gândurile ne sunt departe de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea și cu toată puterea noastră și departe de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine. În adâncul inimii știm aceasta, așa cum au știut și Adam și Eva când au fugit din prezența lui Dumnezeu și au încercat să-și acopere goliciunea cu haine făcute din frunze de smochin, știm că lucrurile nu stau atât de simplu și că Dumnezeu nu este mulțumit de viețile noastre. Cunoaștem faptul că în fiecare cultură, în fiecare tradiție religioasă, trebuie să existe o ispășire, o jertfă pentru pace. Și fie vom veni la judecată pentru păcatele noastre, fie ne vom lăsa la mila curții de judecată, încrezându-ne doar în Cristos, că El se va ocupa de noi cu dreptatea și neprihănirea de care avem nevoie înaintea Judecătorului ceresc al întregului pământ.

Și dacă harul este esența teologiei, recunoștința trebuie să fie esența eticii. John Wesley a spus odată că dacă am lua harul prea în serios, am submina singura bază de pe care să urmărim o viață de sfințenie; teama de pedeapsă și nădejdea răsplătirii. Dar nu este aceasta o motivație egoistă pentru viața creștină? Întotdeauna a existat teama. Prea mult har va întrerupe procesul creșterii spirituale. Dar Scriptura insistă asupra faptului că o vedere legalistă a vieții creștine nu face decât să ne ducă exact înapoi la teamă și robie, întrucât Legea, deși bună în ea însăși, nu ne va putea da niciodată puterea de a împlini ceea ce poruncește. Evanghelia nu doar că ne reconciliază cu Dumnezeu, aceasta în primul rând; dar este singurul combustibil pe care-l avem care să ne țină în procesul de sfințire. De aceea, recunoștința, și nu teama de pedeapsă sau speranța răsplătirii, este singura bază corectă pentru urmărirea unei trăiri sfinte și care să-L slăvească pe Dumnezeu. Dacă mântuirea noastră ar fi depins o singură clipă de noi, chiar într-o măsură infimă, în cele din urmă fie ne-am fi socotit drepți pe baza faptelor noastre, pretinzând de fapt că succesul ne aparține, sau am fi disperat, neștiind dacă Dumnezeu ne va accepta vreodată cu adevărat. Cum am fi putut să-L iubim pe Dumnezeu și să slujim cu toată inima aproapelui nostru, dacă am fi fost preocupați de propria noastră salvare?

Tradus de Estera Sandau


Umblarea Creștinului