Înapoi
Acasă
Biblia

Dar dacă păcătuiesc?

de James Montgomery Boice


În ultimele săptămâni am privit împreună la istoria lui Iosif și a ispitirii sale de către nevasta lui Potifar. În primul nostru studiu am văzut natura și puterea ispitei, iar în al doilea studiu am văzut secretul vieții sale spirituale, care l-a ajutat pe Iosif să nu păcătuiască.
Când citim o povestire ca aceasta, ne simțim încurajați. Avem aici istoria unei mari victorii. O victorie care, fără îndoială, e înregistrată atât în cer cât și pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl avem înaintea noastră pentru studiu. Dar când citim povestirea nu ne limităm la simpla lectură a unei mari victorii, pentru care ne bucurăm și prin care suntem încurajați. O citim ca pe o relatare exactă din punct de vedere istoric a unui lucru ce s-a petrecut în viața unui om credincios care trăia într-o lume stricată. De fapt, e vorba de un om nu chiar atât de diferit de noi, care trăia într-o lume nu chiar atât de diferită de lumea în care trăim noi. Drept urmare, ajungem inevitabil să ne comparăm cu el. Uneori comparația ne e favorabilă. Privim în urmă la viețile noastre și recunoaștem că, în calitatea noastră de creștini, au fost momente în care, prin harul lui Dumnezeu, am putut fi biruitori, așa cum a fost și Iosif. Dar alteori, din păcate, comparația nu ne e favorabilă.. Privim în urmă la viețile noastre și ne amintim de acele momente în care nu am fost ca Iosif. El a rezistat ispitei, iar noi ne amintim ocaziile când am cedat. Întotdeauna există tentația, când ne amintim de acele ocazii, să ne spunem că din acest motiv istoria lui Iosif nu e relevantă pentru noi. Astfel că, dacă ne putem identifica cu el în victoria sa, e în regulă, dar dacă am căzut, nu știu cum se face dar toată istoria lui n-are nimic de-a face cu situația noastră. Și ne trezim uneori cu un gând, venit fără îndoială de la diavol, care ne spune că prin urmare putem la fel de bine să continuăm să păcătuim. Pentru că, până la urmă, noi am pierdut bătălia și de-acum nu mai putem face nimic în privința aceasta.

Din cauza acestui mod de gândire, aș vrea să întrerup studiul principal din Genesa 39 și să trec la Psalmul 51, care ne arată răspunsul Regelui David la o situație asemănătoare cu cele pe care ni le amintim din viețile noastre. Avem aici cazul unui om care, spre deosebire de Iosif, nu a rezistat ci a căzut. Marele Rege David, preacurvind cu Bet-Șeba. Să vedem, prin urmare, modul în care a răspuns el acestei situații și, mai presus de toate, felul în care și-a mărturisit păcatul și a fost ridicat de Dumnezeu, poate fi aplicat la fiecare dintre noi într-un mod cât se poate de personal.

Acest psalm ne este prezentat ca fiind compus de David, când profetul Natan a venit la el după ce David a preacurvit cu Bet-Șeba. Când Doamna Potifar l-a ispitit pe Iosif, Iosif a fugit din fața ispitei și a evitat capcana. David a făcut exact invers. Ni se spune că David se găsea odată în Ierusalim, pe acoperișul palatului său, când a privit peste drum la o altă clădire în care a văzut-o pe Bet-Șeba scăldându-se. David s-a simțit atras de ea așa că a trimis pe cineva să se intereseze cine era femeia. În momentul în care a aflat că era nevasta lui Urie Hetitul, David ar fi trebuit să renunțe să se mai gândească la ea. Dar în loc să renunțe el a făcut exact contrariul lucrului făcut de Iosif. El a invitat-o pe Bat-Șeba la palat și a preacurvit cu ea. Când a aflat că Bet-Șeba a rămas însărcinată în urma relației lor, mai întâi l-a adus pe Urie înapoi și l-a trimis să stea cu nevastă-sa, ca să creadă că copilul e al lui. Dar Urie, care avea un puternic simț al datoriei sale de soldat și care știa că locul lui era împreună cu oștirea Domnului pe câmpul de luptă, a refuzat să se ducă acasă și a dormit la poarta palatului. Atunci David n-a mai avut ce face și l-a trimis înapoi la luptă, cu mesajul ca Urie să fie trimis în prima linie iar soldații care luptă alături de el să se retragă, astfel încât Urie se fie ucis. David nu l-a ucis personal pe Urie, dar cu siguranță a făcut-o indirect, așa că era vinovat nu doar pentru primul păcat, preacurvia, ci și pentru crima cu care a încercat să își acopere păcatul.

A fost o perioadă îngrozitoare. Lunile au trecut una după alta. Aproape un an mai târziu, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Natan la David cu o pildă care l-a făcut să înțeleagă adevărul și a descoperit vina regelui. Marele miracol în urma acelei întâlniri este acela că Dumnezeu a adus peste David o pocăință autentică, adâncă și completă. Iar Psalmul 51 este rezultatul acesteia. În acest psalm David își mărturisește păcatul și o face într-o succesiune de idei care ne descoperă calea de urmat atunci când ne găsim într-o situație asemănătoare sau în oricare alta, când am păcătuit. Are patru pași. Mai întâi e mărturisirea păcatului. Apoi vine curățirea prin credință și jertfa răscumpărătoare. Pe urmă e duhul nou creat înăuntrul nostru iar ultima e comunicarea sau proclamarea harului lui Dumnezeu care a făcut posibilă o mântuire așa de mare.

Prima parte, cea a mărturisirii, are la rândul ei două părți. Prima e apelul inițial la mila lui Dumnezeu, care e baza mărturisirii ce urmează, iar a doua e chiar mărturisirea. David pune mila la început deoarece recunoaște că dacă Dumnezeu n-ar fi milostiv, n-ar mai avea ce căuta înaintea Lui. Observați cum o spune el. Versetul 1:

"Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare..."

De trei ori în trei rânduri ale psalmului, David subliniază mila lui Dumnezeu, ca și cum ar spune: "Doamne, dacă nu ai milă de mine, nu mai am nici o speranță. Nici măcar nu mă pot apropia să-mi mărturisesc păcatul."
Ascultă, dreptatea lui Dumnezeu te va trimite în iad. Așa e drept. Tu și cu mine nu vrem dreptatea lui Dumnezeu. Vrem mila lui Dumnezeu. Bazat pe aceasta se roagă David.
Vedeți, mila mai face încă ceva. Mila, atunci când o înțelegem pe deplin, ne face să prețuim și să iubim mila. Și, mai mult decât toate, să Îl prețuim pe Cel ce e milostiv. Marele Charles Haddon Spurgeon are un bun comentariu la această parte a Psalmului 51 și explicația lui demonstrează ce am spus mai devreme. Spurgeon a scris astfel:

"În vremea când Îl consideram pe Dumnezeu un tiran, mă gândeam la păcat ca la ceva nesemnificativ, dar când L-am cunoscut ca Tată al meu, atunci am plâns numai la gândul că am putut să mă împotrivesc Lui. Când credeam că Dumnezeu e aspru mi-era ușor să păcătuiesc, dar când am aflat că El e atât de blând, atât de bun, atât de plin de compasiune, m-am bătut cu pumnii în piept de durere că am putut să mă răzvrătesc împotriva Celui care m-a iubit atât de mult și mi-a vrut binele."

Când am păcătuit și când, prin harul lui Dumnezeu, ne-am venit în fire ca fiul risipitor într-o țară îndepărtată, trebuie să ne amintim că Tatăl nostru, Tatăl nostru din ceruri este un Tată ceresc bun, iubitor și milostiv.
Dacă te găsești într-o astfel de situație, deschide la Psalmul 51 și citește primul verset. "Ai milă de mine, Dumnezeule..." Dumnezeu e milostiv. "...în bunătatea Ta!" Dumnezeu e un Tată ceresc iubitor. "După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!"

Deci, după ce s-a apropiat de Dumnezeu bazându-se pe mila Sa, David continuă mărturisindu-și păcatul. Versetele 3 la 5:

"Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta, și fără vină în judecata Ta.
Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea."

N-ar mai trebui să subliniem faptul că păcatul trebuie mărturisit. Dar trebuie să o facem, pentru că orice mărturisire e dificilă pentru noi. Ne e greu să o facem chiar la nivel uman. Gândiți-vă la ultimele săptămâni sau la anul trecut și întrebați-vă de câte ori i-ați spus cuiva un sincer "Îmi pare rău". Bănuiesc că nu de prea multe ori, sau poate chiar niciodată. Iar apoi, după ce v-ați pus această întrebare, continuați-vă cercetarea cu încă o întrebare: De câte ori ar fi trebuit să spun "Îmi pare rău" săptămâna trecută sau anul trecut? Când veți pune cele două statistici față în față, veți vedea cât de foarte, foarte greu ne este, ca ființe umane, să recunoaștem că am greșit în vreun lucru; chiar față de alte ființe umane, la fel de păcătoase ca și noi. Și dacă acest lucru e adevărat în ce privește ezitarea noastră în a mărturisi răul făcut altor ființe umane, cu cât mai greu ne este să mărturisim răul făcut împotriva lui Dumnezeu? Pur și simplu nu o facem în mod natural. Și totuși, trebuie să o facem, să o facem cum a făcut-o și David. Fără rețineri. Fără să ne scuzăm păcatul. Fără să încercăm să ieșim basma curată. Fără să îl motivăm cu circumstanțe atenuante. Ci să îl mărturisim în întregime, în totalitate și cu sinceritate, așa cum vedem în aceste versete.
Vedeți, noi facem adesea cum a făcut Adam. Dumnezeu a venit la Adam în grădină și a spus: "Ce ai făcut? Ai mâncat din pomul din care ți-am spus să nu mănânci?" Adam știa că nu putea nega faptul consumat, dar a dat vina pe împrejurări. El a spus: "Femeia pe care Tu ai pus-o în grădină împreună cu mine, ea mi-a dat din fructul copacului și am mâncat." Prea adesea facem și noi la fel ca el.
David n-a făcut așa. David și-a mărturisit păcatul. Aceasta e semnificația reală a versetului 4, în care el spune: "Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit..." Din cauza aceasta păcatul e atât de înfricoșător, el este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Acesta e punctul în care Iosif și-a încheiat protestul în discuția cu Doamna Potifar. El a arătat că ar fi un rău făcut împotriva lui Potifar, cu siguranță ar fi un rău împotriva ei și în mod cert era un lucru pe care el nu-l putea face. Dar mai presus de toate, el a spus: "Cum aș putea eu să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" David a recunoscut aceasta, de aceea s-a aruncat cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu și și-a mărturisit păcatul, cu sinceritate și în întregime.
El a mai făcut ceva. Vedeți, nu era vorba de un singur păcat, ca și cum David ar fi spus: "Da, e adevărat. Am păcătuit în această situație, dar până acum am fost un om destul de bun." El n-a făcut deloc așa ceva. Versetul 5. "Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea." Prin aceste cuvinte el spune că n-a existat nici un moment în viața sa în care să nu fi fost contaminat de păcat. Avea o natură păcătoasă încă înainte ca să poată vorbi. De aceea nu se apropie încercând să arate că e un om cumsecade, ci dimpotrivă. El e un păcătos. A păcătuit din nou, într-un mod înfricoșător, iar dacă va fi mântuit vreodată, va fi doar datorită milei lui Dumnezeu, cu care și-a început mărturisirea.

Ajungem acum la a doua parte a acestui psalm, în care David vorbește despre curățire. O găsim menționată în versetul 7: "Curățește-mă cu isop, și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb ca zăpada."
Prima dată când găsim menționat isopul în Biblie este în legătură cu exodul poporului Israel din Egipt. În al 12-lea capitol din Exod veți găsi următoarele reguli:

Duceți-vă de luați un miel pentru familiile voastre, și înjunghiați Paștele. Să luați apoi un mănunchi de isop, să-l muiați în sângele din strachină, și să ungeți pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineața. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, și va vedea sângele pe pragul de sus și pe cei doi stâlpi ai ușii, Domnul va trece pe lângă ușă, și nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.

La aceasta se referă David. Deci, atunci când spune: "Curățește-mă cu isop" el de fapt declară că numai calea jertfei e calea spre mântuire. David spune: "Nu găsesc nimic bun în mine. Nu sunt capabil să-mi ispășesc păcatul. David recunoaște că plata păcatului este moartea și că merită moartea spirituală și fizică. Dar", spune el, "Tu ai descoperit, Dumnezeule, în Legea Ta că există o metodă prin care păcătosul se poate apropia." Păcătosul poate veni pe baza unui înlocuitor nevinovat care să moară în locul lui. Sistemul jertfelor. Era simbolizat de un animal și de sângele animalului care era dovada morții lui. Păcătosul trebuia stropit cu acel sânge ca să poată fi mântuit. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament arăta spre Domnul Isus Hristos, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care avea să Își verse sângele pe cruce pentru mântuirea întregului Său popor.
Pe această cale se apropie David. Ce spune David aici în acest verset este același lucru pe care îl spune și Apostolul Ioan în prima sa epistolă, în capitolul 1, versetele 8 și 9:

"Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios" (credincios promisiunilor Sale) "și drept," (pentru că a asigurat un înlocuitor) "ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire."

A treia parte a acestui Psalm vorbește despre crearea unui duh nou înăuntru. Și avem nevoie de așa ceva. Avem nevoie de acest lucru în ce privește mântuirea, dar avem nevoie de el și în cazul reînnoirii, după ce am păcătuit. David spune:

"Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și pune în mine un duh nou și statornic. Nu mă lepăda de la Fața Ta, și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale, și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință!"

E foarte interesant că în versetul 10 cuvântul "zidește" în limba ebraică este puternicul cuvânt "bara". E cuvântul care apare în primul capitol din Genesa, în versetul 1 iar apoi în versetul 27. "La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul." Nu se referă la transformarea vreunui lucru care exista deja ci mai degrabă la crearea unui lucru din nimic. Din acest motiv bara este un cuvânt deosebit folosit numai de Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu poate crea ceva din nimic. Iar ce spune David prin aceste cuvinte, după părerea mea, este: "Dumnezeule, nu te rog pur și simplu să remodelezi materialul pe care Îl ai deja la dispoziție. Acest material, așa cum am mărturisit deja, este contaminat de păcat. Păcatul este înăuntrul meu încă din momentul în care m-am născut. Ce am eu nevoie este un duh nou, o nouă natură.. Pe aceasta numai Tu mi-o poți da."
Deci David, recunoscându-și marea nevoie, se întoarce către Dumnezeu, nu numai pentru iertarea păcatului său ci și pentru crearea unui duh nou înăuntrul lui. O viață nouă pe care de-acum înainte să o poată trăi pentru Dumnezeu într-un mod plăcut Lui.

Ultima parte a psalmului vorbește despre comunicare sau mărturisire. Pentru că, după ce a experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu într-o așa de mare măsură, David în mod natural se îndreaptă spre responsabilitatea pe care o are de-acum să comunice acest lucru și altora.

"Atunci", spune David, "voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine." Versetul 15: "Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta."

Cum ajunge David în acel punct? Răspunsul îl găsim în versetul 17, unde el vorbește despre un duh zdrobit, o inimă zdrobită și mâhnită. Vedeți, câtă vreme tu și cu mine stăm înaintea lui Dumnezeu cu un duh mândru și o inimă împietrită, puțină slavă va ajunge la Dumnezeu pentru că, până la urmă, ne considerăm pe noi înșine capabili să realizăm tot ce-am realizat până acum. Poate acesta e motivul pentru care Dumnezeu permite să cădem în păcat, ca să ne dăm seama de materialul din care suntem făcuți și cât de slabi suntem. Dar, după ce cădem în păcat, așa cum ni se întâmplă tuturor, după ce recunoaștem că nu suntem altceva decât țărână, după ce ne întoarcem de la păcatul nostru prin harul lui Dumnezeu și găsim curățirea și reînnoirea lângă acel mare izvor, atunci avem despre ce mărturisi și pentru ce da slavă lui Dumnezeu.
Către sfârșitul vieții Domnului Isus Hristos, a avut loc un incident în care a fost implicată o femeie, care în trecut era cunoscută de toți ca o păcătoasă renumită, dar care acum s-a apropiat de El cu un vas cu parfum, un vas de alabastru plin cu un mir foarte scump. Ni se spune că, știind că El avea să moară, femeia a spart vasul și L-a uns pe Isus pregătindu-L pentru îngropare. Acel mir, care picura pe picioarele Sale și cu care I-a fost uns capul, era nu numai pe persoana Domnului Isus Hristos dar firește a ajuns și pe ea, iar aroma lui s-a răspândit în întreaga casă. Cred că e o istorisire semnificativă. S-a răspândit în toată casa pentru că vasul a fost spart. Când tu și cu mine venim la Dumnezeu cu inimile zdrobite, cu duhurile smerite și mâhnite, după ce mândria ne-a fost zdrobită și ne-am smerit, atunci acel parfum dulce al harului lui Dumnezeu se poate răspândi în jurul nostru umplând întreaga casă, locul în care ne găsim. O, de multe ori nu reușim prea bine acest lucru în viața aceasta. Cred că seamănă puțin, presupun, cu acordarea instrumentelor pentru un concert.. Toate instrumentele cântă în același timp, unele sunt puțin dezacordate iar cei ce ascultă spun: "Se pare că nu reușesc să cânte prea bine împreună." Dar o ureche antrenată înțelege că e vorba de acordarea instrumentelor și aceasta e preludiul simfoniei. Într-o zi vom fi în prezența lui Dumnezeu și vom fi simfonia Lui. Iar acolo, în prezența lui Dumnezeu, se va întâmpla că unul care era bețiv dar și-a mărturisit păcatul și a primit har să și-l biruiască prin Isus Hristos; unul care a fost un preacurvar ca David dar care și-a mărturisit păcatul și a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; acel materialist care a tânjit și a trăit pentru lucrurile acestei lumi dar care și-a mărturisit păcatul și a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; toate celelalte păcate pe care tu și cu mine le facem și le putem menționa, acolo, împreună în prezența lui Dumnezeu, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu vom cânta laude, nu pentru ce am făcut noi ci pentru harul lui Dumnezeu. Iar câtă vreme mai suntem aici trebuie să cântăm aceeași cântare, pentru ca păcătoșii să se poată întoarce de la căile lor și să-L găsească pe Isus.

Haideți să ne rugăm.
Tatăl nostru, ne apropiem bazându-ne pe mila Ta, nu pe vreo presupusă realizare a noastră. Venim să ne mărturisim păcatul. Doamne, nu-l ascundem de Tine. Suntem vinovați de păcate în gândire, în vorbire și în fapte, din momentul în care am fost concepuți. Și, Tatăl nostru, venim la Tine nu numai ca să le mărturism ci ca să căutăm acea curățire care este oferită prin sângele lui Hristos, acea reînnoire care urmează prin puterea Duhului Tău Sfânt dinăuntrul nostru. Iar acum, după ce ne-am mărturisit păcatul și am venit la Tine pentru curățire și reînnoire, fă ca duhul nostru să fie înălțat iar noi să fim conștienți de marele Tău har într-o așa măsură încât să devenim martori prin care și alții să poată veni să Îl cunoască pe Isus Hristos ca Mântuitor.
Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Amin.

Tradus de Florin Vidu


Umblarea Creștinului