Înapoi
Acasă
Biblia

Pericolele intimității

Sam Storms


Dorința noastră este să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să fim cunoscuți de Dumnezeu, să-L iubim pe Dumnezeu și să fim iubiți de Dumnezeu. Noi dorim cu ardoare intimitatea. Am fost făcuți pentru intimitate. Însă căutarea intimității i-a condus frecvent pe oameni la ape nebiblice și periculoase, iar posibilitatea înecării într-o mare a subiectivismului este foarte reală. Care sunt pericolele în urmărirea intimității cu Dumnezeu? Și cum le putem evita? Am identificat șapte greșeli în urmărirea intimității cu Dumnezeu. Totuși, faptul că au fost comise greșeli n-ar trebui să diminueze în niciun fel pasiunea noastră pentru o relație de dragoste cu Dumnezeul triunic al cerului și al pământului. Înseamnă pur și simplu că noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu în parametrii sau limitele stabilite în Scriptură.

1. Este posibil ca, în urmărirea intimității cu Dumnezeu, să permitem familiarității noastre să degenereze în necuviință.

Cu certitudine, Iov a fost destul de aproape să facă această greșeală. În zelul său de a se apăra înaintea lui Dumnezeu și de a-și reabilita numele, a fost cât pe ce să-I vorbească lui Dumnezeu într-o manieră neglijentă și necuviincioasă, având puțină considerație pentru maiestatea și gloria Sa. Observați răspunsul lui Dumnezeu adresat lui Iov în pasajele din Iov 38:1-2, 40:1-5, și recunoașterea lui Iov a ceea ce făcuse și pocăința lui promptă din Iov 42:1-6. Familiaritatea sfântă cu Dumnezeu ar trebui să ducă la afecțiune, adorare, siguranță, încredere, pace și bucurie, însă niciodată la indiferență în fața faptului că "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12:29).

Necuviința poate să apară în trei moduri, evidențiate în situațiile de mai jos:

1) Atitudinea noastră la Cina Domnului (cf. 1 Cor. 11:20-34). Trebuie să fim foarte atenți ca nu cumva să tratăm ceea ce este sacru ca pe ceva obișnuit; să tratăm elementele (pâinea și vinul) cu indiferență sau să luăm parte la masa Domnului într-un duh de frivolitate sau lipsă de seriozitate, asta ar însemna să arătăm dispreț față de acestea sau mai degrabă față de El, spre care arată ele.

2) Închinarea noastră. Cu siguranță că bucuria și celebrarea sunt răspunsuri cuvenite înaintea harului lui Dumnezeu descoperit în Evanghelie. Însă nu mai puțin esențială este frica de Dumnezeu, înrădăcinată în recunoașterea maiestății și sfințeniei Sale. Trebuie să fim atenți ca emoțiile noastre și manifestările fizice din timpul închinării să fie mai degrabă expresii conștiente de recunoștință, venerație, dragoste și devoțiune, și nu reacții inconștiente, în funcție de dispoziție sau de ritmul muzicii.

3) Terminologia pe care o folosim ca să-L descriem pe Dumnezeu. Termeni de afecțiune precum "Ava" sunt, în mod cert, adecvați. Însă trebuie să fim atenți ca nu cumva intimitatea noastră cu Domnul să nu ne determine să depășim limitele cuviinței (așa cum s-a văzut, spre exemplu, în limbajul de genul "bunule bătrâne/amice" și "Dumnezeu este amicul sau camaradul meu" al multor oameni din biserica de astăzi).

2. Este posibil ca, în urmărirea intimității cu Dumnezeu, să dăm greș să amintim de transcendența Lui, prin punerea unui accent foarte mare pe imanența Lui.

Prin transcendență am în vedere măreția supremă și absolută a lui Dumnezeu, caracterul Său înălțat. Transcendența arată spre distanța infinită care-L separă pe Dumnezeu de creația Sa. Pentru transcendența lui Dumnezeu, vezi în special Is. 55:8-9; 66:1-2; și Fapte 7:46-50. Pentru echilibrarea cuvenită a transcendenței cu imanența, vezi Is. 57:15.

3. Este posibil ca, în urmărirea intimității cu Dumnezeu, să pierdem din vedere sfințenia Lui.

Sfințenia lui Dumnezeu se referă doar secundar la puritatea Lui morală, neprihănirea Lui de caracter. Ea arată în principal spre infinitul Său caracter distinct. A spune că Dumnezeu este sfânt înseamnă a spune că El este în mod transcedental separat. Sfințenia nu este un atribut printre multe altele. Nu este ca harul, sau puterea, sau cunoașterea, sau mânia. Totul cu privire la Dumnezeu este sfânt. Fiecare atribut împărtășește din sfințenia divină. Două texte ilustrează în special acest adevăr:

Isaia 6:1-8

Experiența lui Isaia poate fi evaluată în termenii a ceea ce el a văzut, a auzit, a simțit și a făcut.

(1) Ce a văzut el: El "a văzut" o viziune a lui Dumnezeu pe tron (cf. Ex. 33:19-23; 1 Joan 3:2; Apoc. 22:4)

(2) Ce a auzit el: El "a auzit" vocea serafimilor în laudă înălțătoare a lui Dumnezeu. Când cineva, oricine, fie înger sau om, se află în prezența lui Dumnezeu, nu există dezbateri teologice sau argumentări despre cine este cel mai mare în Împărăție. Există laudă absolută și neîncetată.

(3) Ce a simțit el: El "a simțit" agonie fizică, spirituală și emoțională din pricina păcatului său. Atât timp cât el trebuia să se compare doar cu un semen de-al său, neliniștea sa era minimă. Însă în prezența Dumnezeului infinit de sfânt, a cărui glorie umple pământul, acest om de altfel "sfânt" strigă: "Vai de mine, sunt pierdut!" A fi pierdut sau neisprăvit înseamnă a se destrăma, a fi destrămat. Isaia încearcă să descrie, cel mai bine cu putință, o experiență de dezintegrare personală.

Însă Dumnezeul sfințeniei este și Dumnezeul harului! În timp ce Isaia zace cu fața la pământ în umilință și orice fibră a ființei lui tremură cu un sentiment copleșitor de vinovăție și corupție morală, Dumnezeu ia imediat măsuri ca să curețe și să restaureze sufletul său. La atingerea buzelor sale cu un cărbune aprins, el aude cuvintele de eliberare: "nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit" (v. 7).

(4) El a făcut ceva: El s-a încredințat slujirii lui Dumnezeu. A fi în prezența lui Dumnezeu este întotdeauna un fapt transformator. Nu este niciodată doar o simplă experiență; este și o trimitere în misiune.

Luca 5:1-11

4. Este posibil ca, în urmărirea intimității cu Dumnezeu, să accentuăm prea mult rezultatul subiectiv, în afara fundamentului obiectiv.

Trebuie să fim atenți ca nu cumva să devenim atât de pasionați de experiența interioară a apropierii de Dumnezeu, încât să uităm lucrarea exterioară a crucii pe care aceasta se bazează în ultimă instanță. Apropierea noastră de Dumnezeu este gratuită pentru noi, însă L-a costat totul pe Dumnezeu: Singurul Său Fiu. Mai întâi focalizarea noastră este în mod fundamental exterioară, îndreptată spre Calvar. Observați cuvintele lui Pavel:

"Am fost răstignit împreună cu Cristos, și trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine." (Gal. 2:20)

Evident, temeiul pentru trăirea lui Cristos în noi este actul Său de sacrificiu de sine pentru noi. Recunoștința lui Pavel este, în primul rând, pentru ceea ce a făcut Isus pe cruce pentru el și apoi, numai după aceea, pentru ceea ce face Isus în el, prin prezența Sa lăuntrică.
De asemenea, acest lucru se dezvăluie în tendința de a acorda autoritate revelatorie experienței noastre. Acele experiențe consemnate în Scriptură dețin autoritate, nu pentru că sunt experiențe, ci pentru că sunt consemnate în Scriptură. Toată experiența trebuie să fie interpretată. Toate stările minții și emoției trebuie să fie aduse sub lumina cercetătoare a principiilor obiective din Cuvântul scris al lui Dumnezeu.

Ilustrație: Presupuneți că ați fost afară la temperaturi foarte scăzute, pentru ca apoi să intrați în casa unui prieten care vă oferă un pahar cu lichior. La câteva minunte după ce l-ați băut, deveniți conștient de un sentiment de căldură și-l atribuiți alcoolului. De fapt, alcoolul vă face în realitate să vă fie mai frig. Pentru un moment a determinat vasele sangvine să se dilateze, dându-vă impresia că trupul produce căldură. În realitate pierde căldură. Vă puteți simți încălziți, dar în realitate vi se face frig. Simțămintele voastre vă duc în eroare. Un observator, cunoscător al efectelor alcoolului, v-ar putea spune ce se întâmplă cu adevărat. Însă, dacă vă bizuiți pe simțămintele voastre, veți respinge concluziile lui. Tot așa stau lucrurile în sfera spirituală, deseori sentimentele ne pot înșela în privința condiției adevărate. Trebuie să avem un punct de referință extern sau un standard al adevărului obiectiv după care să fie evaluate și judecate sentimentele.

Totuși, este tragic că mulți oameni au devenit atât de captivați de intimitatea lor cu Dumnezeu încât interpretează stările subiective ale minții și emoțiilor lor ca indicatori infailibili ai adevărului. Mai rău chiar, unii au ajuns la concluzia că, datorită profunzimii intimității pe care ei o experimentează cu Dumnezeu, acea revelație obiectivă nu mai este esențială; se poate renunța la ea în favoarea naturii directe a comuniunii și comunicării cu Dumnezeu.

5. Este posibil ca, în urmărirea intimității cu Dumnezeu, să falimentăm să venim la El potrivit termenilor stabiliți de El.

Probabil cel mai bun exemplu al acestui fapt este incidentul tragic care i-a implicat pe nepoții lui Moise și fiii lui Aaron, Nadab și Abihu, așa cum s-a descris în Levitic 10:1-3. Nadab și Abihu erau cei doi fii mai mari dintre cei patru fii ai lui Aaron (Exod 6:23). Ei îi însoțiseră pe Moise și pe Aaron sus pe muntele Sinai (Exod 24:1), și alături de cei doi frați ai lor mai tineri, Eleazar și Itamar, fuseseră ordinați ca preoți (Lev. 8:30). Fără îndoială că Aaron trebuie să fi experimentat o mare mândrie când își privea fiii urmându-l în lucrarea de slujire.

Însă, abia coborâse focul ceresc cu îndurare ca să mistuie jertfa (9:24), când din nou a coborât, de data aceasta cu mânie, ca să mistuie pe cei care aduceau jertfa (10:1-3)! Se spune că ei au adus "foc străin" (10:1). Ce anume l-a făcut străin? Tămâia era produsă prin amestecul miresmelor, care erau apoi emanate prin plasarea lor într-o cădelniță care conținea bucăți aprinse de cărbuni. Levitic 16:12 spune că acești cărbuni trebuia să fie luați de la altar. Oare Nadab și Abihu îi luaseră din altă parte? Probabil. Tot ce se spune și ceea ce contează este că ei au căutat să aducă foc străin " pe care Domnul nu li-l poruncise."

Ei s-au bizuit cu aroganță pe relația lor cu Dumnezeu și pe poziția de preoți, crezând că acestea le ofereau libertatea să se apropie de Dumnezeu în condițiile lor și nu ale Lui. Dumnezeu ne invită să ne apropiem, însă potrivit termenelor și condițiilor stabilite de El, în conformitate cu exemplul prezentat în Sfânta Scriptură. Este periculos, probabil chiar fatal, să credem că "orice merge sau că putem face orice vrem" când se pune problema apropierii de Dumnezeu.

Vedeți, de asemenea, cazul lui Anania și al Safirei, din Fapte 5.

6. Este posibil ca, în urmărirea intimității cu Dumnezeu, să pierdem din vedere distincția dintre Creator și creatură.

Aceasta este, probabil, cea mai mare eroare întâlnită printre mistici, fie ei din perioada medievală a istoriei bisericii sau din zilele noastre. Mulți dintre mistici au accentuat "uniunea" cu Dumnezeu în așa măsură încât au estompat distincția fundamentală dintre om și Dumnezeu. "Uniunea" noastră cu Dumnezeu este de natură morală, nu metafizică. Cu alte cuvinte, noi nu suntem destinați să "devenim Dumnezeu", ci să "devenim ca Dumnezeu" în termenii caracterului, gândirii și comportamentului moral. În dorința noastră de a ne apropia de Dumnezeu nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că El este Dumnezeu, iar noi nu suntem!

7. Este posibil ca, în urmărirea intimității cu Dumnezeu, să abuzăm de harul Său.

Știm că "familiaritatea" noastră cu Dumnezeu a ajuns prea departe atunci când ne descoperim crezând că merităm o asemenea relație. Intimitatea cu Dumnezeu este rodul milei divine. Atitudinea noastră în relație cu Dumnezeu este una ce trebuie mereu guvernată de înțelegerea faptului că noi merităm doar iadul.

Concluzie:
Două ilustrații biblice se pot dovedi folositoare:

(1) Istorisirea despre Uza și David (2 Samuel 6:1-19)

Există o vreme pentru distanța reverențioasă cât și pentru apropierea festivă!

(2) Ioan apostolul s-a spijinit pe pieptul lui Isus (Ioan. 13:23), dar a și căzut la picioarele Lui ca un om mort (Apoc. 1:9-20).

Tradus de Lacrisa Novac


Diverse