Înapoi
Acasă
Biblia

Disputa dintre catolici și protestanți asupra justificării (îndreptățirii prin credință)

de, Norman L. Geisler, Ralph MacKenzie, și Elliot Miller


Romano-catolicii și evanghelicii împărtășesc mai multe puncte de vedere comune asupra mântuirii. Ambele tabere teologice datorează enorm aceluiași părinte al bisericii (sf. Augustin) pentru vederilor lor asupra acestui subiect. Însă, în ciuda acestei moșteniri comune principiul după care un om este justificat (deci, îndreptățit) înaintea lui Dumnezeu a constituit punctul fundamental al divergenței dintre romano-catolici și protestanți. Din nefericire însă, în ultima vreme doctrina catolică a justificării a devenit un motiv de dezbinare chiar și printre evanghelici în încercarea lor de a determina cât de departe pot să meargă în relațiile de cooperare cu catolicii.

În această ultimă serie a noastră de articole asupra Catolicismului vom examina atât lucrurile avute în comun cât și diferențele dintre soteriologia (doctrina mântuirii; de la "soterios", în greacă) catolică, și cea protestantă. Astfel, vom acorda o atenție specială doctrinei Reformei protestante a justificării legale și vom aduce o critică protestantă răspunsului catolic oficial vizavi de această doctrină, așa cum este ilustrată în decretele consiliului catolic de la Trent, din secolul al XVI-lea.

DOCTRINA JUSTIFICĂRII DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC

Cea mai serioasă amenințare asupra credinței creștine din primul secol a constituit-o gnosticismul. Acesta nu a fost o mișcare definită cu claritate, ci una alcătuită din diverse grupuri și grupulețe provenite din elenism (cultura greacă) cât și din alte zone mai orientale. Unul dintre crezurile centrale ale Gnosticismului era faptul că mântuirea însemna eliberarea din trupul fizic (considerat rău), eliberare la care se ajungea prin dobândirea unei cunoștințe speciale (grecescul "gnosis", de aici gnosticismul). Percepția trupului ca fiind rău i-a preocupat atât de mult pe unii gnostici încât aceștia au pus accentul pe controlul asupra corpului și a dorințelor lui (astfel având, ascetismul). Alții, în schimb s-au devotat libertinismului, abandonând complet trupul patimilor și poftelor lui.

Teologii ortodocși și apologeții de la început au depus multe eforturi pentru combaterea gnosticismului. Răspunzând libertinilor, părintele Tertulian (160-225 d.H.) a subliniat importanța faptelor și a îndreptățirii. Făcând aceasta, el a mers până acolo încât să susțină că, "omul care făcea fapte bune și-l îndatora pe Dumnezeu"2. Această afirmație nefericită a pregătit scena disputelor veacurilor ce au urmat.

Conceptul "fapte-îndreptățire" ce a părut atât de ingenios în combaterea gnosticismului a fost popular în primii 350 de ani de existență ai bisericii. Cu toate acestea, o controversă care să producă o definiție mai precisă a elementelor teologice implicate a fost necesară. Astfel, această dispută a apărut pe scena sistemului lui Pelagius3 iar gânditorul creștin care a l-a confruntat a fost Augustin din Hippo.4

Sfântul Augustin
Augustin (354-430 d.H.) a fost un gigant intelectual. Nu a fost nimeni care să fi exercitat o influență mai mare asupra formării gândirii creștine occidentale ca Episcopul de Hippo. Vorbind despre doctrina justificării formulate de Augustin este important să luăm seama la faptul că propria lui opinie asupra acestei chestiuni vitale a suferit o dezvoltare semnificativă. La început Augustin a subliniat rolul voinței umane în chestiunea mântuirii, vedere pe care mai târziu și-o va schimba în disputele sale cu călugărul britanic, Pelagius.

Sistemul teologic al lui Pelagius susținea libertatea totală a voinței umane și nega doctrina păcatului originar. După reflecții îndelungate asupra ideilor lui Pavel, Augustin a ajuns mai târziu la următoarele concluzii. În primul rând, hotărârea eternă a lui Dumnezeu de predestinare determină alegerea omului. În al doilea rând, oferta harului lui Dumnezeu (mântuirea) este în sine un dar (Ioan 6:44; vezi, prima parte a vers.). În al treilea rând, voința omului este complet incapabilă să inițieze sau să obțină (dobândească) mântuirea. Acest din urmă concept corespunde în mare măsură cu doctrina reformată a păcătoșeniei (depravării) totale a omului apărută mai târziu. În al patrulea rând, păcătosul îndreptățit (justificat) nu doar că primește statutul de fiu, ci și devine unul. În al cincelea rând, Dumnezeu îl poate regenera pe un om (înnoi) fără ca să-l facă pe acesta să continue în credință, adică să persevereze.5 Acesta este calvinismul elementar, lipsit însă de doctrina perseverenței (răbdării, stăruinței; n.tr.) tuturor sfinților.

În acest moment ar fi incorect să spunem că Augustin a susținut conceptul justificării legale. Cu toate acestea, el a întărit că mântuirea este prin harul lui Dumnezeu. Adică, nici un fel de fapte bune nu preced sau obțin în schimb îndreptățirea (înnoirea spirituală).

Perioada medievală timpurie
Perioada medievală (epoca "evului mediu") se datează în mod obișnuit de la Augustin (sau, la scurt timp după acesta), de la anii 1500. Această perioadă a cunoscut schimbarea echilibrului puterii bisericii de la Răsărit (unde a început Creștinismul), spre Apus, sau aripa latină a bisericii.

Pelagianismul a fost oficial condamnat de către biserică la Conciliul de la Efes (anul 431) și apoi din nou, la cel de-al doilea Conciliu al Oraniei (anul 529), unde s-a declarat că, "dacă spune cineva că harul lui Dumnezeu se poate acorda la cererea omului (sau, în urma invocării lui de către om), și nu că acesta, harul, este cel ce ne face să-l invocăm, îl contrazice pe Isias, Profetul..." (comparați cu Isaia 65:1)6.

Dar această erezie, împreună cu conexiunile ei semi-pelagiene mai moderate (ce a mai fost de asemenea condamnat la Conciliul de la Orania)7, vedem că continuă să reapară în istoria bisericii. Se pare că înclinația omului este mai degrabă spre pelagianism decât spre sublinierea paveliană a lui Augustin a harului lui Dumnezeu!

Leo "Cel Mare", episcopul Romei între anii 440-461, este indicat de către numeroși istorici ne-catolici ca fiind "primul" papă, în sensul modern al cuvântului. În timpul său, multe dogme catolice (ce s-ar fi putut să existe mai dinainte într-o formă incipientă), au fost consolidate (cristalizate). Printre acestea se pot număra, autoritatea supremă a episcopului Romei, sacramentalismul, sacerdotalismul (crezul într-o ierarhie preoțească pământească), cât și îndreptarea atenției Sărbătorii Euhariste (Cinei Domnului) de la celebrarea morții lui Hristos la jertfirea trupului Său. Aceste doctrine au influențat soteriologia medievală în mai multe feluri.

Îndreptățirea și Sacramentele
În timpul perioadei medievale botezul și penitența (deci, pocăința) erau asociate cu îndreptățirea. Neprihănirea lui Dumnezeu era sădită (insuflată) în om încă de la botez și era desăvârșită (perfectată) prin pocăință. Deși această percepție a naturii și scopului botezului se poate descoperi din cele mai vechi timpuri, nu același lucru este adevărat și în ce privește penitența. Ideea confesiunii păcatelor unui preot pentru absolvirea lor exista într-adevăr și în al doilea secol după Hristos, dar nu devenise o practică răspândită decât în evul mediu.

Conceptul care s-a format atunci afirma că botezul rezolva problema păcatului originar, iar confesiunea curăța efectele păcatului din prezent. Unii teologi ai acestei vremi au depus mari eforturi pentru a sublinia că sacramentele erau însăși mijlocul (intermediul) prin care Dumnezeu îi dăruia har omului. Cu toate acestea, detaliul (finețul) teologic de față, adesea a fost pierdut printre laicii care s-au împotmolit într-un sistem al neprihănirii obținute în schimbul faptelor.

Conceptul meritului
Foarte asociat sacramentelor este în general conceptul de merit. Termenul a fost prima dată folosit de Tertulian iar după aceea a fost ulterior dezvoltat de către Cărturarii perioadei medievale. Așa cum indică Alistar McGrath, "se poate demonstra cum s-a ajuns să se introducă o distincție între conceptele de merit și "potrivire" (deși, "vrednicie" este un termen mai bun; n.tr.), prin aceea că, deși nu se poate spune că omul își merită (obține, dobândește) mântuirea prin nici una dintre faptele lui, pregătirea lui pentru îndreptățire se poate spune că face ca ulterioara sa îndreptățire să fie "potrivită" (așadar, vrednică), sau "cuvenită".8 Din nefericire, așa cum s-a întâmplat și cu sacramentele, distincția aceasta nu s-a transmis întotdeauna și maselor de credincioși de rând.

Anselm de Canterbury
Anselm de Canterbury (1033-1109) a fost incontestabil cel mai pătrunzător gânditor creștin ce a trăit între Augustin și Toma Aquinas. Unul dintre cele mai importante tratate teologice ale lui Anselm a fost cel denumit "Cur Deus Homo?" (din latină, "De ce un Dumnezeu om?")9. În acesta el a discutat relația dintre Întrupare și Ispășire redirecționând atenția asupra naturii și scopului Ispășirii, atenție acordată acesteia încă din vremurile apostolice.

O doctrină populară ce se găsea în biserica timpurie era așa numita "teorie a răscumpărării". Aceasta interpreta Ispășirea ca însemnând o eliberare (izbăvire, scăpare; n.tr.) a umanității din ghearele Satanei. Contribuția lui Anselm adusă doctrinei Ispășirii este numită teoria satisfacerii. Prin aceasta el interpretează Ispășirea ca fiind o compensație adusă mai degrabă Tatălui, decât Satanei. Deși îndreptățirea legală (poate fi numită și, juridică) nu este explicită în teologia lui Anselm, mai târziu reformatorii au putut să construiască pe temelia sistemul său de gândire teologică și să dezvolte aspectul juridic al mântuirii omului, numit îndreptățire sau justificare.

Toma Aquinas
Figura ce a dominat indiscutabil sfârșitul perioadei medievale (1225?-1274) este Toma Aquinas. Aquinas s-a considerat augustinian în teologia sa, deși a preferat să-și exprime vederile sale filozofice mai degrabă în termeni aristotelieni, decât în limbajul platonic al lui Augustin. Asemenea lui Augustin, Aquinas a crezut și el că înnoirea spirituală se petrece la botez și că nu toți oamenii regenerați (deci, înnoiți) vor fi mântuiți (deci, vor rămânea în credință), cu alte cuvinte nu toți fac parte dintre cei aleși. Contrar răspânditei percepții greșite a multor protestanți, Aquinas a crezut că din cauză că umanitatea este căzută în păcat, omul este incapabil să inițieze sau să dobândească mântuirea, în afara harului lui Dumnezeu10 și că într-adevăr, credința este un dar al lui Dumnezeu.11

Asemenea lui Augustin și Anselm, nici Aquinas nu a făcut o deosebire între justificarea legală (declarativă) și sfințirea progresivă așa cum au făcut-o reformatorii. Cu toate acestea, mulți cărturari romano-catolici contemporani cred că justificarea legală (juridică) a fost totuși inclusă în gândirea acestora, cel puțin în mod implicit.

Augustianismul lui Anselm și al lui Aquinas a dominat soteriologia (deci, doctrina mântuirii) bisericii medievale (și a coexistat în tensiune cu orientarea înspre fapte a sistemului sacramentelor). În lumina acestor lucruri, este limpede că unele dintre cele mai elementare principii teologice ale Reformei nu sunt deloc ireconciliabile cu istoria Bisericii, ci de fapt reprezintă o continuare a acesteia.

Martin Luther
Născut în anul 1483 în Eisleben, Germania, fiul unor părinții ce proveneau din pătura mijlocie, Martin a intrat în anul 1505 într-o mănăstire augustiniană din Erfurt. Temele mântuirii și damnării, centrale în cultura vremii sale, l-au preocupat în mod deosebit. Luther a devenit foarte curând conștient de prezența păcatului în viața sa, de ineficiența penitențelor sale, sau a sacramentelor oferite de biserică, în a aduce ușurare situației lui.

În anul 1522 Luther a fost transferat din Erfurt la Wittenberg. Acolo a trăit într-o mănăstire a ordinului augustinian, având norocul să-l aibe drept sfătuitor spiritual pe un om evlavios, vicar general al mănăstirii, pe nume Johann von Staupitz (1469-1524). Staupitz, foarte conștient de intensele lupte spirituale ce-l măcinau pe tânărul dat în grija lui, l-a îndrumat pe acesta înspre studiul Scripturii. Astfel, pe data de 19 octombrie 1512 Luther a ajuns să absolve ca și doctor în teologie, începând să predea teologie și studii biblice în Wittenberg începând de la data de 16 august 1513. În acest context al sarcinii sale universitare, Luther și-a format primele sale idei privitoare la justificarea (îndreptățirea) prin credință.

Rolul decisiv în formularea teologiei lui Luther a fost jucat de către apostolul Pavel și de teologia augustiniană. La scurt timp după realizarea exegezei sale a pasajului Romani 1:16-17, Luther a concluzionat că îndreptățirea este un dar al lui Dumnezeu ce poate fi însușit doar prin credință: "Zi și noapte, am cugetat până ce am putut să văd legătura dintre dreptatea lui Dumnezeu și afirmația că 'cel neprihănit va trăi prin credință'. Atunci am înțeles că dreptatea lui Dumnezeu este acea neprihănire pe care, prin harul și prin mila Sa, Dumnezeu ne justifică (îndreptățește) prin credință. Atunci am simțit că m-am născut din nou și că tocmai am trecut prin ușile deschise ale paradisului."12

Începutul depărtării lui Luther de Roma a fost adesea identificat cu afișarea celor "95 de Teze" pe ușa castelului-biserică din Wittenberg, în ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinților, pe data de 31 Octombrie, 1517. Aceste teze priveau într-adevăr sistemul penitențial și autoritatea papală, însă prin acestea, în primul rând era criticată vânzarea de indulgențe. Prin aducerea "Celor 95 de Teze" în atenția publicului au fost aruncate zarurile, Reforma a fost lansată, iar fața Creștinismului a fost schimbată pentru totdeauna.

Indicând cât de profund i-au influențat tezele acest principiu evanghelic (augustinian), Luther a scris mai târziu: "Și aceasta este încrederea pe care creștinii o au, și adevărata bucurie a conștiințelor lor, și anume că prin credință păcatele noastre nu ne mai aparțin ci au fost puse pe seama lui Hristos, asupra Căruia Dumnezeu a pus toate păcatele noastre. Astfel, El a luat asupra Sa păcatele noastre...neprihănirea lui Hristos devenind a noastră...cu mantia neprihănirii Sale El acoperindu-ne și pe noi..."13

Mai înainte ca Luther să inițieze Reforma Protestantă, îndreptățirea legală prin care un păcătos este declarat neprihănit din punctul de vedere al legii, a fost în cel mai bun caz un izvor subteran de soteriologie creștină. În ce-l privește pe Luther, situația s-a schimbat dramatic. Cu toate acestea, așa cum remarcă Peter Toon, "Luther nu a folosit nici un fel de termeni legali în explicarea acestei socotirii pe seama Lui (Hristos) a păcatelor noastre și nici a neprihănirii declarate din afară, de Dumnezeu. Această noutate va apărea mai târziu și îi va fi atribuită lui de către alții."14 Philipp Melanchthon, marele teolog sistematic al lui Luther este de fapt cel ce a introdus această terminologie legală în descrierea îndreptățirii noastre.

Jean Calvin
Fără îndoială putem spune că cea mai importantă formulare a teologiei reformate rezultate din Reforma protestantă este cea realizată de Jean Calvin. Acesta s-a născut în localitatea Noyon, din Franța, pe data de 10 iulie, 1509. Tânărul Calvin a studiat în Paris, unde a ajuns să cunoască scrierile și teologia lui Luther. Cu toate acestea, influența majoră a primit-o de la Augustin. Astfel, Calvin a susținut că el nu face decât să reproducă, "învățăturile clare și necompromise ale acelui om sfânt".15

Sistemul teologic al lui Calvin începe așa cum au făcut-o și cele ale lui Augustin și Aquinas, cu starea actuală de completă descompunere (ruină) morală a omului. În propriile sale cuvinte, "chiar dacă recunoaștem că imaginea lui Dumnezeu nu a fost total anihilată și distrusă în om, totuși aceasta a fost atât de denaturată (stricată), încât ceea ce a mai rămas reprezintă o oribilă caricatură".16

Calvin a susținut că "predestinarea este acea hotărâre din veșnicie a lui Dumnezeu pe care a luat-o în El Însuși privitor la ceea ce El va vrea să se petreacă cu fiecare individ uman."17 Pe deasupra, "deși cei aleși primesc prin credință harul înfierii, alegerea lor nu depinde de credință, ci este anterioară în timp și în ordine".18

Pentru Calvin, îndreptățirea "constă în înlăturarea păcatelor și atribuirea neprihănirii lui Hristos".19 Din acest punct Calvin se depărtează de tradiția medievală deoarece el nu privește îndreptățirea (justificarea) ca fiind o infuzie de har. Astfel el spune că, "omul nu este socotit neprihănit prin justificarea sa, ci este acceptat ca fiind neprihănit, nu datorită propriei sale neprihăniri, ci datorită neprihănirii lui Hristos ce se găsește în afara lui."20

Ce loc dețin atunci faptele bune în viața credinciosului? În fața acuzației că "îndreptățirea înțeleasă în acest fel, elimină nevoia faptelor bune în viața creștinului", răspunsul ferm al lui Calvin, la fel ca cel al lui Luther, a fost că deși faptele bune nu pot sub nici o formă să devină fundamentul (baza) sfințirii noastre, o credință vie nu este niciodată lipsită de asemenea fapte. (O celebră expresie a lui Calvin a fost aceasta: "Deși doar credința singură mântuiește, niciodată credința ce mântuiește nu rămâne singură, ci este urmată de faptele bune"; n.tr.). În felul acesta, îndreptățirea își găsește urmarea în sfințire.21

Origini soteriologice comune
Un studiu soteriologic (adică, al doctrinei mântuirii; n.tr.) atât al celor mai remarcabili teologi romano-catolici cât și al reformatorilor protestanți ne dezvăluie o seamă de puncte comune. În primul rând, ambele tabere teologice cred că mântuirea este realizată prin intervenția divină în istorie. Spre deosebire de gnostici, atât catolicii cât și protestanții afirmă la unison că omul nu este mântuit prin înțelepciune, ci prin intervenția lui Dumnezeu în istoria umană, în persoana Fiului Său, Isus Hristos. În al doilea rând, atât evanghelicii cât și catolicii cred că mântuirea este atât morală cât și spirituală. După aceea, mântuirea este asociată cu izbăvirea din păcat și din toate consecințele lui.

În al treilea rând, atât pentru catolici cât și pentru protestanți, mântuirea are și un caracter escatologic. Perspectiva ei viitoare este crucială. Tot ce se știe acum despre mântuire este doar o degustare preliminară a ceea ce va fi descoperit la arătarea ("parousia": prezența fizică a lui Hristos de la cea de-a doua Sa venire) completă a Împărăției.

În al patrulea rând, harul lui Dumnezeu este absolut necesar în vederea mântuirii. La fel și îndreptățirea inițială se bazează numai pe har, fără nici un fel de fapte. De aceea, Colin Brown poate vorbi despre, "ortodoxia augustiniană a Genevei (lui Calvin; căminul și cartierul său general; n.tr.), și a Romei."22 Pentru ambele grupuri, mântuirea vine ca un dar al lui Dumnezeu dăruit unor oameni ce nu o merită.

Pe acest fundal trebuie privită moștenirea comună soteriologică cât și diferențele ce există la acest capitol între catolici și evanghelici. Așa cum s-a exprimat Harold O.J. Brown, "nu trebuie să exagerăm în simplificare și să creăm un consens forțat și artificial între marii creștini ai trecutului, sau ai prezentului. Cu toate acestea, dacă este un lucru care să se evidențieze în scrierile și viețile acestor oameni, acela este faptul că au cunoscut și au slujit aceluiași Domn, împărtășind o singură credință și o speranță comună".23


următoarea pagină | Doctrine