Înapoi
Acasă
Biblia

Mici și nevinovați?

Sinclair Ferguson


"Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor,
mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor."
Psalmul 58:3

La sfârșitul fiecărei zile, când copiii noștri erau mici, adesea îi priveam pe ascuns cum dormeau: întinși în pat, respirând ritmic, aproape imperceptibil, relaxați, împăcați, bucurându-se de "somnul inocenței." Dar bărbații - în special dacă sunt tați - privesc la înfățișarea exterioară. Cum rămâne însă cu inima, la care privește Dumnezeu?

Dacă ne punem ochelarii biblici vom vedea o realitate mult mai sinistră: copiii noștri pot fi neștiutori și naivi, dar inocenți n-au fost niciodată. La fel ca noi înșine, și ei sunt vinovați și depravați. Așa cum scria cândva Robert Murray McCheyne, sămânța fiecărui păcat cunoscut este plantată deja în inimile lor.
Adevărul este nu doar că, dacă lucrurile merg prost, copiii noștri se pot pierde din punct de vedere spiritual și moral; de fapt, impulsul în această direcție este sădit deja în inimile lor. Tot ce mai lipsește pentru a se ajunge la roade tragice este ca ei să-și exprime în voie dorințele inimilor lor. Pentru că, în sensul în care teologia Reformei a folosit termenul, copiii noștri sunt deja depravați total; adică, așa cum a spus-o Louis Berkhof, "...corupția înnăscută se răspândește în fiecare parte a ... naturii, în toate facultățile și puterile sufletului și trupului; și nu există absolut nimic bun din punct de vedere spiritual ... în păcătos, doar stricăciune" (Teologia Sistematică, p. 247).

Depravarea totală a copiilor noștri este o doctrină a credinței, o înțelegere biblică. Instinctul nostru firesc este să ne gândim la copiii nou-născuți ca la niște tabulae rasae morale și spirituale, niște foi albe pe care poate fi scrisă o viață de succes. E drept, s-ar putea ca în curând pagina să se păteze puțin (accidentalele izbucniri temperamentale!), dar fundalul este încă alb în esență, nu-i așa?

Nu e așa, conform Scripturii: cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor și spun minciuni încă de la naștere, insistă psalmistul. Chiar dacă noi considerăm că aceste cuvinte îi descriu doar pe unii ("cei răi" formează o categorie specifică în psalmi), ar fi un lucru neînțelept din partea noastră să minimalizăm ce ne spune David: roada există deja în rădăcină. Noi păcătuim pentru că natura noastră de bază este deformată.
Iar acest lucru este la fel de adevărat în ce-l privește pe David, ca și în cazul "celor stricați". Aceasta a fost descoperirea care l-a năucit atunci când Natan l-a demascat după adulterul său cu Bat-Șeba și uciderea lui Urie.
Nu e vorba aici de o scuză prin care să se dezvinovățească; e o mărturisire a păcatului. Păcatul lui David nu a fost o anomalie într-o viață bună în rest, ci o revelație a unei boli de inimă congenitale.

Cum e posibil așa ceva? Pavel explică acest lucru prin unitatea rasei umane în Adam. Păcatul a intrat în lume prin el, iar următoarea a venit moartea. Toți au păcătuit în Adam, capul reprezentativ pentru întreaga omenire.
Dovada în acest sens o vedem în modul în care moartea s-a răspândit asupra tuturora și a domnit peste ei. Pavel adaugă: "chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam" (Rom. 5:14), adică cei ce n-au primit revelația specială, verbală, a voii lui Dumnezeu.

Poate că Pavel nu se gândește aici în exclusivitate la copii; dar nici o altă categorie de persoane nu ilustrează mai clar această teribilă consecință a căderii decât copiii care mor înainte să fie capabili măcar să înțeleagă poruncile lui Dumnezeu.
De ce se întâmplă acest lucru? În definitiv, moartea nu vine din "cauze naturale", ci pentru că Adam, reprezentantul nostru, ne-a tras după el, într-un mod dezastruos, în căderea lui. Așa își învățau copiii înaintașii noștri, cu înțelepciune: "Prin căderea lui Adam, noi toți am păcătuit."
Prin neascultarea lui, noi toți am fost considerați păcătoși. Ca rezultat al relației noastre naturale cu el, toți suntem părtași la depravarea lui, chiar de la începutul existenței noastre. Suntem viciați încă de la concepție. Nici unul dintre noi nu are o naștere "normală".

Nu va trece mult până când acest lucru se va manifesta în mii de feluri: oare toate izbucnirile noastre temperamentale sunt exprimări ale disconfortului fizic? Nu suntem oare șocați să vedem încăpățânarea de care dau dovadă copiii? Nu cumva nu punem pe seama lui Dumnezeu fiecare dovadă a formării unui caracter frumos? Oare ne cunoaștem chiar atât de puțin inimile încât credem că acel caracter frumos se formează așa datorită nouă?

Într-o lume în derivă pe o mare a confuziei părintești morale și spirituale, doctrina depravării totale a copiilor noștri este de fapt o ancoră importantă și practică. Părinții care îi înțeleg semnificația recunosc înțelepciunea divină a învățării poruncilor lui Dumnezeu, chiar dacă ele sunt prezentate în mare măsură într-o formă negativă. Dumnezeu le-a scris pentru păcătoși. Acești părinți mai recunosc și importanța învățării Legii lui Dumnezeu în contextul harului lui Dumnezeu în Hristos și prin Duhul Sfânt. Împreună cu Augustin, noi știm că Dumnezeu va asigura mijloacele prin care putem împlini poruncile Sale.

Dumnezeu nu ne-a dat îngeri, ci păcătoși, ca să îi instruim să devină sfinți. Pentru că situația e complicată și mai mult de faptul că și părinții sunt păcătoși, avem nevoie să ne bazăm constant pe învățătura și directivele Scripturii. Chiar dacă acesta e un subiect de sine stătător, iată câteva îndrumări simple în acest sens.

Recunoașteți că copiii voștri sunt versiuni miniaturale ale voastre. Învățați să gândiți în termeni ca Adam și Hristos, păcat și har. Acest lucru vă va ajuta să înțelegeți de ce Dumnezeu vi-a dat porunca să nu întărâtați la mânie pe copiii voștri.

În creșterea copiilor, nu comiteți păcatul idolatrizării copilului (în care singura poruncă este "niciodată să nu spui nu"), nici al propriei idolatrizări ("el/ea îmi va reflecta slava"). Dimpotrivă, prin harul promis de Dumnezeu, transformați un păcătos într-un sfânt.

Luați în serios promisiunea Cuvântului lui Dumnezeu că El va fi Dumnezeul vostru și Dumnezeul copiilor voștri. Dar, dacă credeți în botezul copiilor mici, nu faceți greșeala să presupuneți că copiii legământului nu mai au nevoie să se pocăiască și să creadă Evanghelia. Pentru că prin botez noi recunoaștem nevoia curățirii prin regenerare și ne punem copiii într-un legământ pentru întreaga viață prin care ei se fac responsabili să se pocăiască de păcat și să creadă în Hristos.

Atunci când apare un păcat dureros, nu uitați niciodată că există mai mult har în Hristos decât există păcat în inima voastră și a copilului vostru la un loc. În Hristos există un drum înapoi din țara îndepărtată a unui stil de viață chiar și pentru copiii care și-au arătat pe deplin depravarea inimii. Așa a descoperit Monica după ani și ani în care s-a rugat pentru fiul său, Augustin.

În definitiv, "Și așa erați unii din voi!" (1 Cor. 6:11), și n-ați găsit oare har în Hristos?

Tradus de Florin Vidu


Doctrine