Am studiat împreună, pe parcursul ultimelor zile, documentul intitulat "O celebrare a Evangheliei", în care liderii evanghelici oferă o afirmaţie a unităţii evanghelicilor în ceea ce priveşte Evanghelia, în special în privinţa justificării doar prin credinţă. Şi după cum am mai menţionat, documentul este împărţit în două părţi: prima parte este un preambul şi a doua este mai precisă şi specifică şi constă în afirmaţii şi negaţii referitoare la natura Evangheliei. Am privit deja la primele unsprezece afirmaţii şi negaţii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia asupra articolului doisprezece.
Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică.
Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă.
Dintre toate afirmaţiile, aceasta surprinde cel mai precis şi succint diferenţa principală dintre teologia evanghelică istorică a Evangheliei şi cea formulată în mod tradiţional de către Biserica romano-catolică.
În secolul al XVI-lea, după reforma începută prin lucrarea lui Luther, dar înainte de convocarea Conciliului ecumenic romano-catolic din Trent, în care punctul de vedere protestant a fost anatemizat de către biserică o dată pentru totdeauna, a existat o încercare de a aduce aceste două părţi împreună. Şi reprezentanţi ai grupului reformator şi ai Bisericii romano-catolice s-au întâlnit la Regensburg, în Germania, într-o încercare de a încheia un compromis şi o reconciliere între cele două părţi. Şi pentru o scurtă perioadă de timp a părut că încercarea are succes, până când s-a destrămat. Şi punctul asupra căruia cele două părţi pur şi simplu nu au putut fi de acord avea de-a face cu problema temeliei sau bazei supreme a justificării. Pe ce bază va declara Dumnezeu o persoană ca fiind dreaptă în ochii Săi? Disputa şi-a concentrat atenţia asupra a două cuvinte. Primul cuvânt a fost imputare, care era cuvântul preferat al evanghelicilor. Biserica romano-catolică a insistat asupra cuvântului infuzie. Acum, care este diferenţa? Ei bine, din nou, permiteţi-mi să prefaţez aceasta spunând că ambele părţi credeau că, într-un anume sens, noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos. Dar chestiunea critică a devenit în ce sens suntem noi justificaţi prin neprihănirea lui Cristos? Sau în ce mod este folositoare neprihănirea lui Cristos pentru îndreptăţirea noastră? Pentru a înţelege această diferenţă, să privim, pe scurt, mai întâi la punctul de vedere romano-catolic.
Conform Bisericii romano-catolice, începutul îndreptăţirii are loc la botez. Botezul, spune Biserica, ar fi cauza instrumentală a îndreptăţirii sau mijlocul, instrumentul prin care îndreptăţirea începe în viaţa unei persoane. Motivul acestui fapt este că în sacramentul botezului, conform Bisericii romano-catolice, harul care îndreptăţeşte sau neprihănirea lui Cristos este injectată în sufletul recipientului sacramentului. Şi ceea ce se înţelege aici prin infuzie este că acest har este turnat în sufletul credinciosului. Acesta este harul neprihănirii lui Cristos. Apoi, persoana care primeşte această infuzie de har trebuie să coopereze cu acest har şi să se conformeze lui. Şi cuvintele care au fost folosite mai târziu la Trent au fost termenii latini cooperare şi assentire, adică a coopera şi a consimţi cu această infuzie a neprihănirii lui Cristos până la modul în care persoana devine de fapt neprihănită. Sau, din nou, pentru a folosi limbajul Conciliului de la Trent, până când neprihănirea locuieşte în credincios. Şi numai după ce această neprihănire este inerentă în persoana respectivă, Dumnezeu va declara o astfel de persoană dreaptă în ochii Săi. Iniţial, când cineva primeşte harul îndreptăţirii, cooperează cu el şi consimte cu el, persoana este pusă într-o stare de mântuire unde rămâne, dacă nu sau până când comite păcatul de moarte. Şi ne amintim că păcatul de moarte este numit de moarte pentru că ucide acest har injectat în suflet. Şi odată ce acest har este distrus prin comiterea păcatului de moarte, persoana trebuie să fie iarăşi îndreptăţită. Şi reîndreptăţirea vine printr-un alt sacrament, care este sacramentul penitenţei, pe care Biserica romano-catolică îl defineşte ca fiind al doilea principiu al justificării pentru cei care şi-au ruinat sufletele. Sufletul este ruinat, pierdut prin comiterea păcatului de moarte. Mântuirea este pierdută şi singura cale prin care poate fi restaurată este printr-o infuzie proaspătă de har, care vine prin sacramentul penitenţei.
Nu accidental au existat probleme referitoare la sacramentul penitenţei, în special cel legat de indulgenţe, care au provocat controverse cu Luther la început.
Dar contrar acestei idei a neprihănirii injectate, care locuieşte şi trăieşte în sufletul unei persoane, reformatorii susţineau că îndreptăţirea nu este prin infuzie, ci prin imputare. Imputarea are de-a face cu o declaraţie sau decret legal dat de Dumnezeu, prin care El transferă, recunoaşte sau socoteşte poziţia unei persoane alteia. Şi această imputare are două aspecte, lucrează în două sensuri. Mai întâi, toată pedeapsa pentru păcatele noastre este luată de Cristos asupra Lui Însuşi pe cruce. În ispăşire Cristos este purtătorul păcatului. El devine purtătorul păcatului când Dumnezeu transferă vina noastră de la noi la El, împlinind ceea ce a fost simbolizat în Vechiul Testament de ritualul Zilei Ispăşirii, unde, pe lângă jertfa oferită pe altar, mai era implicat şi un alt animal (ţapul de ispăşire) iar marele preot (ce reprezenta poporul) îşi punea în mod simbolic mâinile pe spatele acestui ţap. Şi acest simbol indica transferul, socotirea, sau, mai specific, imputarea păcatelor poporului asupra ţapului. După ce păcatul şi vina au fost transferate către ţap, acesta era condus în pustie, în întunericul de afară.
Deci această idee a imputării este adânc înrădăcinată în sistemul jertfelor din Vechiul Testament. Şi înţelegem că pe cruce păcatele noastre sunt transferate lui Cristos prin declaraţia legală a lui Dumnezeu. Dar, din nou, aceasta este doar jumătate din povestea îndreptăţirii noastre. Pentru că, după ce Cristos a plătit pentru vina noastră, aceasta ne lasă într-o stare de inocenţă dar nu ne oferă, în şi din ea însăşi, o neprihănire pozitivă. Sau nu ne dă vreu merit în mod specific. Dumnezeu, în actul îndreptăţirii, caută să împlinească legea neprihănirii Sale în noi. Cristos, cum am spus, nu numai că a murit pentru poporul Său dar a şi trăit pentru noi. Răscumpărarea noastră nu a fost realizată doar prin ispăşirea lui Cristos, oricât de esenţială şi crucială ar fi aceasta pentru mântuirea noastră. Realizăm că Isus nu a venit din cer în Vinerea Mare, a mers la cruce şi apoi s-a întors în cer. El a fost născut ca un copil mic şi a fost supus, din momentul naşterii, la întregul principiu al legii lui Dumnezeu. Şi întreaga Sa viaţă El a trăit pentru a împlini legea lui Dumnezeu în cel mai mic detaliu, pentru a câştiga sau merita binecuvântarea lui Dumnezeu prin neprihănirea lui desăvârşită.
Din nou, în îndreptăţirea noastră există o dublă imputare. Pe de o parte, vina noastră este imputată sau transferată lui Cristos; pe de altă parte, neprihănirea Lui, apoi, ne este imputată nouă. Astfel că, reformatorii au afirmat că noi suntem îndreptăţiţi doar prin credinţă, ceea ce înseamnă câteva lucruri. Mai înainte de toate, sintagma "prin credinţă" a fost definită de reformatori ca fiind cauza instrumentală a îndreptăţirii. Acum, vă amintiţi că am spus mai înainte că, pentru Roma, cauza instrumentală a îndreptăţirii este întâi botezul şi apoi sacramentul penitenţei. Pentru reformatori, cauza instrumentală a îndreptăţirii e credinţa. Acesta este instrumentul prin care noi Îl apucăm pe Cristos, prin care suntem conectaţi în Isus şi prin care meritele lui Cristos ne sunt imputate. Astfel, toţi cei ce îşi pun încrederea în Cristos pot avea neprihănirea Lui socotită sau recunoscută, transferată sau imputată în contul lor.
Iată ceea ce face această problemă atât de esenţială şi crucială. Biserica romano-catolică a respins acest concept al imputării spunând că ar implica ceea ce numeau ei ficţiune legală. Dacă Dumnezeu ar face o declaraţie legală prin care El ar urma să socotească neprihănirea altcuiva (neprihănirea lui Isus) ţie, socotită în contul tău, în ochii lui Dumnezeu aceasta ar fi o ficţiune. Nu ar fi real. L-ar implica pe Dumnezeu într-o falsitate, pentru că nu ar fi bazată pe adevăr. Şi întrebarea pusă de Roma era aceasta: ,Cum poate un Dumnezeu drept şi sfânt să vadă sau să socotească pe cineva ca fiind drept când, de fapt, nu este?' ,Cum te poate declara El neprihănit când în şi din tine însuţi tu nu eşti neprihănit?' Roma vedea aceasta ca o umbră asupra integrităţii lui Dumnezeu Însuşi şi implica un fel de compromis în propria Lui neprihănire. Reformatorii au răspuns la aceasta spunând: ,Nu, aceasta este o acţiune legală, nu este nimic fictiv în ea. Pentru că, în primă instanţă, neprihănirea imputată nouă prin credinţă este una legală - este neprihănirea lui Cristos şi nu este nimic fictiv în neprihănirea Lui. În al doilea rând, când Dumnezeu impută ceva din contul unei persoane în al alteia, este o imputare reală. Este o imputare reală a unei neprihăniri reale pentru un popor care posedă o credinţă reală.' Aş adăuga la aceasta, că, dacă obiectăm, în principiu, la ideea imputării, nu va trebui să respingem numai transferul neprihănirii lui Cristos în contul nostru, ci va trebui să respingem şi crucea, de asemenea. Pentru că, în mod clar, pe cruce Cristos moare ca un înlocuitor al nostru. Dumnezeu îşi revarsă mânia asupra Lui în loc să o reverse asupra noastră, pentru că El a transferat vina noastră asupra lui Cristos prin imputare.
Şi astfel articolul doisprezece, în afirmaţia sa spune:
"Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică."
Acum, permiteţi-mi să mă opresc un moment şi să comentez. Când se afirmă aici că ceva este esenţial, aceasta înseamnă pur şi simplu că fără lucrul respectiv nu ai o Evanghelie biblică. În urmă cu patru sau cinci ani, când s-a prezentat naţiunii controversatul document intitulat "Evanghelici şi catolici împreună", urmat la finele lui 1997 de un altul (a doua parte), numit "Darul Mântuirii", o parte din dezbaterea şi controversa care au apărut pe marginea acelui document se rezumau în întrebarea dacă Evanghelia era esenţial compromisă. Pentru că în primul document nu exista o afirmaţie clară a doctrinei îndreptăţirii doar prin credinţă. Şi cei care au criticat prima lucrare ("Evanghelici şi Catolici împreună") s-au întrebat cum putem avea unitate în credinţă dacă nu avem îndreptăţire doar prin credinţă, lucru care reprezintă afirmaţia centrală a evanghelicilor istorici? Chestiunea care se ridica apoi era următoarea: ,Au renunţat evanghelicii la ideea fundamentală a identităţii lor istorice în vreo înţelegere anume?' O parte din ceea ce a fost în spatele eforturilor celei de-a doua iniţiative, numită "Darul Mântuirii", era ajungerea la o înţelegere pe ideea îndreptăţirii prin credinţă. Şi mulţi au crezut că această a doua parte a iniţiativei a realizat acest scop. Eu unul am fost convins că scopul nu a fost atins, pentru că la sfârşitul documentului problema imputării era lăsată nerezolvată, pentru discuţii ulterioare. Şi aceia dintre noi care au criticat "Darul Mântuirii" au spus că, atât timp cât conceptul imputării rămâne nerezolvat, nu avem doctrina protestantă a îndreptăţirii numai prin credinţă.
Deci, când am vorbit despre ceea ce era esenţial şi despre ceea ce era negociabil, am spus de fapt două lucruri legate unul de celălalt. Primul - că justificarea numai prin credinţă este esenţială pentru Evanghelie. Astfel că fără sola fide nu există Evanghelie. Şi al doilea - conceptul imputării este absolut esenţial pentru doctrina îndreptăţirii numai prin credinţă. Dacă nu ai imputare, nu există sola fide. Şi dacă nu este sola fide, nu există Evanghelie. Ceea ce spunem aici este că fără această doctrină a imputării nu aveţi Evanghelia. Evanghelia se sprijină pe această idee a transferului neprihănirii lui Isus în contul nostru, pe care îl primim prin credinţă. Aici, din fericire, în această nouă iniţiativă a liderilor evanghelici se spune clar, fără vreo ambiguitate, că imputarea este esenţială pentru Evanghelia biblică. Şi pentru a nu exista nicio confuzie, negaţia din articolul doisprezece declară:
"Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă."
Aceasta separă clar doctrina evanghelică de ceea ce s-a explicat în detaliu în secolul XVI de către Conciliul de la Trent.
Tradus de Cristian Coţovan