Înapoi
Acasă
Biblia

O speranță vie

R. C. Sproul


Știți cumva cine era cunoscut drept "apostolul nădejdii (speranței)"? Da, apostolul nădejdii (speranței). Dați-mi voie să vă dau un indiciu sau o idee. Acest apostol este cel mai bine cunoscut ca "marele pescar". Este cel căruia Isus i-a dat un nume nou. A fost numit "stânca". Cred că acum v-ați dat seama despre cine este vorba, nu-i așa? Evident, este vorba despre Petru, apostolul care, împreună cu Pavel, s-a evidențiat ca unul dintre cei mai mari lideri ai Bisericii Creștine. De fapt, în zilele de început ale Bisericii, Petru a fost conducător al Bisericii în Ierusalim iar apoi, ne spune tradiția, a plecat la Roma unde a fost executat din porunca împăratului Nero în același an în care a fost executat și Pavel. Pavel a fost executat prin decapitare, în timp ce tradiția ne spune că Petru a fost executat prin crucificare. Înainte de a-și da viața ca martir el și-a exprimat în mod deosebit dorința de a fi crucificat cu capul în jos, deoarece se simțea nevrednic să moară în același fel în care a murit Domnul său. Petru, desigur, a exercitat o influență extraordinară în istoria credinței creștine. El n-a scris nici o evanghelie, însă cercetarea istorică susține, cu cea mai mare probabilitate, că Evanghelia după Marcu reflectă învățătura și îndrumările lui Petru și că Marcu a slujit, mai mult sau mai puțin, ca un fel de secretar al lui Petru, a cărui autoritate apostolică se află în spatele acestei Evanghelii. Avem însă două epistole scurte purtând numele acestui apostol, Sfântul Petru, epistole care au supraviețuit și care fac parte din canonul Noului Testament. Iar acest nume, de "apostol al nădejdii (speranței)", i-a fost dat din pricina uneia dintre epistolele sale, anume prima epistolă.

Se presupune că Petru a scris această epistolă în anii 60, într-o perioadă când persecuția era în plină desfășurare iar credincioșii de pe întregul cuprins al Imperiului Roman erau supuși la tot felul de persecuții și suferințe. Probabil că motivul pentru care Petru s-a apucat să scrie această epistolă a fost acela că dorea să aducă mângâiere, întărire și alinare creștinilor care erau confruntați cu așa multe suferințe. Haideți să privim, deci, la începutul acestei epistole, la primul capitol, unde Petru, după ce transmite salutările cuvenite, în versetul 3 din acest prim capitol scrie următoarele cuvinte:

"Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde (speranță, n.t.) vie, la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi."

Ce cuvinte! Credem că Petru a scris aceste cuvinte sub îndrumarea și sub inspirația Duhului Sfânt, care este Dumnezeu. Câtă substanță teologică se află într-un așa scurt paragraf! Petru începe cu o doxologie, cu o binecuvântare, cu o exclamație în care Îl binecuvântează pe Dumnezeu "care", spune el, "după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou...". Creștinii sunt priviți sau descriși în această epistolă ca unii care au fost născuți din nou. Cuvântul "născut" în Noul Testament înseamnă "a fi, a deveni, a se întâmpla sau a fi născut". În mod evident Petru vorbește aici despre lucrarea de regenerare pe care o face Duhul Sfânt. Vorbește despre harul lui Dumnezeu prin care oamenii, prin puterea Duhului Sfânt, au fost treziți la viață spirituală. Au fost re-născuți sau, pentru a folosi limbajul lui Petru, au fost născuți din nou, oare la ce? Am fost născuți din nou la ceea ce Petru numește aici "o nădejde (speranță) vie". Mai putem traduce aceste cuvinte ca "o nădejde plină de vitalitate" sau "o nădejde animată". Nu este un gen de nădejde inert și apatic, ci o nădejde care vibrează, plină de vitalitate.

Dați-mi voie să mă opresc pentru o clipă și să vorbesc despre acest cuvânt, "nădejde (speranță)", așa cum este folosit în Noul Testament. "Nădejdea (speranța)" este remarcată de către apostolul Pavel ca făcând parte dintre cele trei mari virtuți ale vieții creștine. Vă aduceți aminte că în capitolul 13 din 1 Corinteni, în acel extraordinar capitol despre dragoste, el spune: "Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea (speranța, n.t.) și dragostea. Iar cea mai mare dintre toate este dragostea." Nădejdea (speranța) face parte din topul celor trei virtuți, din această triadă de virtuți căreia i se acordă o așa mare atenție în Noul Testament. Apoi, ea este și un concept-cheie în creștinismul biblic. Este un concept asupra căruia voi petrece ceva timp astăzi deoarece, din pricina modului în care este folosit ca termen în cultura și în vocabularul contemporanilor noștri, poți foarte ușor să-l înțelegi greșit.

În limbajul nostru, atunci când discutăm despre "nădejde (speranță)" noi discutăm despre o dorință sau o năzuință pe care o avem cu privire la ceea ce am dori să se întâmple în viitor, dar de care nu suntem siguri că se va întâmpla. Când a început campionatul NBA (National Basketball Association - Asociația Națională de Baschet, n.t.) din 1995 iar echipa Orlando Magic a luat startul în acest campionat, oamenii m-au întrebat ce cred, va câștiga sau nu Magic campionatul NBA. Le-am răspuns: "Nu știu, dar sper din toată inima." În acest caz, cuvântul "sper" exprima dorința mea, năzuința mea aprinsă ca un asemenea lucru să se întâmple în viitor.
Nu în felul acesta este folosit termenul "nădejde (speranță)" în Noul Testament. În Noul Testament "nădejdea (speranța)" se referă la credința, încrederea sau certitudinea pe care poporul lui Dumnezeu o are cu privire la împlinirea viitoare a promisiunilor lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne-ar vorbi din ceruri și ne-ar spune dinainte care va fi rezultatul campionatului de baseball sau cel al campionatului de fotbal american sau cel al campionatului de baschet, atunci în mod normal nu vom folosi cuvântul "nădejde (speranță)" cu referire la rezultatul competițiilor sportive, rezultat pe care Dumnezeu ni l-ar comunica dinainte. Nu am vorbi despre nădejde (speranță). Am vorbi mai degrabă despre cunoaștere, despre certitudine, despre siguranță. În Noul Testament, termenul "nădejde (speranță)" are sensul de siguranță, de certitudine. Deoarece atunci când Dumnezeu se pronunță și se angajează la un anumit curs al evenimentelor, atunci ceea ce El a promis sau a hotărât cu nici un chip nu se poate să nu se împlinească. Deoarece Dumnezeu face aceste promisiuni poporului său și le garantează împlinirea prin jurăminte făcute pe baza propriei Sale integrități și a propriului Său caracter, ceea ce înseamnă că împlinirea lor viitoare este certă.

Prin urmare, de ce vorbește Noul Testament despre nădejde (speranță)? Nădejdea (speranța) se referă pur și simplu la credința pe care o ai cu privire la viitor. Credința este numită o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd și este legată de lucrurile nădăjduite (sperate). Însă una dintre metaforele pe care Noul Testament le folosește pentru nădejde (speranță) este metafora ancorei. Nădejdea (speranța) este numită "ancora sufletului". Este o metaforă interesantă, nu-i așa? De obicei noi asociem ancora nu cu sufletele, ci cu corăbiile. Și care este scopul ancorei, dacă nu acela de a oferi stabilitate unui obiect care este în voia vânturilor și a curenților apelor care l-ar purta și l-ar izbi în toate părțile? Dar tocmai aceasta face ancora, îi oferă stabilitate, îl ține fix. Tocmai la aceasta se referă metafora, și anume că noi, creaturi umane fragile, suntem supuși la toate curentele vieții și la toate loviturile care ne izbesc într-o mai mare sau mai mică măsură. Și că tânjim după ceva care să ne ofere permanență, stabilitate, ceva care să ne înrădăcineze și să ne sădească în încredere. Iar ceea ce spune Noul Testament este că nădejdea (speranța) este tocmai o astfel de ancoră pentru sufletele noastre, pentru sufletele noastre și nu pentru corăbiile noastre. Iar nădejdea (speranța) care ancorează sufletul este acea nădejde (speranță) sau încrederea sau certitudinea pe care o avem că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis într-un mod atât de solemn.

Acest lucru este foarte important deoarece trăim într-o lume a durerii, a întristării, într-o lume plină de suferințe, iar acei creștini din primul secol aveau atât de puțină siguranță în mijlocul culturii în care trăiau, deoarece erau urâți, erau persecutați, neputând avea siguranța că în săptămâna care urma vor mai fi în viață. Una din comorile istoriei Bisericii este colecția de scrieri din primul și al doilea secol, colecție care a supraviețuit, compilată fiind apoi în diferite volume. Ar fi un exercițiu extraordinar pentru orice creștin să-și facă timp să citească unele din aceste scrieri, scrise după cele biblice, scrieri care în multe cazuri sunt scrisori ale unor oameni obișnuiți din acea vreme. Este un lucru incredibil să poți arunca o privire la ceea ce și-au scris creștinii Bisericii timpurii unul altuia: "Dragă Maria, cum merg lucrurile prin Antiohia? Unchiul Gheorghe a fost martirizat săptămâna trecută. Sora Ana este în închisoare și se așteaptă să fie martirizată oricând. Nădăjduiesc că experimentezi susținerea harului lui Dumnezeu, în pierderea tatălui tău drag." Aceștia vorbeau într-un mod atât de obișnuit despre martiriu, la fel cum vorbim noi despre mersul la supermarket pentru a cumpăra o pâine. Atât de mult făcea acesta parte din experiența lor. Niciodată nu știau ce le rezervă ziua de mâine: dacă cel care urma să fie sacrificat pe altarul martiriului era cineva apropiat, din familie, sau chiar ei înșiși. Prin urmare, acești oameni se agățau cu perseverență de promisiunile lui Hristos, Cel care le promisese că merge înaintea lor în casa Tatălui pentru a le pregăti o casă, un loc. Primii creștini și-au găsit tăria și mângâierea, nu în lucrurile acestei lumi, ci în promisiunile lui Dumnezeu că El are un viitor asigurat pentru poporul Său și o comoară pe care le-a pregătit-o în cer.

Aceasta este situația căreia i se adresează Petru în epistola sa. El le aduce aminte oamenilor de această nădejde (speranță) la care au fost născuți prin învierea lui Isus Hristos. El mai spune că această vie nădejde (speranță), primită prin învierea lui Isus Hristos din morți este, "spre o moștenire nestricăcioasă și neîntinată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi." (versetul 4). Oare nu auzim în această afirmație ecoul aproape perfect al vorbelor lui Isus Însuși, prin care îi îndeamnă pe ucenicii Săi să-și strângă comori în ceruri unde nu trebuie să ne îngrijorăm de ele că vor rugini sau că vor fi mâncate de molii sau că vor fi furate de hoți? Deoarece moștenirea este una nestricăcioasă și care nu poate pieri, nu se poate veșteji, nu poate fi mâncată de molii și nu ruginește, nu poate fi furată de hoți și nimic nu poate atenta la ea sau nu poate s-o distrugă. Ce contrast desăvârșit între această comoară și cea pe care o adunăm în această lume! Toate acestea sunt pieritoare, așa cum chiar noi înșine suntem pieritori.
Astfel, ceea ce le spune Petru acestor oameni este: "concentrați-vă privirea, concentrați-vă inima, concentrați-vă nădejdea (speranța) nu pe încercările, pe suferințele și pe chinurile din lumea aceasta deoarece în lume veți avea necazuri, așa cum v-a promis Domnul Isus. El a spus: «Lumea M-a urât; și pe voi vă va urî. Eu a trebuit să sufăr; și voi va trebui să suferiți.»" Astfel, faptul că erau chemați să participe la suferințele lui Hristos și să se facă părtași cu Hristos în umilirea Sa nu era nici o surpriză pentru creștinii din primul secol. Cum ai putea să înduri așa ceva? Cum ar putea cineva să îndure persecuția, suferința și umilința? Petru spune că o poți îndura deoarece înțelegi că este numai pentru puțin timp. Este doar pentru o vreme. Iar dacă îți vei concentra atenția asupra suferinței din prezent, vei eșua în disperare. Însă dacă îți ții ochii ațintiți înspre Cel care este atât inițiatorul credinței tale, cât și țelul credinței tale, atunci vei avea această nădejde (speranță) care este ancora sufletului.

În felul acesta vorbește Petru despre această moștenire care este păstrată în ceruri pentru poporul lui Dumnezeu. Apoi el continuă, spunând: "...Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi." Sunt două lucruri care sunt păzite sau păstrate. Pe de-o parte este moștenirea pe care Dumnezeu a păstrat-o în ceruri pentru poporul Său și pe care Dumnezeu o păzește. Această moștenire nu va fi irosită sau pierdută sau amânată. Însă nu numai moștenirea este păzită, ci și moștenitorul. Moștenitorii acestei comori sunt de asemenea păziți de Dumnezeu și ținuți de El pentru acea zi a glorificării. Astfel, în versetul 6 el spune:

"În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El, fără să-L vedeți, și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre."

Observați cât de actual este acest mesaj? El nu scrie primei generații de creștini care L-au cunoscut pe Isus, care L-au văzut în trup, care L-au văzut cu proprii lor ochi. El le vorbește acelor oameni care, deși nu L-au văzut pe Isus, Îl iubeau. În sensul acesta, El ne vorbește nouă.

Gânduri de încheiere
De când ne-au crescut copiii și s-au căsătorit și de când s-au întors în căminul nostru, având trei nepoți care locuiesc cu noi, de atunci obișnuim, soția mea și cu mine, să petrecem foarte mult timp împreună, luând cina în oraș. De fapt, de multe ori îi spun în glumă soției mele că ceea ce îi place ei să facă cel mai mult la cină sunt rezervările. Ea știe cum să facă rezervări, astfel că mergem în diferite locuri. Și bineînțeles că în Orlando, mai ales în timpul sezonului turistic, la cele mai multe dintre restaurante ai nevoie de o rezervare, altfel poți aștepta 45 de minute, o oră și chiar o oră și jumătate pentru a primi o masă. Nu-mi place deloc să aștept atunci când mi-e foame, astfel că sunt foarte liniștit știind că avem rezervări. Este foarte plăcut să ai rezervări la cină. Este cu totul altceva însă să ai rezervare în cer. Despre acest lucru vorbește apostolul aici. Anume că pentru fiecare membru din poporul lui Dumnezeu există un loc rezervat de către Hristos în casa Tatălui Său și nu este nimeni care să se poată atinge de această rezervare. Rezervarea va fi păstrată până în momentul în care vom ajunge acolo iar noi vom fi, de asemenea, păziți de Tatăl pentru a fi siguri că nu vom pierde acea măreață cină cu Mântuitorul nostru.

Tradus de Tiberiu Pop


Studii Biblice