Înapoi
Acasă
Biblia

Manifest împotriva legalismului


Se afirmă astăzi, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient, că mântuirea ar fi prin fapte sau, prin credință și prin (plus), fapte. Printre numeroasele dispute teologice existente în zilele noastre, această afirmație este de o gravitate deosebită întrucât privește chiar punctul central al mesajului mântuirii păcătoșilor. Cu alte cuvinte, ea nu pune în joc o doctrină periferică a Creștinismului, ci una principală, centrală, care justifică sau neagă însăși existența lui. Paradoxul creat de această afirmație este cu atât mai mare cu cât vedem că ea vine tot mai des din partea bisericilor care fac parte din curentul protestant sau neoprotestant și care și-au afirmat în mod istoric aderența la principiile fundamentale ale Reformei ca, "Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide" (adică, "Numai Scriptura, numai prin har și numai prin credință"), enunțate cu prilejul Reformei. Aceasta este o reînviere a erorii Galatianismului. "Eroarea Galatianismului" înseamnă amestecarea harului cu Legea. În ecuația mântuirii se ajunge la, credință + fapte = mântuire? Ea poartă numele provinciei Galatiei din Asia Mică unde s-a strecurat pentru prima dată într-o biserică creștină. Iudaizatorii, cei ce învățau această doctrină i-au convins pe creștinii galateni că mântuirea consta din credința în Isus plus tăierea împrejur (Gal.5:2-3). Împotriva acesteia și împotriva legalismului care începuse să apară în bisericile creștine ale primului secol, Pavel a scris Epistola către Galateni, sau s-a organizat primul Conciliu al Bisericii (vezi, Fapte 15).

Mântuirea, prin credință și prin fapte? Creștinismul românesc este încărcat de legalism. Este constatarea celor ce sunt în interiorul lui sau a celor care vin din afară. Nu este o afirmație fără acoperire. Tuturor celor ce susțin astăzi aceste erori promovându-le la nivelul bisericilor lor și a cultului creștin din care fac parte cuvintele lui Pavel adresate galatenilor ar trebui să le atragă atenția:

"Voi alergați bine: cine v-a tăiat calea ca să n-ascultați de adevăr? Această înduplecare (convingere) nu vine de la Cel ce v-a chemat". (Gal.5:7-8)

Biblia afirmă într-un mod clar și inconfundabil că, "prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efes.2:8,9). De aceea, orice creștin este de așteptat să "alerge" pe "culoarul harului", fiind mântuit prin har și păstrat în Hristos tot prin har. Nimeni și nimic nu se presupune să "taie calea" acestuia. Viața de creștin începe intrând în harul lui D-zeu și se continuă rămânând în acesta. Totuși experiența actuală a multor biserici ne demonstrează că acest lucru nu se întâmplă în viața lor. Că apar astfel de "înduplecări" ("convingeri") care deviază viața creștinilor de pe "culoarul harului" pe "culoarul Legii". Adresându-se creștinilor galateni Pavel le spune că această înduplecare, convingere sau persuasiune a fost obținută prin influențarea lor, de către iudaizatori, prin cuvinte și prin raționamente care păreau logice, dar care nu sunt biblice și nici decum conforme Evangheliei harului lui Dumnezeu pe care Pavel o predica. Adică, legile pe care le impuneau galatenilor păreau să aibe sens și se presupuneau să aducă un plus de spiritualitate. Pe atunci, mesajul "înduplecării" era tăierea împrejur sau circumcizia, după terminologia modernă. Astăzi, el îmbracă alte forme. Acești învățători falși care-l urmăreau pe Pavel peste tot unde el mergea, încercau să iudaizeze Neamurile înainte sau după ce acestea exprimau credință în Hristos. Dacă Pavel ar fi cedat acestor convingeri foarte puternice și aparent raționale, (ce spuneau, că pentru a fi un creștin trebuia întâi să devii iudeu - adică, prozelit - sau pentru a fi un bun creștin, trebuia să adopți ritualuri iudaice), Creștinismul n-ar fi fost astăzi decât o altă sectă a Iudaismului iar evanghelia nu s-ar fi propagat în toată lumea, așa cum s-a întâmplat. Biserica Creștină ar fi fost o doar partidă deviantă a Iudaismului, ce consta dintr-un amestec de ritualuri evreiești de a căror îndeplinire depindea mântuirea oamenilor.
În fața invaziei Iudaismului în Biserică, Pavel apără feroce evanghelia sa pe care o numește "a harului" (Fapte 20:24), afirmând că această "convingere" nu vine de la Cel ce i-a chemat pe galateni. Merge atât de departe încât să numească această "înduplecare/convingere", "o altă Evanghelie" (Gal.1:6-9) și pe cei ce-o predică, "anatema" ("pentru totdeauna blestemați"). Acest "mesaj" care spune că oamenii ar fi mântuiți prin credință și prin fapte, fie circumcizie sau altceva, nu vine de la Cel despre care tot Pavel spune că,

"El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii..." (2 Tim.1:9).

Legalismul contra libertinismului? În Epistola către Galateni, Pavel a mai spus că, "Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi" (Gal.4:31). În mod frecvent legaliștii și "iudaizatorii" zilelor noastre folosesc acest verset pentru a avertiza aspru cu privire la libertinism în biserică, acesta din urmă fiind un concept foarte diferit de cel de libertate, de slobozenie în Hristos. De fapt, este chiar diametral opus ei. Dar la însăși pomenirea ideei de "slobozenie" în Hristos aceștia reacționează cu scârbă și oroare indicând excesele comportamentale ale unora, dansul din bisericile carismatice, codul vestimentar nepotrivit concepțiilor specifice ale acestora, frizura părului, muzica, etc. sugerând cu alte cuvinte, că orice apel la slobozenia creștină ar duce inevitabil la aceste "păcate grave". Dar, din păcate, în tot acest timp aceștia par să treacă cu vederea că acestea sunt doar gusturi trecătoare și mai degrabă să "lupte" pentru restrângerea "libertății" de acțiune a firii pământești ce se manifestă constant în mijlocul lor prin păcate ca bârfa dintre creștini, egoismul, mândria, aerul de superioritate, necinstea, mita, imoralitatea, etc., care fac de rușine Numele lui Hristos printre cei din lume. Acestea sunt faptele ce ar trebui mortificate, ucise prin Duhul (Rom.8:13). Este regretabil că ceea ce legaliștii moderni reușesc să aducă în Biserica zilelor noastre nu este o sfințenie deosebită, ci o ipocrizie pe care lumea o vede și o urăște. Privind însă la contextul în care Pavel menționează slobozenia creștină (Gal.4:31; 5:13), vedem că aceasta înseamnă o eliberare din robia principiilor legaliste ale Vechiului Testament, avertizând în același timp și cu privire la pericolul neînțelegerii libertății creștine ("Numai nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească..." Gal.5:13) și abuzării harului lui Dumnezeu. Însă de aceste excese nu libertatea creștină este vinovată. Nu ea trebuie învinovățită. A fi liber în Hristos înseamnă a nu mai fi sub stăpânirea păcatului. De aceea, cel ce susține că este liber în Hristos dar este stăpânit de păcat, se contrazice singur și nu a cunoscut adevărata libertate creștină. A fi liber în Hristos înseamnă să fi izbăvit, scăpat sau eliberat de sub puterea păcatului și intrat sub stăpânirea lui Hristos unde, din păcate, mai păcătuim, dar nu din obișnuință și nu fără a intra în conflict cu noua noastră natură și cu Duhul lui Dumnezeu, dar fără a avea parte de condamnarea pe care a aveam pe când eram sub stăpânirea păcatului fiindcă în El suntem sub har, nu sub lege (vezi, Rom.6:14). A fi cu adevărat liber în Hristos, înseamnă a fi liber să nu păcătuiești. Toți cei ce nu au această libertate sunt încă sub legea păcatului și a morții și sunt robi ai păcatului.
Libertinismului, o înțelegere greșită a libertății creștine, de fapt un abuz al ei, nu legalismul trebuie să i se opună, ci Duhul lui Dumnezeu. A răspunde cu legalism la libertinism poate va rezulta în schimbări, dar acestea vor fi doar exterioare și de formă. Inima omului care sub pretextul libertății creștinului trăiește în păcat, va rămânea neschimbată și în plus va primi falsa impresie că dacă se conformează unor mici "reguli" se îndreaptă. Din asta se naște ipocrizia religioasă a celor care curăță partea de dinafară a vasului, se mândresc cu această curățire, dar interiorul le rămâne murdar și respingător. Asta este tot ceea ce legalismul poate face, și cine l-a cunoscut și este sincer va recunoaște că așa este.

"Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: "nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru." Toate aceste lucruri care pier odată cu întrebuințarea lor și sunt întemeiate pe porunci și învățături omenești, au într-adevăr, o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de nici un preț împotriva gâdilării firii pământești." (Coloseni 2:20-23)

Legalismul este aluatul ce strică. Astăzi, o mulțime de crezuri, de convingeri și de diverse "înduplecări" se amestecă în plămădeala Creștinismului. Pentru a afla dacă acestea sunt legitime, dacă vin de la Cel ce ne-a chemat, noi trebuie să consultăm sursa finală de autoritate în domeniu: Biblia. Iar dacă nu sunt confirmate de aceasta, nu trebuie cu nici un chip să ne supunem acestor reguli sau legi, ci să le respingem. Că această doctrină a mântuirii "prin credință și prin fapte" nu este de la Dumnezeu și că este chiar ostilă lui Dumnezeu și căii Sale de mântuire și de îndreptățire în Hristos a păcătosului, Pavel ne-o demonstrează abil folosind în Galateni 5:9 imaginea aluatului:

"Puțin aluat face să se dospească toată plămădeala."

Ce vrea Pavel să spună cu această figură de stil? Este acceptarea de către creștinii galateni a tăierii împrejur considerată de el ca fiind ceva ce amenință viața lor creștină? Ceva ce le-o strică, o corupe?

O mică regulă nu este dăunătoare. A accepta pe lângă credința sincer exprimată în Hristos și ritul tăierii împrejur probabil că nu li se părea creștinilor din Galatia, nimic rău. Dimpotrivă, ei credeau că fapta aceasta contribuia la sfințirea lor și la identificarea lor vizibilă cu poporul lui Dumnezeu. Că ea (circumcizia) îi separa de păgâni și le conferea un statut special înaintea celorlalți evrei. În plus, poate acceptarea de către unii dintre Neamuri a tăierii împrejur i-ar fi făcut pe evreii potrivnici lui Hristos să-L primească acum mai ușor. Ar fi fost un câștig pentru Evanghelie și cu siguranță un sacrificiu apreciat de Dumnezeu. Nu aceasta este însă și părerea lui Pavel. Neînsemnata concesiune pe care ei o făceau iudaizatorilor amenința însăși integritatea Evangheliei. Abuza harul lui Dumnezeu și zădărnicea jertfa de ispășire a lui Isus (Gal.2:21). Pe deasupra, se ignoră ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la identificarea exterioară cu poporul Lui: "Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu și tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh nu în slovă... " (Rom.2:28-29)
La fel și astăzi ca atunci, mulți creștini sau chiar necreștini se amăgesc crezând că respectarea, împlinirea vreunei inofensive reguli, îi identifică cu adevăratul popor al lui Dumnezeu. În realitate, ea este ofensivă și jignitoare lui Dumnezeu, care singur merită să aibe gloria în mântuirea noastră.

În Galateni 5:9 aluatul care dospește plămădeala simbolizează ceea ce se petrecea pe tărâm spiritual cu acești creștini, ca și consecință a primirii de către ei a tăierii împrejur. Peste tot locul, în Biblie, aluatul este utilizat ca un simbol al răului și reprezintă răul. Pentru a documenta aceasta afirmație dați-mi voie să vă ofer următoarele exemple:

Din Vechiul Testament:
* În timpul Paștelui evreilor, acestora nu le era îngăduit să țină aluat în casele lor - Ex.12:15-19;13:7. Astfel înaintea Sărbătorii Azimilor ("pâinilor nedospite") evreii înlăturau din casele lor orice bucată de aluat.

* Închinătorilor nu le era permis să amestece aluat în jertfele lor - Ex.34:25.

Din Noul Testament:
* Isus a folosit aluatul ca simbol al păcatului și al doctrinelor false ale cărturarilor, fariseilor și saducheilor. "Păziți-vă de aluatul Fariseilor și Saducheilor", a spus El. Vezi, Luca 12:1; Matei 16:6-12.

* Pavel l-a folosit ca simbol al comportamentului imoral al unora. Vezi, cazul bisericii din Corint. Comportamentul acesta sugerat ca fiind aluatul vechi, dacă nu era corectat/disciplinat ar fi primejduit spiritualitatea întregii biserici. 1 Cor.5:7

La fel cum un singur măr stricat ce se află într-un coș plin cu mere bune, le putrezește pe toate celelalte, tot așa o doctrină străină Scripturii, un obicei sau un ritual desființat de Isus în Noul Testament dar în mod arbitrar preluat și impus într-o adunare creștină, are un efect putrezitor și distrugător asupra tuturor celorlalte lucruri bune din mijlocul respectivului grup de credincioși. Aluatul sau drojdia este o foarte bună ilustrație a păcatului, a necredinței și a doctrinelor false, într-un cuvânt, a coruperii morale și spirituale a unei adunări de credincioși. De ce? Odată, fiindcă se știe că aluatul operează pe principiul fermentării și expansiunii lui în volum. O bucată mică de aluat, lăsată în pace și ignorată, crește se umflă și dospește totul. Deși, inițial are un volum mic, în urma fermentării drojdiei din aluat, toată plămădeala ajunge în cele din urmă să fie dospită. O mică "regulă" poate fi dăunătoare.

Întrebări, întrebări ... Aveți în biserica pe care o frecventați astfel de "bucăți de aluat" care amenință toată "plămădeala" creștină a adunării? Susțineți doctrine care nu sunt biblice, pentru care e greu sau imposibil să le găsiți confirmarea în Scriptură, dar despre care nu sunteți convinși că sunt chiar atât de dăunătoare pentru cei din jur sau pentru propria d-voastră spiritualitate? Credeți că mântuirea este prin credință și prin fapte? Credeți că este numai prin fapte bune? Credeți că "adevărații creștini" se închină numai Sâmbăta? Că trebuie să țină Legea lui Moise? Că doar cei ce vorbesc în limbi au Duhul Sfânt al lui Dumnezeu și sunt mântuiți? Că doar cei ce "stăruiesc" după Duhul Sfânt îl primesc? Că, doar dacă sunteți "membru" la cutare sau cutare adunare/biserică, veți merge în Ceruri? Că, sunteți singurii creștini din oraș? Că sunteți cei mai spirituali dintre toți? Ca sunteți mântuiți prin credință dar desăvârșiți prin faptele voastre bune? Credeți că s-ar putea să fie greșite aceste "înduplecări" pe care le aveți, dar că nu sunt atât de grave și de dăunătoare încât să vă fie amenințată spiritualitatea cu descompunerea? V-ați conformat, de teama de a nu suferi respingere, unor tradiții și doctrine care nu par să fie biblice dar par să aibe sens și să fie bune? Ați acceptat, din dorința de a fi acceptat și nu respins, niște crezuri și practici care se remarcă prin "unicitatea" lor, dar în același timp și prin greutatea găsirii vreunui precedent (caz asemănător) în Biblie? Dacă, din inimă puteți să răspundeți sincer cu DA la toate acestea și la multe alte întrebări pe care s-ar putea să le aveți, atunci vă aflați sub amenințarea iminentă a putrefacției spirituale. Dacă nu cumva procesul de descompunere a propriei d-voastră spiritualități s-a și încheiat.

Epistola lui Pavel către galateni - manifestul împotriva legalismului. Viața spirituală a bisericilor Galatiei era penetrată de acest principiu spiritual al aluatului: procesul de fermentare doctrinară tocmai avea loc, dar nu acaparase întreaga "plămădeală" a bisericilor. De aceea, pentru a le atrage atenția asupra a ceea ce se petrecea în mijlocul lor, Pavel le scrie protestând față de acceptarea de către ei a tăierii împrejur, "Puțin aluat face să se dospească toată plămădeala". Prin aceasta, el nu numai că le atrage atenția asupra naturii rele a acelei "înduplecări", ("mântuire prin credință și prin fapte"), dar cred că mai ales le atrage atenția asupra răspândiri insidioase a dospirii doctrinare. Este subliniată în expresia lui nu atât mărimea sau gravitatea fenomenului/procesului, cât pericolul răspândirii lui și al efectului distrugător pe care-l are asupra întregii biserici. Conform acestui principiu simplu al dospirii aluatului, o mică și neglijentă acceptare a unei învățături omenești, duce la "dospirea" întregii biserici, duce la faliment spiritual.

Principiul operează cu succes în zilele noastre. El se află la lucru în biserici, odată pure. Fermentarea doctrinară tocmai are loc. Se coace legalism în multe biserici. Iar în cele mai multe, "plămădeala" unui creștinism simplu a fost complet dospită. Spiritul nemuritor al legalismului nu cucerește dintr-o dată, o biserică. Asemenea aluatului, el pătrunde pe furiș și câte puțin, dospește mărindu-și volumul, influențează totul în juru-i iar apoi otrăvește întreaga adunare a sfințiilor, preluând în întregime controlul ei.
La apariția în America a bisericilor Capelelor Calvarului a avut loc un eveniment aparent neînsemnat dar foarte grăitor pentru modul insidios în care legalismul se poate instaura într-o biserică. Într-o astfel de biserică odată s-a schimbat covorul (mocheta). Unii dintre liderii ei, persoane cu bune intenții dar din "vechea gardă" au decis să interzică accesul tinerilor hippie desculți pe acest covor nou-nouț. Astfel, în prima Duminică dimineața la intrarea în biserică era afișat un anunț care interzicea să se intre desculț. Însă pastorul care a început această lucrare cu ei, Chuck Smith, a convocat de îndată comitetul bisericii și le-a propus, ori să scoată covorul afară, ori să aibe o biserică goală, fiindcă aceștia era marea majoritate a membrilor ei. Minunea care totuși s-a făcut, este că tinerii au putut intra călcând pe covor, convertirile au continuat și Dumnezeu a păstrat neatins covorul. Ilustrația ne demonstrează că legalismul poate să înceapă de la cele mai neînsemnate decizii și chiar să se întoarcă împotriva celor ce i-au dat naștere. El poate cauza o pagubă spirituală irecuperabilă.

Cine ne păzește de căderea în păcat? legea sau harul? Așa cum am văzut deja, Biblia afirmă clar că mântuirea este numai prin har și prin credință. Faptele bune ale unui om nu sunt luate în calcul în această ecuație divină a mântuirii sufletelor. Ispășirea păcatelor noastre s-a făcut prin sângele lui Isus Hristos care ne împacă cu Dumnezeu. "Faptele bune", oricât de bune ar fi, nu pot să împace cu Dumnezeu o ființă născută în rebeliune și moștenitoare a unei naturi păcătoase care o separă spiritual de un Dumnezeu sfânt. Dacă cineva poate să-și câștige, să-și merite sau să contribuie la mântuirea lui atunci înseamnă că jertfa lui Isus pentru păcate nu a fost suficientă. Ea a trebuit "completată" cu faptele bune ale pretendentului la mântuire. În plus, importanța ispășirii este diminuată și dragostea lui Dumnezeu demonstrată prin darea Fiului Său, este sfidată cu nerușinare. În propriile cuvinte ale lui Pavel, "dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos" (Gal.2:21). De asemenea, dacă cineva poate să-și câștige în vreun fel mântuirea sau să coopereze la obținerea ei cu propriile-i fapte, atunci harul lui Dumnezeu este zădărnicit/anulat, iar mântuirea nu mai este deloc un dar al lui Dumnezeu, ci o răsplată sau datorie pe care o are față de noi. Ca să avem o corectă și sănătoasă perspectivă a chestiunii mântuirii, să ne amintim că noi suntem cei ce-i datoram ceva lui Dumnezeu: "Plata (datoria) păcatului este moartea..." (Rom.6:23).
La o enunțare răspicată a acestei doctrine mulți consideră că este necesar să obiecteze spunând că este o doctrină "periculoasă". Deși am toată înțelegerea pentru rațiunile bune pentru care s-au introdus sau se introduc, actualmente, în adunările creștine diverse practici sau obiceiuri, cu rațiuni de felul, "noi vrem să avem o biserică mai spirituală...mai sfântă...", "vrem să-i protejăm pe membrii de ispite, de căderi...", etc. , nu pot să arăt înțelegere față de faptul că acestea se substituie sentimentului de siguranță pe care credincioșii trebuie să-l aibe în Domnul, cu un fals sentiment de siguranță pe care membrii unei biserici îl au în doctrinele ei specifice, în practicile sau obiceiurile ei, creând în acest fel o bază falsă de mântuire. Astfel, deși pentru mântuirea lor unii cred în Isus și primesc legământul Noului Testament pentru sfințirea lor și păstrarea lor în credință aceștia apelează din nou la Vechiul Testament și cred în faptele lor bune.

O dată, unui tânăr creștin i s-a spus că deși el este mântuit prin credința în Hristos, el trebuie să respecte Legea lui Moise pentru a rămâne mântuit. Acesta înțelegea că Biblia învață că creștinii nu sunt sub Lege ci sub har, dar i s-a spus: "E prea frumos ca să fie adevărat. Într-adevăr, Biblia pare să afirme acest lucru, dar nu crezi că este o doctrină "periculoasă"? Că dacă creștinii ajung să o cunoască vor crede că pot să facă ce vreau?" Ei bine, răspunsul pe care l-a oferit acest tânăr creștin este revelator: "Dacă asta este ceea ce Biblia afirmă, atunci vei vrea oare să faci toate relele la care vă gândiți?" Ar fi meritat să vedem indignarea cu care tânărul a continuat: "NU, cum să vreau așa ceva." "De ce nu?" a mai fost el solicitat odată. Răspunzând repede, a spus: "Fiindcă îl iubesc pe Domnul Isus. " Vedeți, acesta este singurul motiv pentru care un păcătos nu va păcătui. Nici Legea lui Moise, nici descrierile terifiante ale iadului, nici un alt procedeu de condiționare psihologică a voinței păcătosului nu-l va opri pe acesta de la păcat. Singurul care reușește să-l oprească este harul: "Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești..." (Tit 2 :11,12 ). În schimb, "păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu poftești.'" (Rom.7:7), iar "puterea păcatului este Legea" (1Cor.15:56). De aceea, nu este de mirare abundența conflictelor din bisericile în care domină un regim legalist. Nu sunt de mirare certurile și intrigile, învinuirile reciproce, luptele pentru poziții de conducere în biserici, pasiunile distructive cu care se urmăresc scopuri firești sau cu care se poartă discuțiile de orice natură, intoleranța unora față de alții, lipsa de unitate și de dragoste. Legile arbitrare introduse de oameni nu pot decât să provoace aceste fenomene pentru că aceasta este reacția instinctuală a naturii noastre păcătoase la orice lege care i se impune. De altfel, unde se impun astfel de legi, se demonstrează o ignoranță absolută a dușmanului din înăuntrul nostru. O foarte practică demonstrație a prezenței acestuia este următorul exercițiu pe care vi-l propun: "vă interzic să vă gândiți la... (de pildă), un steag roșu?" Acum, vă întreb, la ce v-ați gândit când am spus să nu vă gândiți la un steag roșu? Desigur că, la un steag roșu. Legea este menită să descopere păcatul, nu să-l înlăture: "păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu poftești.'" (Rom.7:7).

Apostolul Pavel nu s-a abținut de la a predica tot planul sau sfatul lui Dumnezeu (vezi, Fapte 20:27), fiind în felul acesta "curat de sângele tuturor" (Fapte 20:26), și "n-a ascuns nimic din ceea ce le era de folos și nu s-a temut să le propovăduiască și să învețe înaintea norodului și în case și să vestească Iudeilor și Grecilor: pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos" (Fapte 20:20,21). N-a apelat la nimic din afara Scripturii pentru a-i asigura pe sfinți de mântuirea lor și de păstrarea lor în har. Ceea ce este admirabil la apostol, este faptul că a avut convingerea neclintită că de fapt Domnul îi păzește pe cei ce sunt ai Lui. Ca securitatea spirituală a credincioșilor se găsește în Dumnezeu și nu în ceea ce ei fac în bisericile lor. Chibzuiți și înțelegeți de ce Pavel nu a crezut de cuviință să introducă nici un fel de practici arbitrare în Creștinism și nici paravane ne-biblice de protecție a adunărilor creștine din primul secol, citind cele ce urmează:

Pe credincioșii din Efes, Pavel știa că nu-i va mai vedea niciodată (Fapte 20:25). Știa că ei vor fi, literalmente invadați de învățături false și de învățători falși (20:29-31). Iată în CINE are încredere pentru siguranța acestora:

"Și acum, fraților, vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufletește și vă poate da moștenirea împreună cu toți cei sfințiți" (Fapte 20:32)

"Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea." (Rom.14:4)

"Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și: duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-achemat este credincios, și va face lucrul acesta". (1 Tes.5:23,24)

Vedem și la apostolul Iuda aceași încredere în Dumnezeu, pentru păstrarea sfinților:

"Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea Slavei Sale, singurului Dumnezeu; Mântuitorului nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii și acum și în veci. Amin!" (Iuda 24)

Apostolul Ioan sugerează clar aceași încredere în Domnul pentru păstrarea sfinților:

"Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine și pe cel ce vine la Mine nu-L voi izgoni afară... Și voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi". (Ioan 6:37-39)

De ce de la apostoli încoace nu am mai văzut aceeași încredere în puterea Domnului de a-și păzi de cădere copiii și am apelat la tot felul de reguli și obiceiuri care să-i țină de la păcat? Nu este aceasta o sfidare a puterii Domnului și o înlocuire a ei cu faptele noastre bune?

Demonstrarea biblică a doctrinei mântuirii prin har și prin credință, fără faptele legii biblia spune clar că, mântuirea este prin har și prin credință și nu prin faptele legii:

Efes.2:8-9
"Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni".

Rom.1:17
"...deoarece în ea (în evanghelie) este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este scris: 'Cel neprihănit va trăi prin credință'".

Rom.3:27-28,30
"Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinței. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii ...deoarece Dumnezeu este unul singur și El va socoti neprihăniți, prin credință, pe cei tăiați împrejur și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur".

Rom. 5:1-2
"Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credință am intrat în această stare de har, în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu".

Gal.3:16
"Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Hristos, am crezut și noi în Hristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii".

Rom.3:21-26
"Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea și Proorocii - și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El... Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire...pentru ca în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus".

Gal.3:24,26
"Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință... Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Isus Hristos".

Alte referințe biblice: Rom.4:2-6: 4:20-25; 2 Tim.1:9; Tit 3:5; etc.

Faptele bune își au locul în creștinism. Dacă spune cineva, "Găsești ceva greșit în faptele bune?" "Nu deloc!" este răspunsul meu. Dar să presupunem că-l văd pe un om construind o casă, iar acesta este îndeajuns de nechibzuit încât să înalțe fundația clădirii pe cărămizi de lut. Atunci, dacă voi spune, "Aceste cărămizi de lut nu sunt bune la temelie.", nu mi se va putea reproșa că eu cred că aceste cărămizi nu sunt bune de nimic. Locul unde sunt puse nu este bun și nu este bun zidar omul care le pune la temelie. Însă cărămizile, în sine, nu au nici o vină. De fapt cu ele se poate construi casa. La fel este și cu faptele bune. Ele nu pot ține loc de temelie. Nu le este locul lor acolo, cel puțin. Temelia credinței mântuitoare se poate pune numai pe Hristos, și nu pe faptele noastre bune, făcute în neprihănire (Efes.2:19-22). Locul faptelor bune în Creștinism nu este la baza mântuirii ci urmează ei. Se pare că Jean Calvin este cel ce-a spus că, "Doar singură credința este cea care mântuiește, dar ea nu rămâne niciodată singură" sugerând că o autentică credință va fi urmată întotdeauna de fapte bune, dar cu nici un chip nu poate fi precedată de acestea. Sistemele teologice ale diferitelor grupuri religioase existente, care definesc mântuirea ca fiind o combinație dintre har și fapte bune, săvârșesc o eroare la fel de elementară ca punerea căruței înaintea calului.

"Căci noi suntem lucrarea Lui, și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele". (Efes.2:10)

Culmea ipocrizie. A spune că, pentru a fi mântuiți, oamenii mai trebuie să adauge la credință și fapte bune, este ca și cum ai spune că Dumnezeu nu știe care-i cel mai bun mod de a-i salva pe oameni. Este o sancționare a jertfei de substituire (înlocuire) a Domnului Isus. Înseamnă discreditarea metodei pe care El a ales-o. Nu este oare aceasta o blasfemie deloc subtilă? Nu este o farsă hidoasă să vezi un păcătos răzvrătit, brusc devenind zelos pentru fapte bune și extrem de preocupat de moralitatea publică? Nu provoacă oare un hohot de râs în iad vederea unor oameni desfrânați care cenzurează pura Evanghelie a Domnului Isus Hristos și care găsesc cusur în iertarea fără plată, pe motiv că aceasta i-ar putea face pe oameni să se gândească mai puțin la puritate? Aceasta este într-adevăr o culme a ipocriziei.

Supremația credințe. În Epistola către Evrei, autorul acesteia a demonstrat sublim superioritatea (întâietatea) Persoanei lui Isus Hristos față de profeții și liderii din trecut ai Israelului. După aceea, a continuat dovedind superioritatea Preoției Sale față de preoția fiilor lui Aaron și superioritatea Noului Legământ făcut în sângele Său față de Vechiul Legamânt, sfințit prin sângele mieilor, taurilor și țapilor. În acest context, evreul căruia i s-au prezentat aceste argumente irezistibile era de așteptat să accepte mântuirea care i se vestea în Hristos și nu în Legea lui Moise. Că acesta se va strădui să se apropie de Persoana lui Hristos și să se depărteze de sistemul ritualistic apostat al religiei strămoșești. Dar, cum poate face lucrul acesta? Pe ce cale poate el beneficia de jertfa Lui pentru păcate? Datorită mediului legalist și religios în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții, evreul va încerca neîndoielnic să profite de binecuvântările lui Isus, prin săvârșirea de fapte bune, prin încercarea personală de a-și curăți viața de vicii. Va încerca să-și însușească și să obțină minunata mântuire, prin fapte făcute în propria-i neprihănire. Această mentalitate s-a transmis până în zilele noastre și este reacția comună a celor care au o educație religioasă sau provin din familii religioase, medii în care au dedus nevoia purității personale. Dar această atitudine este inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.
De aceea, a fost imperativ ca autorul epistolei să descrie modul în care această deplină mântuire poate fi însușită, introducând principiul credinței prin care viețile lor erau transformate și după aceea urmau să fie guvernate. Astfel, în cap.11, vers.1, autorul oferă o definiție a credinței: "Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd". Moulton și Miligan, doi exegeți remarcabili ai limbii Noului Testament au observat o utilizare legală a termenului. Ei spun că el reprezintă "actele sau documentele care confirmă posesiunea de către o persoană a unei proprietăți, acte care sunt depozitate la arhiva statului și care constituie dovada proprietății". De aceea, ei sugerează că credința este "actul de proprietate" al lucrurilor sperate. Este modul prin care păcătoșii intră în posesia mântuirii. Este modul legitim prin care pot să și-o însușească. A încerca altfel decât prin credință să ne însușim mântuirea înseamnă un furt, o însușire necinstită a unor bunuri care nu ne aparțin. Credința devine pentru credincios "titlul de proprietate" pe care Dumnezeu îl pune în mâna acestuia, garantându-i prin intermediul lui posesiunea lucrului pentru care s-a încrezut în El. Aici fiind vorba de mântuire, credința pe care o are este garanția mântuirii lui.
Cartea Evrei este astfel o evidentă declarație de supremație a credinței în chestiunea mântuirii omului. Ea câștigă întâietate față de respectarea legilor Vechiului Testament și împlinirii de ritualuri.
În cazul iudeului din primul secol, actul său de credință în Mesia, ca Mare Preot al tuturor credincioșilor, i-a fost socotit "actul de proprietate" a mântuirii fără plată pe care o primește în Hristos și care îi este acordată fără respectarea Legii. Credința trebuia să dețină supremația absolută chiar și în viața celor învățați cu legea.
Legaliștii care se încred în faptele lor, nu favorizează credința fiindca ea înseamnă o asigurare sau o convingere că altceva sau altcineva este demn de încredere. În mântuirea prin har și prin credință, credința este afirmarea clară a faptului că doar Dumnezeu este demn de încredere pentru salvarea noastră. În mântuirea prin "credință + fapte", Dumnezeu nu mai este crezut atât de demn de încredere pentru că și omul își "face" partea lui, își aduce contribuția lui. Această convingere denotă un esotericism mai mascat, dar tot erezie rămâne. Credința însă, rămâne și astăzi aceeași unică garanție pentru care primim în schimb mântuirea. A oferi fapte sau altceva pentru dobândirea mântuirii este ca și cum am încerca să o obținem ilicit.

A crede nu este ușor. După mulți Fapte 16:31 ("crede în Domnul Isus și vei fi mântuit tu și casa ta"), este o prea simplă metodă de mântuire. În realitate însă, a crede nu numai că este cel mai greu lucru pentru majoritatea oamenilor, dar este nefiresc pentru toți. Dacă mântuirea din păcate și de la un iad veșnic ar fi constat din a crede (credință) + a da 1.000 de lei la biserică, cei mai mulți ar prefera-o, deși această "mântuire" este atât de ieftină încât îți vine greu să crezi că mântuiește.
A crede doar este greu, este nefiresc. A crede pentru mântuire, necesită recunoașterea faptului că ești pierdut și incapabil să te mântuiești singur. Și asta-i greu. E umilitor. Atunci când îți dai seama că ești pierdut nu-ți mai rămâne decât să crezi, nefiind în stare să mai faci nimic pentru tine. Mântuirea numai prin credință respinge efortul omenesc și pretinde numai încredere în Dumnezeu. Lucrul acesta le lipsește cu desăvârșire oamenilor chiar și în relațiile lor unii cu alții. A fi mântuit nu este cu putință la oameni.
Omul nu poate să-și stimuleze singur credința. Nu poate prin nici o metodă să se facă în stare să creadă. Nu poate să-și dea naștere singur, credinței. Credința trebuie să provină din afară și trebuie să fie legată de un obiect al ei. Credința are nevoie de o sursă din care să izvorască și pentru care să existe. Credința fără un obiect al ei este moartă, incapabilă să-l salveze pe om, pentru că nici măcar nu este o credință ci o presupunere intelectuală sau o amăgire.
Omului aflat în această stare de neputință, în această situație fără ieșire de sub blestemul Legii lui Dumnezeu, mort în păcate (Efes.2:1,5), oferta de mântuire prin jertfa de înlocuire a noastră în pedeapsă de către Domnul Isus Hristos, ar trebui să-i inspire și să-i motiveze credința. Pentru omul căzut într-o fântână, frânghia care-i este întinsă pentru scoaterea lui afară, îi inspiră credința în salvarea lui din aceea situație, dar refuzul de a se agăța de ea îl va lăsa să putrezească pentru totdeauna pe fundul ei. Credința poate avea efect și este reală doar în contextul lipsei de orice altă șansă de scăpare și a salvării venite din altă parte. Ea repudiază efortul omenesc de salvare de sine. Acceptă însă "efortul" lui Dumnezeu prin jertfirea singurului Său Fiu.

Importanța credinței este greu de descris în cuvinte. Pentru a înțelege că ea este condiția primordială a unei relații cu Dumnezeu și, foarte important, a unei vieți plăcute Lui (vezi, Evrei11:6), Noul Testament folosește mai mulți termeni, care sunt practic sinonimi, pentru a descrie importanța ei:

"a primi" Ioan 1:12
"a cere" Ioan 4:10
"a-l mărturisi" Romani 10:9
"a-l chema" Romani 10:13

Credința influențează:
Intelectul omului: fiindcă ea are nevoie de un obiect la care să se raporteze, de niște fapte concrete pe care să se bizuie. Obiectul ei este Isus și jertfa Lui pentru păcatele noastre, vestită de mesajul Evangheliei - Rom.10:17

Voința omului: fiindcă prin exercitarea voinței lui libere, acesta poate să-l aleagă pe Isus sau să-l refuze - Rom.10:9; Ioan 3:16

De-a lungul mulți creștini rămași în istorie au spus despre credință lucruri asemănătoare:

Despre obiectul credinței

"Credința nu privește la ea însăși" Vance Havner

"Credința nu este un act săvârșit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă, lui Dumnezeu". A.W.Tozer

"Credința nu are nici o valoare, dacă nu ne leagă de Dumnezeu". Vance Havner

"Nădejdea mea e pusă-n nimic altceva
Decât în al Lui sânge și-n neprihănirea Sa.
Nu îndrăznesc în nimic să mă bizuiesc,
Decât în al Său Nume dumnezeiesc.
Pe Hristos stau, stânca tare
Oriunde altundeva, sunt nisipuri mișcătoare."
Edward Mote

Despre necesitatea credinței

"A trăi prin credință este un lucru mult mai sigur și mai plăcut decât să trăiești după simțuri sau după fapte". C.H.Spurgeon

"Credința este o încredințare de sine Marelui Doctor, o lăsare a cazului nostru în mâinile Lui". Augustus H.Strong

Credința este un dar de la Dumnezeu "Având în vedere atacurile asupra ei ale legaliștilor și "iudaizatorilor" moderni, devine extrem de necesară reafirmarea acestui elementar adevăr al Bibliei. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie (la urma urmei sunt la modă, nu?), am concluziona că ea (credința) este concepută de foarte mulți ca fiind ceea ce ei cred despre Dumnezeu și ceea ce ei pot să facă pentru a-i fi plăcuți Lui. Ca fiind un număr de doctrine formulate și prezentate sub forma "declarație/mărturiei de credință" a cutărei sau cutărei biserici. Este în același timp, uimitor să observi cât de mult vorbesc oamenii despre ea sau scriu despre ea, considerând-o o calitate, o însușire a omului, aflată la discreția omului și care poate fi oricând etalată sau negată. Niciodată nu au fost eforturile religioase ale omului și puterea omului, atât de confundate cu noțiunea biblică de credință. Dumnezeu este descris ca fiind cel ce așteaptă pasiv și urmărește cu atenție pe cei ce "au" credință pentru a-i răsplăti. Întreaga concepție modernă despre credință este bazată pe ceea ce omul crede și susține privitor la Dumnezeu, că ea este alimentată prin eforturile și realizările pe plan religios ale acestuia, de a trăi în conformitate cu niște standarde morale. A crede corect (ortodox) și a trăi relativ curat se consideră credință oferită pe tavă lui Dumnezeu, pentru care El acordă în schimb mântuire și har.
În totală contradicție cu această noțiune nebiblică a credinței Efeseni 2:8,9 declară limpede că credința este un dar de la Dumnezeu. Nu este un merit, un efort personal sau o strădanie religioasă a omului.
De fapt, a confunda credința cu cele menționate mai sus, indică o bază legalistă a legăturii cu Dumnezeu și a vieții spirituale (dacă mai poate fi una), și nu o autentică relație cu Dumnezeu bazată pe credință și pe meritul lui Isus Hristos. O astfel de "credință" este o urâciune și o amăgire, refuzată de Dumnezeu. Ea este o ispitire a harului Său îmbelșugat care ne-ar "dărui-o fără plată" în schimbul acceptării de către noi a neprihănirii lui Hristos în locul neprihănirii de sine.
Este necesară reafirmarea permanentă a acestui adevăr fundamental, fiindcă omul, în rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu, rămâne totuși o ființă incurabil de religioasă care caută să-și satisfacă acest instinct prin a-și crea propriile divinități și crezuri compatibile cu acestea. Pe acestea le preferă, negreșit, în favoarea Dumnezeului Celui Viu, fiindcă aceste marionete îi permit omului să tragă sforile și să evite orice constrângere rezultată din vreo obligație morală față de ele."
(Acest pasaj este adaptat și inspirat după Geoffrey B. Wilson)

Credința îl recunoaște pe Isus ca fiind Domnul inimilor noastre pe când legalismul, efortul de sine, întronează eu-l pe tronul inimilor.
În schimbul primirii adevăratei credințe, în dar, păcătosului i se solicită renunțarea necondiționată la orice merite personale și încetarea oricărei tentative de a-și găsi justificare prin fapte și nu prin sângele lui Hristos. Numai abandonarea tuturor ideilor preconcepute despre credință, poate face loc credinței cu care un păcătos se poate cu adevărat apropia de Dumnezeu.
"Lumea i-ar oferi lui Dumnezeu, aproape orice, cu excepția acestui element strict necesar, al credinței...fiindcă "numai credința" este prea umilitoare" (după Frank Gabelein - fost director la Stony Brook School și coeditor la cunoscuta revistă "Christianity Today" )

Nesiguranța legalismului și siguranța credinței. Câte fapte bune sunt necesare pentru a fi mântuiți? La această întrebare legaliștii nu pot răspunde. Dacă încălcarea de către noi a Legii perfecte a unui Dumnezeu infinit ne-a atras o pedeapsă infinită, atunci pentru ispășirea acelei pedepse este necesar un număr la fel de infinit de fapte bune.
Realitatea însă este alta. Încălcările pe care le-am săvârșit anulează restul de fapte bune pe care le-am reușit: "Căci cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: 'Să nu preacurveți', a zis și: 'Să nu ucizi'. Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii" (Iacov 2:10-11). Prins în acest cerc vicios, un suflet sensibil nu poate decât să dispere. Acestuia îi va lipsi liniștea sufletească, cu desăvârșire. Acesta nu poate decât să concluzioneze că faptele lui bune nu pot să-i aducă liniște sufletească și nici nu pot înlătura sentimentul de vinovăție pentru încălcările săvârșite. Priviți la acest contrast biblic:

"Toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem..." Gal.3:10
Concluzie: Bizuirea pe lege rezultă în blestemarea noastră.

"Cei ce se bizuiesc pe credință, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios" Gal.3:9
Concluzie: Bizuirea pe credință rezultă în binecuvântarea noastră.

A urmări să satisfaci un standard moral, mai ales unul perfect ca cel al Legii lui Moise, nu poate aduce pacea și siguranța după care tânjește un suflet măcinat de remușcările propriilor păcate. Depinde pe ce bazezi pentru a fi binecuvântat sau blestemat de Dumnezeu, nu?

Legea descoperă starea de păcat

"Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului" (Rom.3:20)
"...păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege..." (Rom.7:7)

Dar, credința ne aduce în starea de har

"Lui îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har, în care suntem..." (Rom.5:2)

Credința înseamnă a fi absolut sigur de făgăduința lui Dumnezeu și că ceea ce aștepți de la El, se va împlini. Bazarea cuiva pe faptele pe care le face nu poate să producă decât o iluzie că vor fi suficiente, că ele vor satisface cumva standardul de sfințenie la care aspiră, și că ascultarea acestuia este uniformă, imaculată. Credința este o "încredere neclintită", o "puternică încredințare", un "știu că", pe când legalismul înseamnă un "sper că", un "poate", "vom vedea", "voi afla atunci ". Cu alte cuvinte, el reprezintă o năzuință deșartă. În vreme de prigoană, legalismul nu ține. Odată, un creștin foarte umil a fost adus în fața tribunalului care judeca pe creștini. El le-a spus că în ciuda a tot ceea ce-i făceau nu puteau să-l clatine fiindcă el credea că dacă își încredințase viața în mâna lui Dumnezeu, El îi va fi credincios în necazul lui. Atunci judecătorul l-a întrebat: "Crezi oare că cei de teapa ta vor ajunge în slava, cu Dumnezeu?" Răspunsul a fost: "Eu nu cred că. Eu știu sigur că așa va fi."
Credința nu este un "cred că". Ea este un "știu sigur". Credința creștinului este o speranță transformată în certitudine.

Descrierea unui credincios
"Un adevărat credincios este o ciudățenie. El are o dragoste supremă pentru Cineva pe care niciodată nu l-a văzut; îi vorbește cu familiaritate, zi de zi, Unuia pe care nu-l poate vedea; el se așteaptă să meargă în ceruri pe baza meritelor Altcuiva; el se golește singur de sine pentru a fi umplut de Altcineva; el recunoaște că a greșit pentru a putea fi socotit drept; se coboară pentru a fi ridicat; este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat când este cel mai sărac, cel mai fericit când îi merge cel mai rău. El moare pentru a putea trăi; el pierde pentru a putea câștiga; dăruiește la alții pentru a păstra pentru el. El vede nevăzutul; el aude neauzitul și cunoaște necunoscutul." (A. W. Tozer)
Ție ți se potrivește o astfel de descriere? Ești un adevărat credincios?

Începuturile legalismului
Sunt aproape simultane cu apariția Bisericii Creștine:

Fapte 15:1 "Câțiva oameni (primii legaliști sau iudaizatori), veniți din Iudea, învățau pe frați (observați, că nu pe cei necredincioși: nu ar fi prins la ei) și ziceau: 'Dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți (acesta-i mesajul legalismului)."

Pavel spune despre aceștia:
"Ei vor să fie învățători ai Legii și nu știu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc". (1 Tim.1:9)

Astfel de afirmații, ca cele ale legalismului și galatianismului demonstrează o gravă necunoaștere a adevăratului rol al Legii.

Rolul legii este să:

1. Să descopere păcatul: Rom.3:20; 1 Ioan 3:4; Rom.5:13

2. Să condamne păcatul: Rom.7:10,13; 2 Cor.3:7,9; Gal.3:10

3. Să conducă la Hristos: Rom.10:4; Gal.3:24

Privind la Scriptură ar trebuie să fie destul de clar că Legea nu are rolul de a mântui.

Legalismul și "eroarea galatianismului" s-au perpetuat până în zilele noastre. Sunt foarte tentat să le spun pe nume formelor moderne pe care le-au luat. Erezii vechi în veștminte noi. Vă rămâne d-voastră sarcina să le depistați și să le numiți. Nu aveți nevoie de cine știe ce știință pentru a înțelege că orice condiționare a oamenilor, pentru a fi mântuiți, în afară de cea impusă de Dumnezeu în Cuvântul Său, și care este credința în Fiul Său, este arbitrară. O rugăminte fierbinte, vă adresez: Nu îngăduiți compromiterea unicului mesaj care mântuiește oameni. Nu îngăduiți ca doar puțin "aluat" să se amestece în "plămădeala" bisericilor voastre. Iar dacă în urma celor citite, ați descoperit existența lui, atunci:

"Maturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit". (1 Cor.5:7)

10 Deosebiri profunde dintre lege și har

Legea ne desparte de, ne îndepărtează și ne izolează de Dumnezeu
Harul ne apropie de Dumnezeu, ne unește cu El și ne alipește la El
Legea ne obligă să privim la noi înșine
Harul ne îndeamnă să privim la Dumnezeu
Legea ne obligă să recunoaștem că suntem neputincioși și neajutorați
Harul ne face să ne încredem în ceea ce Dumnezeu poate și este dispus să facă
Legea ne face preocupați de sine
Harul ne preocupă cu Dumnezeu
Legea ne arată că suntem păcătoși, nelegiuiți și pierduți
Harul ne descoperă că Dumnezeu este plin de îndurare și de o dragoste salvatoare
Legea îți spune: FĂ!
Harul îți spune: FĂCUT!
Legea ne oferă neliniște, insatisfacție, nesiguranță
Harul ne oferă încheiere, odihnă și siguranță
Legea ne spune să ne temem
Harul ne spune să nădăjduim
Legea ne osândește și pretinde pedeapsă, fără milă
Harul aduce mântuire și oferă îndurare
Legea se așteaptă la perfecțiune din partea noastră
Harul ne oferă perfecțiunea lui Hristos în schimbul imperfecțiunii noastre

La fel cum uleiul nu se amestecă cu apa tot așa nici harul lui Dumnezeu nu se poate amesteca cu Legea. Nu încercați să o faceți. După cum ne-o demonstrează realitatea peisajului nostru religios, dintr-o astfel de combinație s-au născut "monștrii".

Responsabilitatea acestui material revine lui:
Teodor Macavei

Tradus de Florin Vidu


Umblarea Creștinului