Înapoi
Acasă
Biblia

Legea și Evanghelia:

Predicarea lui Hristos printr-o împărțire dreaptă a Cuvântului

de Shane Rosenthal


La începutul secolului 21, sunt îngrijorat de starea creștinismului american. După părerea mea, bisericile contemporane sunt modelate mai mult de tiparul lumii decât de puterea Cuvântului. În timpul Reformei din secolul al 16-lea, biserica a fost definită ca o instituție în care Cuvântul era predicat în mod corect iar sacramentele erau administrate așa cum se cuvine. Astăzi însă, nu numai că această definiție lipsește, dar slujba predicării și practica sacramentelor trec prin vremuri grele. Sacramentele sunt practicate atât de sporadic încât nu mai sunt parte a vieții bisericii, iar predicarea în unele cazuri a devenit un mijloc de întreținere a "audienței", sau a devenit o întrunire politică, o sesiune de terapie, un discurs despre valorile creștine sau ale familiei, sau o speculație cu privire la sfârșitul lumii - prin toate acestea neglijându-se proclamarea mesajului mântuitor al morții ispășitoare a lui Hristos pentru păcătoși. Pentru a arăta că biserica nu mai acționează în conformitate cu definiția protestantă despre ce trebuie să fie o biserică, acest articol se va concentra asupra subiectului unic al eșecului predicării contemporane, referindu-se în particular la neglijarea lui Hristos și lipsa unei distincții corecte între Lege și Evanghelie.

Într-o scrisoare către Cardinalul Sadeleto, John Calvin se plângea că slujba predicării trece prin vremuri grele. De fapt, Calvin scrie:

Care a fost ultima predică din care femeile să nu rămână cu mai multe idei ciudate decât ar fi reușit să născocească într-o lună acasă, la gura sobei? Pentru că, după cum erau împărțite predicile de obicei, prima parte era dedicată întrebărilor obscure care uimeau publicul needucat, în timp ce a doua parte conținea povestioare dulci, sau subiecte amuzante, care să rețină atenția ascultătorilor. Doar din când în când erau aruncate și câteva expresii din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca prin măreția lor să asigure credit acestor frivolități.1

Calvin concluzionează această secțiune argumentând că Reformatorii au ridicat standardul predicării în întreaga Europă atunci când au apărut pe scenă. Interesant este pentru mine cât de contemporan sună aceste cuvinte. Se pare că și vremea noastră s-a molipsit de acest scenariu pre-Reformă, în ce privește conținutul și calitatea predicării. În multe cazuri, ascultătorii pleacă de la un serviciu divin în care au auzit mai multe istorisiri despre viața pastorului decât despre viața și moartea lui Hristos. Elementul principal care lipsea în zilele lui Calvin dinaintea Reformei și care lipsește și în zilele noastre este proclamarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, în toate lucrurile Hristos ocupând locul central.

Predicarea lui Hristos
În capitolul cinci al Evangheliei după Ioan, Isus le spune Fariseilor: "Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața" (5:39-40). Ideea pe care pare să o sublinieze Isus este că El Însuși este subiectul major al Scripturilor. Fariseii citeau Biblia ca scop în sine, însă Isus îi mustră în mod clar pentru aceasta, arătându-le că acest fel de citire a Bibliei de fapt îi împiedicau să vină la adevăr. Isus le-a spus ceva asemănător ucenicilor în drum spre Emaus. El le-a spus: "'O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, și să intre în slava Sa?' Și a început de la Moise, și de la toți proorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El." (Luca 24:25-27). Ucenicii nu citeau Scripturile după metoda fariseică sau legalistă; cu toate acestea, ei nu au reușit să descopere în centrul Scripturilor mesajul despre eliberatorul mesianic. Însă după ce Isus a rostit acea predică despre Sine, ucenicii au zis unul către altul: "Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?" (Luca 24:32). Acesta ar trebui să fie răspunsul ucenicilor de astăzi atunci când slujitorii lui Dumnezeu deschid Scripturile în fiecare Zi a Domnului. Însă ar trebui să fie răspunsul inimii după ce aceasta a auzit lucrurile minunate din Cuvânt cu privire la lucrarea lui Hristos pentru noi.

Împărțirea dreaptă a Cuvântului
În a doua epistolă către Timotei, apostolul Pavel scrie: "Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului" (2:15). Expresia tradusă în NIV prin "mânuiește corect" a fost tradusă mai înainte în vechea versiune King James prin "împarte drept". Cuvântul grecesc din spatele acestor traduceri este ojrqotomouvnta, un participiu prezent activ al lui orqotomew, care, conform lui Baur, Arndt și Gingrich, "se mai găsește, în afara Noului Testament, doar în Prov. 3:6; 11:5... și înseamnă în mod clar 'a tăia o cărare într-o direcție dreaptă' sau 'a tăia un drum drept printr-o pădure sau printr-un teren dificil de trecut', astfel încât călătorul să ajungă direct la destinație."2 Dacă așa stau lucrurile, atunci materialul biblic este "pădurea" pe care predicatorul trebuie să o străbată înainte de a-și conduce poporul prin ea. El trebuie să facă drumul drept și clar, trebuie să taie o cărare care să conducă spre "țara promisă" celor credincioși, nu spre Egipt sau Asiria.

Dacă țara promisă sau scopul predicării creștine este Hristos, eu cred că mijlocul pentru atingerea acestui scop este hermeneutica Legii și Evangheliei. Aceasta a fost metoda de citire a Scripturilor recuperată în timpul Reformei, care a căutat să corecteze mai multe probleme legate de felul în care biserica medievală comunica mântuirea. Una din problemele la care au răspuns reformatorii a fost aceea că biserica din Roma a făcut Evanghelia prea dificilă. Nu mai era o promisiune dulce, ci a devenit un fel de lege nouă. O altă problemă a fost că predicarea Legii a devenit prea ușoară, nu mai era prezentată ca o barieră clară, strictă și neînduplecată înaintea părtășiei cu Dumnezeu. În cazul primei erori, reformatorii se temeau că Roma îi făcea pe adevărații creștini să-și piardă speranța în mântuirea lor, iar în cazul celei de-a doua erori, se temeau că Roma crea farisei.

Martin Luther, unul dintre primii care au făcut această deosebire pe vremea Reformei, scria în 1532:

Această diferență dintre Lege și Evanghelie este punctul culminant al cunoașterii în creștinătate. Fiecare persoană și toate persoanele care poartă sau se mândresc cu numele de creștin trebuie să cunoască și să fie în stare să arate această diferență. Dacă această capacitate lipsește, creștinul nu se deosebește de un păgân sau de un evreu, atât de importantă e această diferențiere. Din acest motiv Sfântul Pavel insistă cu atâta putere ca aceste două doctrine să fie atât de precis și corect delimitate."3

Atât de importantă a fost această distincție pentru Luther încât ea separa creștinismul de păgânism, și observați că el nu a încercat să-și asume creditul pentru această hermeneutică. El argumentează că această diferențiere să găsește chiar în Scripturi. Până la urmă, nu Luther ci Pavel scria: "Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea și proorocii - și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos" (Rom. 3:21-22). Luther arată că, dacă cineva nu înțelege corect acest lucru și crede că neprihănirea poate fi obținută cumva "prin" Lege, atunci nu este creștin. Creștinul își bazează credința pe Hristos, care a împlinit toată neprihănirea în locul nostru, ascultând până la moarte pe cruce. Această neprihănire, despre care Pavel spune că este "fără lege", ne este dată prin credință (iar dacă este prin credință, nu prin faptele Legii, atunci Luther are dreptate să afirme că este "numai" prin credință).

Luther nu a fost singurul reformator care a subliniat acest lucru. Deși distincția dintre Lege și Evanghelie a supraviețuit cel mai puternic în tradiția teologică luterană, un număr de teologi reformați i-au argumentat și ei importanța. În "Învățătura Religiei Creștine", John Calvin scrie:

Prin cuvântul Lege, Pavel înțelege frecvent acea regulă a trăirii sfinte conform căreia Dumnezeu cere ce I se cuvine, neoferindu-ne nici o speranță de viață dacă nu ascultăm în fiecare privință, și, pe de altă parte, pronunțând un blestem pentru cel mai mic eșec. Pavel face acest lucru atunci când arată că suntem primiți în mod gratuit, fiind socotiți neprihăniți prin iertare, fiindcă acea ascultare de Lege pentru care e promisă răsplata nu există. De aceea, el prezintă în mod corespunzător Legea și Evanghelia ca fiind opuse una alteia. Însă Evanghelia nu e succesoarea întregii Legi, în sensul că introduce o metodă diferită de mântuire. Ea mai degrabă confirmă Legea, dovedind că fiecare lucru promis se împlinește. Ce era o umbră, s-a materializat...4

Calvin merge până acolo încât spune că Legea și Evanghelia sunt opuse una alteia, însă doar într-o anumită măsură. Evanghelia nu este o formă de mântuire nouă și diferită, dimpotrivă, este substanța lucrurilor care înainte erau doar sugerate, în umbră. Legea era strictă și severă, însă nu îndrepta privirile copiilor din legământul avraamic către îndurarea lui Dumnezeu. Așa cum compozitorul de imnuri John Newton spunea atât de elocvent: "Atunci când medităm la har și dreptate, haideți să arătăm binecuvântările îndurării. Atunci când ne punem încrederea în harul lui Hristos, dreptatea zâmbește și nu mai cere nimic."5 Aceste binecuvântări ale îndurării, despre care vorbește Newton, au fost încontinuu sugerate în perioada Vechiului Testament și au ieșit în față odată cu venirea lui Hristos. Calvin mai arată și că "Legea nu ne oferă nici o speranță de viață dacă nu ascultăm în fiecare privință." Aici e implicată ideea că ne-am fi putut pune speranța în Lege dacă totul era în regulă cu noi din punct de vedere spiritual, însă, după Cădere, nimeni în afară de Hristos nu are capacitatea înnăscută să-I fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea spunea Isus: "Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc" (Mat. 5:17). Astfel, într-un fel putem spune că suntem mântuiți pentru că Legea este respectată, însă nu de noi.

Succesorul lui Calvin, Theodore Beza, era și el foarte preocupat de acest subiect. De fapt, în 1558 Beza scria: "Ignoranța acestei distincții între Lege și Evanghelie este una din principalele surse ale abuzurilor care au corupt și încă corup creștinismul." 6 Cred că Beza aduce un argument serios aici. Creștinismul a suferit dintotdeauna din cauza abuzului și corupției, însă trebuie să ne îngrijoreze în mod deosebit o greșeală chiar în felul în care citim Biblia. El a mers mai departe, spunând că întreaga colecție a Scripturilor poate fi cuprinsă fie sub titlul Legii, fie al Evangheliei.7

Mai există numeroase alte citate importante din teologii reformați cu privire la acest subiect, însă datorită limitărilor de spațiu, voi încheia această secțiune cu cuvintele demne de reținut ale unuia din primii reformatori englezi numit John Bradford, martirizat în 1555:

Cel care ignoră [locurile diferite ale Legii și Evangheliei] nu poate decât să se înșele singur și să-i înșele și pe alții, chiar dacă ar fi doctor în teologie și ar putea cita orice text din Biblie pe de rost; din nefericire, după cum ne arată experiența, un astfel de om poate seduce întreaga lume... De aceea, îți spun, ia cu tine oglinda Legii lui Dumnezeu; privește în ea și vei vedea că meriți condamnarea și mânia lui Dumnezeu pentru păcat, lucru care, dacă te înfricoșează, te va face nu doar să-ți schimbi căile ci și să-ți pară rău pentru răutatea ta și să o urăști, te va aduce chiar până la marginea disperării, de unde doar vestea bună a lui Hristos te mai poate salva, adică Evanghelia: pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu te poate lega, și nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu te poate dezlega; până nu ajungi în acest punct, tu nu știi nimic despre Hristos.8

În toate aceste pasaje selectate din reformatori, tema care se repetă periodic este că distincția dintre Lege și Evanghelie e extrem de crucială atât pentru viața și sănătatea bisericii, cât și pentru cea a credinciosului individual. Fără aceasta, biserica poate fi coruptă, înșelată, abuzată, poate chiar înceta să mai fie biserică. Bradford face chiar o afirmație și mai surprinzătoare despre importanța Legii și a Evangheliei atunci când spune că fără ea "tu nu știi nimic despre Hristos." De aceea eu cred că e atât de important ca predicatorii să aibă o bună înțelegere a Legii și Evangheliei. Chiar dacă ei doresc să-L predice pe Hristos, adesea mesajul va fi confuz pentru că Hristos este prezentat ca "cel care aduce o nouă lege", în loc să fie prezentat ca răscumpărătorul și prietenul nostru.

Problemele asociate cu confundarea Legii și Evangheliei
În Matei capitolul 19 găsim istorisirea despre tânărul bogat care vine la Isus și-L întreabă: "Învățătorule, ce bine să fac, ca să am viața veșnică?" (19:16). Isus îi răspunde, spunând: "Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile" (19:17). Nu acesta e răspunsul la care ne-am fi așteptat, însă trebuie să înțelegem că Isus predică aici o respectare strictă a Legii. De aceea, atunci când tânărul a răspuns: "Toate aceste porunci le-am păzit" (19:20), Isus i-a zis: ""Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer! Apoi vino, și urmează-Mă" (19:21). Isus pune sub semnul întrebării pretenția tânărului că a ținut într-adevăr Legea. Dacă și-ar fi iubit cu adevărat aproapele ca pe sine însuși, n-ar fi avut nici o reținere să-și împartă averea săracilor. Însă când a auzit aceste cuvinte, tânărul "a plecat foarte întristat" (19:22). Am auzit mai multe predici care au prezentat total greșit mesajul de bază al acestui pasaj. Unii au încercat să argumenteze că, dacă tânărul bogat s-ar fi "supus" poruncii lui Isus, atunci ar fi avut "o comoară în cer". Însă nu aceasta e ideea pasajului. Isus nu încearcă să-l determine să "facă" ceva, dimpotrivă, el îl confruntă cu realitatea că "nu poate face" nimic. În alte cuvinte, Isus nu predică aici Evanghelia, El predică Legea. Această afirmație poate fi dovedită dacă privim la răspunsul dat de Isus ucenicilor: "Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor. Vă mai spun iarăși că este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu" (19:23-24). Când au auzit aceste cuvinte, ucenicii au întrebat: "Cine poate atunci să fie mântuit?" (19:25). În alte cuvinte, și-au dat seama că nu era doar o lipsă de "supunere". Când au auzit cuvintele lui Isus, au început să-și piardă speranța, nu doar pentru tânărul bogat, ci pentru mântuirea oricărui om. Răspunsul lui Isus la această întrebare n-a fost unul foarte încurajator: "La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință" (19:26). Oamenii nu se pot mântui singuri, nici prin faptele Legii, nici prin lacrimi, nici supunându-se sau făcând orice altceva. Mântuirea e posibilă doar la Dumnezeu (așa cum va fi proclamat în mesajul Evangheliei).

Când un predicator confundă acest pasaj și predică "supunerea totală" față de Isus, el creează disperare în inimile multora din ascultătorii lui (care se vor întreba: "Cine poate atunci să fie mântuit?"). Teologul scoțian Ralph Erskine a scris câteva cuvinte foarte interesante prin care critică aceste lucruri, în poezia sa intitulată "Împotriva unui duh legalist" ["Against A Legal Spirit"]:

Hristos nu e predicat în adevăr, ci cu prefăcătorie,
Dacă slava Sa luminoasă e prezentată prin minciuni pe jumătate disimulate.
Când soldații Evangheliei, cei care împart Cuvântul,
Rareori folosesc alte arme decât sabia Legii,
Modelând Evanghelia după tiparul unei legi ușoare,
Ei își construiesc o casă șubredă, din fân și paie;
Ei ară pământul Evangheliei cu cazmaua Legii
Făcându-i pe păcătoși să se îndrepte spre ei înșiși;
Înjumătățind adevărul ce ar trebui prezentat în întregime
Cea mai dulce parte a lui Hristos rămâne adesea ascunsă.9

Erskine vrea să spună că păcătoșii nu ar trebui să se îndrepte spre ei înșiși, ci spre Hristos. Desigur, Legea trebuie să aibă locul ei, însă Hristos trebuie să aibă și El locul Lui, adevărul trebuie prezentat în întregime, altfel ascultătorii tăi nu vor deveni creștini.

Am auzit odată o predică despre Predica de pe Munte, în care cuvintele lui Isus, "dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor" (Mat. 5:20) au fost explicate ca însemnând că trebuie să ne trăim viețile (ca și creștini) cu mai multă neprihănire decât fariseii, dacă vrem să ajungem în cer. Ce e interesant e faptul că predicatorul era un prezbiterian reformat foarte conservator în privința harului. Pentru acest pastor, totul depindea de har ca să putem trăi o astfel de viață, cu toate acestea, mă tem că majoritatea celor ce-l ascultau se întrebau: "Oare mai am vreo speranță să ajung în cer?" Eu cred că atenția lor a fost luată de la Hristos și îndreptată înapoi spre faptele lor, ca bază a speranței. Din nou, Erskine ne ajută aici:

Pentru păcatele firii, practicii, inimii și modului de viață,
Trebuie să plătești cu osânda veșnică.
Da, nu numai pentru păcat, care este rușinea ta,
Ci și pentru slujirea cu care te lauzi, atât de zadarnică,
Legea te judecă și te trimite în iad,
Pentru că neprihănirea ta e incompletă.
Așa cum flăcările se înalță și mistuie frunzele uscate ale copacilor,
La fel Legea va arde hainele tale mânjite.
Ajutorul e însă la Cel Atotputernic.
În El, doar în El poți găsi mântuirea deplină;
El e Dumnezeul care te ajută, nu e nimeni altul.
Frunzele smochinilor nu te vor ascunde de potopul de foc,
Doar El poate plăti prețul și are puterea să te mântuiască.10

Erskine arată prin aceste cuvinte că nu doar păcatele noastre ne fac probleme, ci și neprihănirea noastră, pentru că, după cum spune Isaia, "faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită" (Isaia 64:6). Aceste "frunze de smochin" cu care venim noi nu ne vor ajuta niciodată să fim acceptați de Dumnezeu. De aceea e o mare greșeală să pretinzi vreo măsură de neprihănire pentru a avea acces în cer. Prin Predica de pe Munte Isus nu a vrut să ne arate "cum" ne putem mântui singuri, dimpotrivă, El ne-a împins spre disperare din cauza încercărilor noastre de a ne mântui singuri. Da, neprihănirea noastră trebuie să o depășească pe cea a cărturarilor și fariseilor, pentru că neprihănirea lor era și ea ca o haină mânjită (chiar dacă ei făceau mari eforturi pentru a fi sfinți). Avem nevoie de neprihănirea desăvârșită a altuia pentru a putea fi acceptați de Dumnezeu. Astfel, auzind mesajul strict și neînduplecat al Legii, am fost siliți încă o dată să alergăm la Evanghelie pentru mângâiere.

Legea și Evanghelia în Mizerabilii
Aș vrea să închei acest articol cu o ilustrație extraordinară pentru acest subiect, luată din lumea teatrului. În adaptarea muzicală din 1985 a romanului Mizerabilii de Victor Hugo, există un exemplu puternic al Evangheliei pe fundalul unei legi neiertătoare. Jean Valjean e un om eliberat recent din închisoare, care descoperă că nu poate obține o slujbă decentă din pricina cazierului său. Un episcop generos îi oferă o cină și un pat cald, însă Valjean abuzează de bunătatea episcopului și îi fură tacâmurile de argint în mijlocul nopții. După ce este capturat și adus înapoi, episcopul îl întreabă de ce a plecat fără să ia și sfeșnicele, anulând astfel acuzațiile împotriva acestuia. Liber de amenințarea unei alte condamnări și copleșit de un adânc sentiment de vinovăție, Valjean cântă următoarele cuvinte:

Ochi pentru ochi, fă-ți inima de piatră.
Doar pentru asta am trăit, doar asta am știut!
Un cuvânt de-ar spune, aș fi trimis înapoi,
Sub loviturile biciului, pe scaunul de tortură.
În schimb, el îmi oferă libertatea.

Simt cum rușinea mă înjunghie ca un cuțit.
Ce duh e acesta care-mi mișcă viața?
Mai există oare și o altă cale?

Încerc să mă ridic, însă cad și noaptea mă cuprinde;
Privesc în abis - spre vâltoarea păcatului meu.
Voi scăpa acum din această lume - din lumea lui Jean Valjean.
Jean Valjean nu mai e nimic de-acum, o nouă istorie trebuie să înceapă.11

Valjean cunoștea legea, însă era cu totul neobișnuit cu felul de bunătate pe care i-a arătat-o episcopul. La fel stau lucrurile între noi și Dumnezeu. Legea este cu noi din fire, însă mesajul Evangheliei ne este cu totul străin. De aceea Evanghelia trebuie să ne fie predicată din afară, pentru că e un mesaj cu totul contrar lumii pe care o cunoaștem. Valjean descrie această lume prin cuvintele "ochi pentru ochi" și recunoaște că "doar asta a știut". De aceea, atunci când episcopul îi predică vestea bună a îndurării și iertării, el e adânc mișcat și își mărturisește păcatul. Însă Valjean trece repede (sau, ar trebui să spunem, "este trecut") de la mărturisire la pocăință sinceră, hotărându-se să trăiască o viață nouă.

E interesant cum restul poveștii prezintă contrastul dintre viața de recunoștință și slujire pentru Dumnezeu a lui Valjean, și cea a polițistului Javert, de strictă adeziune la lege, pe măsură ce acesta îl vânează pe Valjean pentru că a încălcat termenii eliberării condiționate. Urmărirea lui nu e foarte diferită de zelul fariseic al lui Pavel atunci când persecuta Biserica; încercând să obțină o neprihănire legalistă, Pavel a ajuns să se împotrivească planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. În același fel, Javert exprimă acest fel de gândire atunci când cântă: "Munca cinstită, răsplata meritată, doar așa poți fi pe placul Domnului." Însă aceste îndemnuri ale inimii sale îl fac dușmanul de-o viață al convertitului Valjean. Totuși, apostolul Pavel a rezumat cel mai bine acest lucru atunci când a scris:

Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești, eu și mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce privește Legea, Fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile, care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos, și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. (Filipeni 3:4-9)

Cu siguranță, Pavel știa ce înseamnă să urmărești Legea cu cel mai mare zel. Însă, urmărind Legea, el a neglijat lucrul spre care Legea a indicat încă de la început, și anume îndurarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin urmare, predicatorii au o importantă responsabilitate să prezinte cu claritate Legea lui Dumnezeu în toată teroarea acesteia. Dacă nu o fac, mesajul Evangheliei nu are sens (un bun exemplu este felul în care mai multe biserici evită să predice Legea, însă Îl prezintă pe Hristos ca soluție împotriva singurătății). Totuși, cel mai important lucru este să înțelegem că Evanghelia lui Hristos ne este prezentată în toată dulceața și mângâierea ei ca o soluție împotriva blestemului divin al Legii.

Dacă un pastor predică psihologia populară, propaganda politică, zece pași spre o căsnicie de succes, speculații cu privire la sfârșitul lumii, sau valorile familiei, neglijându-L prin acestea pe Hristos, atunci acea biserică are o mare problemă. Hristos e inima Scripturilor, El e inima creștinismului. Toate predicile din cartea Faptelor Apostolilor sunt mărturie a acestui adevăr. Însă, chiar dacă e un lucru rău, mă tem mai mult pentru membrii bisericilor în care Hristos e subiectul principal al predicilor însă e prezentat ca un nou Moise, nu ca eliberatorul Sionului, care ne mângâie. În primul context, văd biserica mai mult ca un club. Am fost în astfel de biserici și, după părerea mea, ele nu sunt de fapt biserici, ci simple întruniri publice în care se folosește un limbaj religios. Pe de altă parte, bisericile ale căror pastori confundă în mod regulat Legea cu Evanghelia, reprezintă o problemă mult mai gravă. Credincioșii sinceri care frecventează astfel de locuri, cei care se luptă să-L înțeleagă pe Hristos și mesajul mântuirii, primesc adesea pietre în loc de pâine. Ei sunt împinși înapoi, spre ei înșiși, din nou și din nou. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să trimită lucrători pentru Împărăția Lui, care să vină la seceriș cu uneltele potrivite.

Acei pețitori ai miresei, care speră
Să o atragă cu forța, folosind frânghia Legii,
Nu funiile harului cuceritor,
Urmăresc cu zel înfocat o cauză pierdută;
Ei caută, prin fapte zadarnice și cu evlavie solemnă
Să mituiască furia Legii aprinse:
Ei nu Îl prezintă pe Isus drept calea spre fericire,
Ci, la fel ca Iuda, Îl trădează cu sărutul
Faptelor de care sunt mândri; se declară cu trufie
Apărătorii Legii, însă adesea se dovedesc încălcătorii ei.12

Notes:
1. John Calvin, Selected Works Vol. 1, "Reply by Calvin to Cardinal Sadolet's Letter," (Grand Rapids, Baker Book House, 1983), p. 40.
2. Walter Baur, William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957), p. 584
3. Ewald M. Plass, What Luther Says, (St. Louis, MO: Concordia Publishing House, 1959), p. 732.
4. John Calvin, The Institutes of the Christian Religion, tr. by Henry Beveridge, (Edinburgh: The Calvin Translation Society, 1845; orig. 1536), 2.9.4.
5. John Newton, Works of Newton Vol. 2, (Edinburgh: Banner of Truth, 1835), p.367.
6. Theodore Beza, The Christian Faith, trans. by James Clark (East Sussex, U.K.: Focus Christian Ministries Trust, 1992; orig. 1558), p. 40-41 (sect. 4.22).
7. Ibid.
8. John Bradford, The Writings of John Bradford, "Preface to: The Places of The Law and of the Gospel by Petrus Artopeus" (Cambridge: The Parker Society, 1848; orig. 1548), p. 5.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, "Against a Legal Spirit." (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 84.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, "Arguments and Encouragements to Gospel-ministers to avoid a legal strain of doctrine, and endeavor the sinner's match with Christ by gospel means." (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, pp. 87-88.
11. Alain Boublil and Claude-Michel Schonberg, Les Miserables in Concert at The Royal Albert Hall, (London: First Night Records, 1996; orig. 1985).
12. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 93.

Tradus de Florin Vidu


Conducere Spirituală