Înapoi
Acasă
Biblia

Căutându-L pe Dumnezeu în toate locurile greșite

Un apel la închinare corporativă

de Robert G. Spinney


"Nu vei găsi închinare corporativă excelentă, până ce nu vei înceta să cauți închinare corporativă excelentă și vei începe să Îl cauți pe Dumnezeu Însuși. În ciuda protestelor, cineva se poate întreba uneori dacă nu cumva ne închinăm mai degrabă închinării, decât lui Dumnezeu."
D. A. Carson, făcând deosebire între a căuta sentimentul de închinare și a căuta închinarea înaintea lui Dumnezeu.

"Inima rea și înșelătoare" este cea care "nu experimentează niciodată acel sentiment prin care ... ne este permis accesul la cele mai ascunse comori ale lui Dumnezeu și în domeniile cele mai sfinte ale împărăției Sale."
John Calvin, care sprijină atât legitimitatea cât și necesitatea sentimentelor religioase.

"Predica este menită de Dumnezeu a atrage oamenii la închinare, nu este menită a fi o practică omenească de după închinare. Scopul predicării este acela de a trata divorțul din prisma închinării, de a trata adolescența din prisma închinării și de a trata mânia din prisma închinării."
John Piper, explicând faptul că predicile de la amvon trebuie să încurajeze închinarea congregațională.

La ce vă gândiți când auziți expresia laudă și închinare? Cum arată, în percepția voastră, timpul perfect de laudă și închinare? Cuprinde acesta rugăciune, cântare, citirea Bibliei, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu propovăduit și participarea la Masa Domnului? Pentru mulți creștini de astăzi, laudă și închinare a ajuns să însemne mult mai puțin decât atât: înseamnă un timp în care parte dintre lucrurile enumerate (și îndeosebi predica) sunt absente și unul dintre aceste lucruri (îndeosebi muzica) predomină. Dacă aceasta este descrierea pe care o dai laudei și închinării, atunci unul dintre scopurile acestui articol este acela de a te convinge că viziunea pe care o ai despre închinare este prea limitată.

Modul în care utilizăm expresia laudă și închinare ridică întrebări combative. Creștinii precauți fac bine că se gândesc la ele. Atunci când o adunare nu cuprinde învățătură biblică, ea este numită serviciu divin de laudă și închinare; ea implică faptul că serviciul tradițional din Ziua Domnului (care acordă un rol semnificativ învățăturii din Cuvântul Domnului) nu este un serviciu de laudă și închinare. În cel mai bun caz, expresia sugerează faptul că există mai multă laudă și închinare la aceste servicii în care s-a dat la o parte ora de predică, mai mult decât există la adunările convenționale de duminică, care, implicit, cuprind predică. Nu ne-am exprima niciodată atât de brutal, dar expresia serviciu divin de laudă și închinare sugerează o replică de genul întrebare-răspuns cum ar fi: "Vrei să aduci laudă și închinare intens? Mergi la una dintre acele strângeri în care este foarte multă muzică și nu se predică deloc." În același fel, să numești acea porțiune din adunarea de duminică dimineața în care se cântă, timp de laudă și închinare, implică faptul că mai există doar puțină laudă și închinare (sau chiar deloc) după ce se termină cu muzica. Aparent, închinarea se oprește atunci când începe predica.

Acest gen de gândire este nou în istoria bisericii. Numai în ultimii patruzeci de ani au început creștinii să separe lauda și închinarea de predică și învățătură. De ce?

Problema imediată este că mulți creștini nu mai înțeleg cum poate constitui o oră de ascultare a predicii un act de închinare. A te închina în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu este vestit de la amvon pare să sune foarte ciudat pentru cei care merg la biserică. Acest mod de gândire este întărit de sentimentul tot mai crescând că închinarea este exclusiv emoțională. O închinare bună pare să necesite nu doar o singură cântare, ci mai multe (și preferabil variate ca stil). "De obicei, este nevoie de multe cântece pentru a crea atmosfera de laudă și închinare", învață un profesor de seminaristică, și adaugă: "muzica nouă, cântată cu ochii închiși timp de 10, 15, 20 de minute, de fiecare dată, este cea care face posibilă această experiență." Din acest motiv, noi vedem serviciile de închinare de duminica dimineața ca fiind compuse din două părți distincte: segmentul de laudă și închinare (care cuprinde în principal muzică) și porțiunea de învățătură (care cuprinde predica pastorului). Noi privim expunerea Cuvântului lui Dumnezeu ca pe un eveniment strict intelectual (cititul: nu ne stimulează emoțional). Creștini energici îmi aruncă priviri pline de nedumerire când folosesc expresii de genul "predica este un act de închinare" sau "Dumnezeu este întâlnit în Cuvântul predicat".

Problema gravă este că multe biserici de astăzi înăbușă rolul Bibliei în închinarea corporativă. Uneori, aceasta înseamnă limitarea Cuvântului lui Dumnezeu la o predică, ce devine tot mai scurtă cu fiecare an. Câteodată, aceasta înseamnă eliminarea citirii din Biblie în public. Alteori, presupune punerea deoparte, în totalitate, a Cuvântului lui Dumnezeu pe durata adunării, și înlocuirea lui, de obicei cu cântări. Cuvintele inspirate ale lui Dumnezeu constituie adesea o parte surprinzător de mică a serviciului de închinare. Acest lucru este adevărat chiar și în bisericile conservative, care afirmă cu tărie autoritatea și suficiența Scripturii. De ce să ne zbatem cu privire la închinare, când Cuvântul este vestit de la amvon? În parte, pentru că separăm foarte mult Cuvântul de închinarea corporativă.

Tânjești tu după o laudă și o închinare adevărate? Atunci caută să te apropii de închinarea ce ar putea fi numită închinarea bazată pe Cuvânt. Această închinare este bazată și ghidată de Cuvântul lui Dumnezeu. Închinarea bazată pe Cuvânt reprezintă închinarea corporativă -- atunci când citim Biblia în timpul adunărilor noastre, vorbim din Biblie în timpul predicilor noastre, cântăm folosind cuvintele Bibliei în cântările noastre, ne rugăm folosind Biblia în rugăciunile noastre congregaționale și chiar înțelegem rânduiala Bibliei în hotărârile/rânduielile bisericii. Printre alte lucruri, închinarea bazată pe Cuvânt se întinde pe tot cuprinsul întâlnirii (comparativ cu segmentul restrictiv al cântărilor). De asemenea, ea ajută la crearea a ceea ce ar putea fi numită ,biserica dirijată de Cuvânt'.

Închinarea bazată pe Cuvânt implică mai mult decât ghidaj pentru activitățile din cadrul unui serviciu de închinare. Este o chemare pentru credincioși, ca ei să aibă anumite așteptări și anumite contribuții la închinarea lor. Cu alte cuvinte, este o chemare pentru a avea închinători bazați pe Cuvânt.

De ce a ajuns închinarea corporativă să fie mai puțin condusă de Cuvânt? Din trei motive: am redefinit închinarea, am acordat un rol greșit emoțiilor în închinare și nu ne așteptăm ca prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru să fie mediată de Cuvântul Lui.

I. Ce este închinarea adevărată? Ce rol are închinarea?

Mulți au redefinit închinarea, așa că s-a ajuns la ceva diferit de închinarea strămoșilor noștri spirituali. Istoricul pe probleme de biserică, Nick Needham, explică faptul că un număr tot mai mare de creștini privesc astăzi închinarea ca pe ceva ce trebuie experimentat mai degrabă decât ca pe ceva ce trebuie oferit. De-a lungul istoriei, poporul lui Dumnezeu a făcut din Dumnezeu obiectul închinării lui: ei și-au adus închinarea lui Dumnezeu și i-au pus-o înainte. "Veniți, să ne închinăm și să ne smerim (engl.- plecăm), să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!" (Ps. 95:6). "Voi lăuda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Îl voi mări în mijlocul mulțimii" (Ps. 109:30). "Înălțați pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toții Numele Lui!" (Ps. 34:3). Închinătorii aduceau închinarea și Domnul le-o primea. De aici și expresia familiară "serviciu de închinare", fapt care indică înțelegerea lor, și anume că ei slujeau lui Dumnezeu prin aducerea închinării lor. Ei considerau închinarea ca fiind plăcută lui Dumnezeu atunci când Îl preamăreau pe Dumnezeul Trinitar cu credincioșie, dacă își exprimau recunoștința, dacă luau seama la faptele Lui mărețe și dacă Îi dădeau slava datorată Numelui Său cel sfânt.

În ziua de astăzi, avem tendința să privim la noi înșine ca fiind obiectul închinării: noi credem că închinarea este ceva ce ni se întâmplă. Noi nădăjduim "să intrăm" într-o atmosferă mistică și spirituală, numită închinare. Așadar nu mai vorbim despre serviciul de închinare, ci de experiența închinării. Închinătorul este mai pasiv în această paradigmă, întrucât cel care conduce închinarea are rolul de a crea această atmosferă de închinare. Calitatea experienței noastre determină modul în care apreciem închinarea, dacă a fost sau nu un succes. Adesea, închinarea devine o comoditate: cei care merg la biserică sunt consumatori și caută o biserică unde (potrivit cu expresiile des auzite) "timpul de laudă și închinare îmi permite să mă închin" și "liderul închinării m-a condus în prezența lui Dumnezeu". Mai mult decât o comoditate, închinarea ajunge să fie deseori un timp pentru divertisment: cei prezenți în biserică ocupă loc ca și spectatori, care, în tăcere, iau parte la spectacol. (Închinarea care nu este distractivă capătă calificativul "insuficient".) Iar întrebările care urmează după acest timp de închinare, de genul: "Ai rămas cu ceva?" dezvăluie adesea faptul că noi ne considerăm principalii beneficiari ai închinării.

Cu ce anume căutăm să rămânem după întâlnire? Stimulare emoțională și simțăminte spirituale. Atunci când se apelează la rațiune (expunerea Bibliei de la amvon, citirea publică a Scripturii sau imnurile creștine profund spirituale) nu este promovat mediul mistic. Desigur, apelurile la rațiune sunt adesea văzute ca fiind finalul emoțiilor religioase. Din acest motiv, de exemplu, există o convingere tot mai mare că predica pastorului nu este doar separată de timpul de închinare, dar este chiar un obstacol în calea închinării (și de aici nevoia de a avea întâlniri care să dea la o parte acest obstacol în totalitate). Potrivit cuvintelor năucitoare ale unui lider de închinare, învățătura biblică face parte din "programele omului", de care "este nevoie" pentru experimentarea prezenței lui Dumnezeu. El separă Cuvântul lui Dumnezeu de închinarea la Dumnezeu printr-o remarcă inteligentă: "Predica este pentru om, închinarea este pentru Dumnezeu." Nu-i de mirare că este dejucat de reforma protestantă orchestrată de Dumnezeu, care presupune doar predicatori, fără grupuri muzicale de închinare.

Acest șiretlic, prin care eul este văzut ca fiind beneficiarul principal al închinării, nu Dumnezeu, capătă proporții seismice. În generația trecută, ideea că închinarea nu face referință la ceea ne place, ci mai degrabă înseamnă a-I da lui Dumnezeu ceea ce dorește, nu ar fi stârnit controverse. Acele zile nu mai sunt. Arta de a conduce închinarea corporativă constă acum în a da omului, fără rușine, ceea ce îi place. Needham subliniază câteva efecte dăunătoare ale acestui șiretlic, lăsând la o parte problema care se ridică, dacă aceasta este închinarea autentică. Unul dintre aceste efecte este faptul că serviciile de închinare corporativă devin un fel de laborator, în care cel care conduce închinarea experimentează, prin tehnici diferite, incitarea emoțiilor oamenilor. "Ar putea avea loc treziri în bisericile noastre, dacă muzica de închinare ar fi prezentă într-un mod mai eficient și care să miște duhul", spune reclama unei cărți de curând apărută, care vorbește despre modul de a conduce serviciile de laudă și închinare. Dacă cel care conduce cântările crede că o coregrafie bună va "aduce prin cântare prezența și puterea lui Dumnezeu" (care este subtitlul acestei cărți), el va "pescui" până ce va găsi acea muzică ce produce rezultatul dorit.

Dar care sunt dovezile că Duhul Sfânt se mișcă într-adevăr în serviciul de închinare? Și acest lucru s-a schimbat. Semnele faptului că Duhul Sfânt este în acțiune nu mai sunt convingerea de păcat, pocăința, înțelegerea spirituală sau creșterea în har și în cunoașterea Domnului Isus Cristos de către creștini. În schimb, se consideră prezent Duhul Sfânt atunci când emoțiile și sentimentele sunt exaltate și se consideră stins atunci când exuberanța este prea mică. În același timp, am pierdut adevărul, odinioară indiscutabil, anume că Duhul Sfânt lucrează împreună (și nu independent) de Cuvântul lui Dumnezeu (Is. 34:16, 59:21; Ioan 3:34, 6:63; Iac. 1:18; 1Pet. 1:23).

Acest accent nou care se pune pe "experiența închinării" nu este lipsit de atribute benefice. În multe biserici, întâlnirea de duminica dimineața se redusese la un mesaj de evanghelizare precedat de exercițiile de încălzire. După un timp preliminar de cântări, care urmărea să-i pregătească pe cei nemântuiți, Evanghelia era vestită și apoi era urmată de îndemnul de a se veni în față, pentru a se lua hotărârea pentru Domnul. Aceasta era mai degrabă o întâlnire săptămânală de trezire decât un serviciu autentic de închinare. Din fericire, astăzi mulți oameni realizează că un serviciu de închinare trebuie să fie cu mult mai mult decât o simplă chemare a celor nemântuiți spre a fi salvați. Dar de asemenea, trebuie să fie mai mult și decât a răspunde dorinței celor mântuiți de a avea parte de o experiență plăcută.

A considera că noi, nu Dumnezeu, reprezentăm obiectul închinării corporative, este un lucru scandalos și dezastruos în același timp... și probabil chiar idolatru. Ar fi cea mai mare oroare ca închinarea (dintre toate lucrurile!) să fie centrată pe om și nu pe Dumnezeu!

II. Cum stau lucrurile cu emoțiile?

Aici, vina n-o poartă emoțiile. Stând în prezența Sfântului lui Israel și angajându-L în dialogul sfânt pe care noi îl numim închinare, acest lucru ar trebui cu siguranță să înalțe emoțiile celui care se închină. A-ți aduce închinarea înaintea Domnului înviat Isus Cristos și a-L înălța pe El, aceasta trebuie să fie (într-un anumit sens) emoțional.

John Calvin a vorbit în numele altor lideri ai reformei prostestante când a condamnat "închinarea frigidă". El nu s-a temut de validarea emoțiilor: "Această dulceață îmbelșugată, pe care a păstrat-o Dumnezeu pentru cei care se tem de El, nu poate fi cunoscută fără ca, în același timp, ea să ne miște cu putere." Puritanul Stephen Charnok a scris: "Închinarea este un act de înțelegere, care corespunde cunoașterii puterii minunate a lui Dumnezeu și a gândurilor reale ale măreției Sale." Dar el a continuat: "Este de asemenea un act de voință, prin care sufletul adoră și este plin de reverență înaintea măreției Sale, este încântat de prietenia pe care El i-o arată, îmbrățișează bunătatea Lui, intră în comuniune intimă cu acest Obiect preaiubit și își îndreaptă întreaga afecțiune asupra Lui." Cu siguranță, aici sunt implicate emoțiile!

Sau gândiți-vă la Jonathan Edwards. Când criticii au denunțat marea trezire din America, din anii 1730 și 1740, datorită pretinsei emotivități excesive din cadrul trezirii, Edwards a scris Tratat despre sentimentele religioase, o carte pe al cărei întreg cuprins el apără emoțiile evlavioase. "Dacă lucrurile cu privire la religie sunt înțelese corect, ele vor avea efect asupra inimii." Îndeosebi cântatul în timpul închinării pare "să fie destinat în întregime înălțării și exprimării sentimentelor religioase", judecă Edwards. "Nu poate fi găsit niciun alt motiv pentru care trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu prin vers mai degrabă decât prin proză, și acesta însoțit de muzică, decât acela că așa este natura noastră, așa am fost făcuți, ca aceste lucruri să miște emoțiile noastre."

Problema apare atunci când stimularea emoțională este luată drept închinare autentică. Acest fapt conduce la experiențe emoționale goale, și nu la emoții declanșate de Duhul Sfânt, ce sunt experimentate ca rezultat al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. În închinarea sănătoasă, Cuvântul lui Dumnezeu trezește credință în inima celui care se închină, în parte prin promovarea încrederii și a siguranței cu privire la lucrurile care nu se văd (Rom. 10:17; Evr. 11:1; Ioan 20:31). Această credință îl face pe credincios să se închine: el Îi mulțumește lui Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu, Îl prețuiește pe Dumnezeu și Îl adoră. Mulțumirea ghidată de Cuvânt, lauda, prețuirea și adorarea țâșnesc din inimă și mobilizează emoțiile. Dar care este motivul de bază pentru care închinătorul aduce închinare? El nu dă la iveală o flamă emoțională, ci, mai degrabă, Îi aduce lui Dumnezeu slava datorată Numelui Său. Cel care se închină, o face cu acest scop, și nu cu gândul că în final va fi fericit. "Adevărata închinare nu poate fi realizată ca mijloc pentru o altă experiență," scrie John Piper. "Închinarea este autentică atunci când sentimentele pentru Dumnezeu se ridică în inimă și nu urmăresc altceva decât pe Dumnezeu." Închinarea presupune a alerga după Dumnezeu ca Cel care este premiul nostru, și nu a alerga după un alt premiu care să devină dumnezeul nostru.

Potrivit cuvintelor profesorului Robert Godfrey de la Seminarul Teologic din Westminster, emoțiile trebuie să răspundă Cuvântului și să fie controlate de Cuvânt. Ca să se întâmple acest lucru, închinarea corporativă trebuie să fie saturată de Cuvântul lui Dumnezeu. ("Citește Biblia, predică din Biblie, cântă din Biblie, roagă-te potrivit Bibliei, înțelege Biblia.") Godfrey rezumă totul: "Când credința și închinarea noastră nu mai sunt centrate pe ele însele ci pe Cristos, atunci vor fi trăite emoțiile credinței noastre, emoții dulci și adevărate. Atunci ne vom da seama că aceste emoții dau culoare închinării pe care o aducem din credință."

Ce se întâmplă atunci când experiențele emoționale sunt căutate pentru ceea ce sunt ele? Uneori rezultă o închinare bazată pe tradiție. Aceasta înseamnă a privi la Dumnezeu pe căi vechi și familiare, pentru că ele declanșează sentimente de nostalgie și amintiri dragi. Închinătorii care se bazează pe tradiție extrag adesea un anumit confort emoțional din rutină, dar acest confort este deseori analog cu confortul emoțional dat de colacul de salvare: este sigur, dar nu este divin la origine. Uneori, când se caută experiențele emoționale, rezultă o închinare bazată pe distracție -- adică, a-L căuta pe Dumnezeu într-un spectacol religios pus în scenă de profesioniști. Închinătorii care se bazează pe distracție sunt, mai exact, spectatori: ei își extrag plăcerea și împlinirea din programele bisericești, la fel ca și spectatorii care sunt satisfăcuți de muzica de pe Broadway, focurile de artificii și cursele profesioniste de Formula 1 cu aceeași locație. Uneori, când se urmărește a da naștere unor sentimente religioase, rezultă o închinare bazată pe sentimente. Aceasta înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu într-un mod similar cu revigorarea echipei sportive înainte de meci, așa cum făceam pe vremuri când eram la liceu. Îmi aduc aminte de întrunirile ce țineau o oră, în sala noastră de gimnastică, care trezeau în mine o adevărată frenezie emoțională. Țipam cu toții la unison, repetam expresii cu tâlc, băteam din palme și ne ridicam brațele legănându-ne o dată cu muzica. Intram într-o stare emoțională de alertă, care era pe cât de excitantă, pe atât de încântătoare. Întregul grup era străbătut de ceva asemenea curentului electric, căci toți își exprimau și experimentau emoțiile în starea lor brută. Când privesc în urmă, sunt uimit că elevi de liceu au putut să trăiască o experiență emoțională atât de puternică doar cu ajutorul cântecelor de victorie și al ritmului. Și tocmai asta este ideea: noi suntem capabili să dăm naștere unor experiențe emoționale deosebit de plăcute, fără ajutorul lui Dumnezeu. Orice lider capabil al serviciului de închinare poate să conducă oamenii într-o experiență emoțională (la fel și antrenorul de la liceu). Dar nu este același lucru cu a-i conduce pe oameni în prezența lui Dumnezeu.

Anumite supoziții populare cu privire la emoții sunt pur și simplu nebiblice. Godfrey ne reamintește faptul că Charles Finney a crezut că nu putea să existe "succes evanghelic" fără emotivitate. Iată ce a scris Finney: "Trebuie să existe o exaltare suficient de mare încât să trezească puterile morale latente și aceasta pentru a sta împotriva degradării și a păcatului." Acest lucru este legat de supoziția (Godfrey îl leagă de penticostalism) conform căreia exprimarea exterioară a emoțiilor neprelucrate sunt mai veritabile din punct de vedere spiritual decât diferitele forme de închinare bazate pe Cuvânt. Astfel că, emoțiile sunt adesea privite ca steroizi spirituali, care ne cresc masa musculară spirituală; de asemenea, sunt considerate a fi neatinse de păcatul nostru. Dar nu este adevărat. Păcătoșii nu dețin "puteri morale latente" și numai Duhul Sfânt poate da morții păcatul și poate lucra sfințenia în credincios. Păcatul a corupt întreaga noastră ființă, inclusiv emoțiile noastre. Emoțiile noastre nu mai sunt ghidate de Dumnezeu de fiecare dată, după cum nici dorințele sexuale nu sunt întotdeauna legitime. Ambele trebuie să fie controlate de Cuvântul lui Dumnezeu și de Duhul lui Dumnezeu. Datorită păcatului, noi avem nevoie ca închinarea bazată pe Cuvânt să controleze emoțiile noastre.

Una dintre consecințele închinării bazate pe Cuvânt este aceea că, uneori, Îl întâlnim pe Dumnezeu pe căi surprinzătoare. Ca proaspăt convertit, am fost învățat că a intra în prezența lui Dumnezeu este întotdeauna o experiență plăcută și liniștitoare. Dar de atunci am descoperit că a comunica cu un Dumnezeu sfânt, într-o biserică ghidată de Cuvânt, îmi expune adesea păcatul! A fi umilit în timpul de închinare nu este întotdeauna un sentiment confortabil și uneori este bine să nu te simți confortabil! Multă gândire modernă vizavi de "intrarea în prezența lui Dumnezeu" în serviciile de închinare corporativă constituie o stavilă, cu pornire din această presupunere falsă, conform căreia întâlnirea cu Dumnezeu nu implică reverență, teamă și tremur, un sentiment acut de nevrednicie înaintea lui Dumnezeu și nevoia de pocăință. Dacă, într-adevăr, comunicăm cu Dumnezeul cel de trei ori sfânt în închinarea noastră, trebuie să ne așteptăm ca acest gen de lucruri să se petreacă, cel puțin din când în când. Atunci când se întâmplă aceste lucruri, descoperim că toiagul și nuiaua lui Dumnezeu ne mângâie (Ps. 23:4) și sfințenia lui Dumnezeu, care scoate la lumină păcatul, dă frumusețe sufletului (Ps. 50:1-3).

Nu este Cuvântul lui Dumnezeu suficient pentru a da naștere răspunsurilor spirituale care Îl onorează pe Dumnezeu? Ce are el de spus despre sănătatea mea spirituală, atunci când punerea înainte a Cuvântului lui Dumnezeu, într-un mod profund, bogat și cu grijă, nu implică simțămintele mele?

III. Cum experimentează închinătorii prezența lui Dumnezeu?

Dincolo de redefinirea închinării și de înțelegerea greșită a rolului pe care îl au emoțiile, noi mai suferim și de o viziune inferioară Bibliei despre modul în care trebuie să se predice. Aceasta se întâmplă îndeosebi pentru că -- în ciuda tuturor afirmațiilor noastre corecte cu privire la credință -- mulți au un punct de vedere inferior Bibliei, vizavi de Cuvântul lui Dumnezeu. Se pare că ne-am pierdut încrederea în abilitatea Bibliei de a ni-L descoperi pe Dumnezeul cel viu. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu tânjim să saturăm serviciile noastre de închinare corporativă cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi putem (și chiar trebuie) să spunem multe lucruri despre Biblie: este infailibilă, nu dă greș niciodată, este rostită de Dumnezeu, este folositoare, este relevantă, este o autoritate supremă în materie de credință și practică. Dar trebuie să mai adăugăm un lucru, ceva ce părinții noștri protestanți au accentuat la vremea lor (dar care acum pare să fie dat uitării): Scriptura este aceea care mediază intrarea noastră în prezența lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, astăzi, Dumnezeu nu mai vorbește poporului Său prin vise sau profeți precum Isaia, nu mai este un lucru atât de firesc cum a fost în trecut. El vorbește prin Cuvântul Său. Asta înseamnă că, dacă vreau să aud glasul lui Dumnezeu și să mă bucur de prezența Lui, trebuie să vin înaintea Cuvântului Său. Cu alte cuvinte, Îl întâlnim pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Scripturile nu doar ne învață, ne sfătuiesc și ne corectează, ele constituie și calea normală prin care putem să avem comuniune cu Dumnezeu.

Iată unul dintre lucrurile pentru care Biblia diferă de alte cărți. Un exemplu va fi îndeajuns. O carte bună de istorie îmi va reda evenimentele din viața lui Abraham Lincoln. O carte extrem de bună de istorie poate chiar să creioneze atât de bine portretul lui Abraham Lincoln încât să îmi dau seama, într-o anumită măsură, de motivațiile, personalitatea și felul de viață ale omului Abraham Lincoln. Dar în cele din urmă, nu rețin decât faptele lui Abraham Lincoln, nu rămân cu persoana lui. N-aș putea niciodată să am comuniune cu Abraham Lincoln prin faptul că citesc o carte despre el. Asta înseamnă că această carte de istorie nu este decât (sau în cel mai bun caz) didactică: îmi oferă cunoștință. În schimb, Biblia este altfel. Este adevărat, Scripturile mă învață multe lucruri cu privire la Dumnezeu, adevărul Lui, căile Lui în mijlocul oamenilor. O ascultare atentă a Cuvântului lui Dumnezeu mă ajută să înțeleg mult din caracterul Lui, din atributele și motivațiile Lui. Dar Biblia este mult mai mult de-atât! Ea are efect spiritual atunci când este citită prin Duhul Sfânt (Evr. 4:12; Fapte 20:31; 1 Cor. 1:18). Când primesc Cuvântul Domnului cu rugăciune și cu reverență, nu rămân doar cu lucruri despre Dumnezeu: Îl întâlnesc pe Dumnezeu Însuși.

Cum mediază Biblia prezența lui Dumnezeu? Creează, reaprinde și promovează credința în noi. "Cum vor crede în Acela despre care nu au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos." (Rom. 10:14,17) Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult decât adevărat: el și lucrează în cei care cred (1Tes. 2:13). Având credința susținută de Cuvântul lui Dumnezeu, Îl vedem pe Dumnezeul Trinitar dezvăluindu-ni-Se în Scripturi. Credința aduce în prim plan realități spirituale. Atât siguranța, cât și convingerea cresc din credință (Evr. 11:1). Ce se întâmplă atunci când o credință puternică se îndreaptă către Domnul Isus Cristos Cel înviat? Credința vie și în așteptare Îl înțelege în mod spiritual. Credinciosul se bucură de prezența spirituală a lui Dumnezeu; el experimentează comuniunea spirituală cu Dumnezeu.

Din acest motiv, de-a lungul istoriei, creștinii au dat mare importanță Cinei Domnului. Masa comuniunii este expresia vizibilă a adevărului biblic; Augustin a numit-o "Cuvântul vizibil". Pentru oameni precum John Calvin, puritanii și Charles Haddon Spurgeon, Cina Domnului este plină de putere pentru că ea expune Cuvântul lui Dumnezeu și întărește astfel credința credinciosului. Când credința devine îndrăzneață datorită Cuvântului vizibil, această credință se ține tare de Cristosul înviat. În acest sens, Isus este prezent spiritual la Cina Domnului: El este "prezent spiritual în credința credinciosului", așa cum se exprimă Confesiunile Baptiste ale Credinței din Westminster și Londra.

Ca atare, Cuvântul vestit al lui Dumnezeu (adică Biblia este citită și vestită clar) și Cuvântul vizibil al lui Dumnezeu (adică celebrarea Cinei Domnului) duc la o închinare corporativă potențial electrizantă. Unii obiectează: ,Dar tu vorbești doar despre prezența spirituală a lui Cristos și despre comuniunea spirituală cu Dumnezeu. Acest lucru nu este real.' Răspunsul nostru: realitățile spirituale sunt cele mai reale realități! Însă, ele sunt realități înțelese doar prin credință. De acum înainte, credința noastră trebuie să fie viguroasă și expectativă; și este așa atunci când este energizată de Cuvântul viu, activ, plin de putere și eficient al lui Dumnezeu (Evr. 4:12). Așa cum spune Jonathan Edwards, Dumnezeu Se glorifică pe Sine Însuși înaintea oamenilor plini de credință, "dezvăluindu-Se lor spre înțelegere" și "făcându-Se cunoscut inimii lor".

La aceasta ne referim atunci când spunem că Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, mediază intrarea noastră în prezența Lui. Când este de așteptat să comunic cel mai bine cu Dumnezeu într-un mod intim? Când mă pot aștepta ca Dumnezeu să suplinească harul Său față de mine și să mă conducă în prezența Lui? Atunci când Biblia este înaintea mea, în toată bogăția ei, când o citesc cu atenție și descopăr valoarea ei răscumpărătoare. Noi dăm dovadă de o înțelegere insuficientă a Cuvântului lui Dumnezeu atunci când negăm (în teorie sau practică) faptul că Biblia, Cuvântul, mediază intrarea noastră în prezența lui Dumnezeu.

Se pare că tot mai puțini creștini au încredere că Biblia face cu adevărat acest lucru. Întreabă orice credincios când (sau unde) comunică cu Dumnezeu în mod intim și el probabil că nu îți va răspunde: "Atunci când aud Cuvântul lui Dumnezeu." În schimb, căutăm ca tocmai cântările cu foarte puțin conținut biblic să medieze prezența lui Dumnezeu. Deși nu am admite niciodată, mulți cred, în secret, că melodiile neinspirate sunt mai pline de putere decât Scripturile inspirate. Suntem gata să mărturisim că învățătura biblică este importantă și chiar indispensabilă, însă privim muzica drept mijloc de a ne face legătura cu Dumnezeu.

Credeți că exagerez? Un articol recent din revista Worship Leader (Liderul închinării) purta subtitlul "Muzica, mediu prin care intrăm în legătură cu Dumnezeu". Un tânăr creștin mi-a redat aceeași idee în felul următor: ,Trebuie să ai muzică bună. Trebuie să ai ceva cu care să aduci oamenii în prezența lui Dumnezeu.' Sau luați în considerare website-ul acestei biserici; antetul boldit al paginii arată astfel Laudă & Închinare: "Închinarea constituie o parte vitală din viața credinciosului. Am fost creați pentru a ne închina. Parte din scopul pentru care există această biserică este acela de a ajuta credincioșii să înțeleagă acest lucru ... și să devină închinători. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu unii dintre cei mai talentați muzicieni și cântăreți din câți există. De îndată ce intri în locașul nostru, nu durează mult până ce picioarele încep să bată ritmul, începi să bați din palme, și glasul ți se înalță în cântare, căci corul și formația bisericii, pline de energie și entuziasm, te conduc chiar în prezența lui Dumnezeu." Observați cum discuția trece direct de la închinare la muzică, sugerând că închinarea este muzică. Iată aici o afirmație teologică clară cu privire la noua sacralitate a cântecului: muzica interpretată cu talent este cea care "te va duce chiar în prezența lui Dumnezeu". Într-adevăr, când încerc să discut despre închinarea bazată pe Cuvânt cu creștinii care se opun ei, cursul discuției este invariabil către muzică. De ce? Deoarece pentru ei închinarea înseamnă doar muzică.

Din acest motiv nu mai privim ascultarea unei predici ca fiind un moment important din închinare. Nu mai știm cum să-L întâlnim pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Este adevărat, nu mai venim la ora de învățătură așteptându-ne să Îl întâlnim pe Dumnezeu, nu ne așteptăm decât să auzim o lecție. În momentele în care se cântă, emoțiile noastre se trezesc și credem că abia acum începe adevărata laudă și închinare. Noi nu vedem în învățătura biblică un mijloc de a ne face legătura cu Dumnezeu.

Expresia "medierea prezenței lui Dumnezeu" îți sună ciudat? Ești nefamiliarizat cu ideea de a-L experimenta spiritual pe Dumnezeu într-un serviciu divin de închinare?

Fiți siguri de un lucru, escatologia potrivit căreia împărăția lui Dumnezeu a și venit este periculoasă. Noi nu-L vedem pe Dumnezeu acum: credința noastră este încă credință, nu este vedere (2Cor. 5:7). Nădejdea înseamnă că noi vedem încă într-o oglindă, în chip întunecos (Rom. 8:24-25; 1Cor. 13:12). Profesorul Michael Horton observă corect că, de-a lungul istoriei, cei care cereau o viziune deplină a lui Dumnezeu pe pământ au fost susceptibili îndeosebi la abuzurile din sfera închinării (precum idolatria). Dar cu siguranță, Dumnezeu este mai mult decât o deducție logică scoasă din textele Bibliei. De-a lungul veacurilor, creștinii au respins și escatologia potrivit căreia împărăția lui Dumnezeu încă nu a venit: ei au anticipat comuniunea cu Dumnezeu în serviciile lor de închinare. Mai ales, ei se așteptau ca Dumnezeu să le vorbească (spiritual) atunci când Biblia era propovăduită cu credincioșie. Au făcut așa pentru că (folosind cuvintele puritanului John Owen), Biblia era revelația supranaturală și imediată a gândului lui Dumnezeu dată poporului Său. Pentru ei, glasul lui Dumnezeu în sufletul omului a fost chiar dovada intrării în prezența lui Dumnezeu.

Să privim la cuvintele lui Martin Luther: "Oamenii gândesc în general: 'Dacă aș avea prilejul să-L aud pe Dumnezeu în persoană vorbind, aș alerga cu disperare [să-L aud]'... Dar voi aveți Cuvântul lui Dumnezeu în biserică ... și acesta este Cuvântul lui Dumnezeu tot atât de sigur cum Dumnezeu este Cel care vă vorbește." Puritanul Jeremiah Burroughs i-a sfătuit pe închinători în același mod: "Când veniți să ascultați Cuvântul ... nu veți auzi discursul unui om, ci Îl veți auzi pe Dumnezeu și veți auzi Cuvântul Dumnezeului Celui veșnic. ... De multe ori veți spune: "Veniți, să mergem să ascultăm pe un om predicând". O, nu, să mergem să Îl auzim pe Cristos predicând, căci în ceea ce-i privește pe slujitorii Domnului , ei nu se predică pe ei înșiși, ci Cristos predică prin ei, astfel că, în ceea ce vă privește, nu veniți să îl ascultați pe acest om sau pe celălalt, ci veniți să Îl ascultați pe Isus Cristos."

Într-o scriere mai recentă, teologul J. I. Packer reafirmă această convingere: "În predicarea veritabilă, vorbitorul este slujitorul Cuvântului și Dumnezeu vorbește și lucrează prin Cuvânt, folosindu-se de buzele slujitorului Său." În același fel, teologul baptist de ramură sudică Albert Mohler amintește faptul că predicarea de la amvon "nu are rolul de a sfătui, bazată pe o expertiză religioasă, ci are o funcție profetică și anume că Dumnezeu vorbește poporului Său." El continuă: "Adevărata închinare are loc atunci când ... predicarea Cuvântului este înțeleasă ca un eveniment în care Dumnezeu vorbește poporului Său prin Cuvântul Său." De asemenea, Mohler respinge tendința modernă de a face diferența între închinarea bazată pe muzică și predicarea bazată pe Cuvânt: "Închinarea nu este ceva ce facem înainte de a ne așeza în fața Cuvântului lui Dumnezeu, este un act prin care poporul lui Dumnezeu își îndreaptă întreaga atenție înspre a-L auzi pe Singurul Dumnezeu viu adresându-Se poporului Său și primind laudele din partea lui."

A-L asculta pe Dumnezeu în acest fel înseamnă a-I aduce închinare. Înseamnă a aduce înaintea lui Dumnezeu o inimă supusă și zdrobită. Înseamnă că Îl cinstești pe Dumnezeu cu o credință aflată în așteptare. Arătând această dependență înseamnă că ești reverențios față de Dumnezeu. Un astfel de angajament spiritual de bună voie nu reprezintă o experiență pasivă: închinătorii bazați pe Cuvânt au o foame deliberată după cuvintele lui Dumnezeu și, în același timp, se țin cu amândouă mâinile de aceste cuvinte (Mat. 4:4).

IV. De ce nu vedem în predicarea de la amvon o cale de închinare?

Mulți creștini merg astăzi pe ideea că expunerea Bibliei nu constituie modalitatea principală de a aduce laudă și închinare lui Dumnezeu. De ce? Din două motive.

În primul rând, pentru că adesea predicatorii predică jalnic. Îndeosebi, multe din predicile noastre accentuează principii morale, etice și care țin de stilul de viață, fără a pune aceste aspecte în contextul răscumpărării lui Dumnezeu sau/și într-un context centrat pe Dumnezeu. Aceasta face ca creștinilor să le fie greu să aibă o atitudine de închinare în timp ce ascultă predica. Noi, pastorii, avem vina noastră pentru întoarcerea membrilor bisericii către muzica contemporană în căutare de închinare: predicile noastre, care ajută omul, sunt tot mai orientate către nevoile resimțite de om, în timp ce multe cântece moderne de închinare încearcă, cel puțin, să se focalizeze asupra lui Dumnezeu. Predicile noastre abordează probleme practice, de zi cu zi, (un lucru bun), dar nu continuă să arate și puterile minunate ale unui Dumnezeu Trinitar suveran și plin de milă (lucru care nu este bun). Iată cum explică John Piper această problemă: multe cântece de închinare ne oferă posibilitatea ca cel puțin să ne înălțăm sufletele la Dumnezeu, în timp ce predica nu face altceva decât să ofere sfaturi despre cum să dezvolți o relație mai bună cu colegii de serviciu. Probabil că, fără niciun fel de intenție, predicile noastre accentuează comportamentul creștin și ajung chiar să excludă din conținutul lor slava lui Dumnezeu sau Persoana lui Cristos.

Când vedem că predica nu ni-L înfățișează pe Dumnezeul Trinitar, este greu să-ți aduci închinarea. Cum să ne ridicăm ochii la cer pentru a ne închina Dumnezeului care ne-a oferit mântuirea când predica urmează următoarele idei principale:

I. Defectul major al lui Ahab
II. Ești tu ca și Ahab?
III. Nu fi ca și Ahab

Cu alte cuvinte, predicile cu conținut moral și ilustrativ (care ne fac să privim doar la noi înșine și să ne întrebăm: ,Cum stă treaba cu mine?') nu conduc la închinare. După ce ani la rândul ascultă predici care nu mântuiesc, oamenii s-au învățat să le privească drept ceva mai puțin decât niște lecții de moralitate. Celor mai mulți oameni nu li s-a pus problema să Îl vadă pe Cristos într-o predică, așa că ei nu se așteaptă să Îl vadă.

Remediul nu constă în a îndepărta aplicațiile practice, de zi cu zi, din mesajele de la amvon; ci mai degrabă trebuie ca aceste aplicații să fie puse într-un context mai larg, focalizat pe Dumnezeu sau centrat pe Cristos. Piper exprimă bine acest lucru: "Predica este menită de Dumnezeu a-i capta pe oameni în vederea închinării, și nu o aplicație umană cu caracter practic, ținută după închinare. Scopul predicii este acela de a trata divorțul din perspectiva închinării, de a trata adolescența din perspectiva închinării și de a trata mânia din perspectiva închinării." Predicile din sfera răscumpărării încă mai învață oamenii să nu fie ca și Ahab! Dar o fac în așa fel încât, pe lângă faptul că ți-l arată pe Ahab, îți arată păcatul și pocăința care îți revine, ți-L arată și pe Mântuitorul înviat și pe Dumnezeul întronat. Președintele Seminarului Teologic Covenant, Bryan Chapell, explică: "Biblia nu este o carte care oferă ajutor prin sine însăși. Scriptura prezintă un mesaj consistent, organic. Ea ne spune cum să Îl căutăm pe Cristos care singur este Mântuitorul nostru și sursa puterii de a fi și de a face ceea ce Dumnezeu ne cere. A predica acest "trebuie", pe care oamenii sa-l facă sau să-l transpună în ființa lor, fără a-L menționa pe Cel care poate să realizeze acestea în ei, deformează mesajul Bibliei. Lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu este inclusă în orice expunere corectă a vreunui pasaj biblic."

Predicile centrate pe Dumnezeu și care vorbesc de mântuire conduc la închinare. Aceste predici ne fac să privim la cer și ne fac să-L îmbrățișăm pe Dumnezeul care ne-a răscumpărat. "Sarcina de a predica", amintește Piper predicatorilor, "constă în arătarea gloriei lui Dumnezeu atotsatisfăcătoare într-un așa mod încât puterea oricărei plăceri competitive să fie zdrobită și Dumnezeu Însuși să Își facă poporul captiv." Dumnezeu să-i țină captivi pe cei care I se închină: aceasta înseamnă a intra în prezența lui Dumnezeu! Când predicile înfățișează gloria Dumnezeului nostru răscumpărător, ele mediază cu adevărat intrarea noastră în prezența lui Dumnezeu. Îl vedem pe Cristos prin credință pe măsură ce El este vestit ("credința vine în urma auzirii"). Noi ne lăudăm cu Dumnezeul nostru care este cu mult mai minunat și mai măreț decât ne-am putut imagina vreodată.

Există și un al doilea motiv pentru care creștinii de astăzi nu privesc predica de la amvon ca pe o ocazie de a aduce închinare: deseori, ascultătorii nu ascultă eficient. Intelectul nostru a fost atât de afectat într-un mod negativ de un sistem public educațional defectuos, de campaniile politice cu mesaje fulger, de comediile TV de jumătate de oră, de jocurile video și dependența noastră de divertisment, încât pur și simplu nu putem să ascultăm o predică pe toată lungimea ei. Mintea noastră nu urmărește cu atenție și interes mesajele rostite de la amvon. Doctrina ni se pare complicată și plictisitoare. O predică scurtă nu poate adesea să explice pe deplin și în amănunțime un pasaj biblic, să ofere aplicații practice și să se și plaseze în contextul răscumpărător care-L slăvește pe Dumnezeu; însă noi nu ne gândim prea mult la aceasta și considerăm că o predică de cinci minute este criminal de lungă. (Asta ar însemna ca Charles Haddon Spurgeon, George Whitefield, John Calvin, Jonathan Edwards și majoritatea pastorilor puritani să fie, cu toții, niște eșecuri plasate la amvon, potrivit standardelor de astăzi.) Nu ne dăm seama că noi, de fapt, nu facem altceva decât să cerem pastorilor să rostească predici minuscule care, în mod inevitabil, vor produce creștini minusculi. În orice caz, ideea este că noi nu suntem în stare să ascultăm cu atenție și într-un mod eficace. Îmi dau seama că unora dintre noi chiar nu le place să asculte. O ascultare atentă necesită o gândire sănătoasă, iar o gândire sănătoasă implică muncă.

O parte importantă a problemei noastre vizavi de ascultare este aceea că noi nu venim la predică cu gândul de a-L vedea pe Dumnezeu. Noi nu ascultăm cu gândul ca să auzim adevărul răscumpărător. Noi nu venim la ora de predică cu gândul că, realmente, Cuvântul va mijloci prezența lui Dumnezeu. Așteptările mici aduc rezultate mici. Într-adevăr, experimentarea prezenței lui Dumnezeu este adesea un gând care abia dacă ne trece prin minte atunci când ne așezăm să ascultăm o predică; în schimb, o facem dintr-un fel de datorie. De aceea murmurăm nerăbdători (în gând, bineînțeles) atunci când pastorul, după ce a vorbit patruzeci și cinci de minute, spune: "Și acum să trecem la ultimul punct." Murmurul nostru este dovada clară că noi nu ne așteptăm ca acest ultim punct să fie ceva care să ni-L arate pe Mântuitorul sau să ne dezvăluie slava lui Dumnezeu. Cine ar murmura cu nerăbdare dacă s-ar aștepta ca să Îl vadă pe Dumnezeu și mai clar?

Dacă a-L auzi pe Dumnezeu vorbind în Cuvântul Său nu ne smulge laudă și închinare veritabile, atunci problema noastră necesită o soluție mult mai serioasă decât un serviciu de cântări de duminica seara.

Închinarea bazată pe Cuvânt nu presupune reducerea serviciului de închinare la o predică. Închinarea bazată pe Cuvânt include cântări, citirea Bibliei, rugăciune și Cina Domnului. Dar închinarea bazată pe Cuvânt înseamnă că închinarea nu se oprește atunci când începe predica. Ascultați ce spune James Stewart, marele predicator scoțian: "Dacă într-o congregație, un suflet aici și unul dincolo primește o viziune a Dumnezeului slăvit în timpul unei predici, dacă vede o străfulgerare a frumuseții lui Cristos, dacă primește revelație cu privire la o nevoie personală prin cercetarea pe care i-o face Duhul, trebuie oare minimalizată slujirea din Cuvânt, sau privită ca mai puțin divină ... decât alte părți ale serviciului? Nu aduce închinare o astfel de predică?"

V. Reforma protestantă, reformă a închinării

Ce ar spune înaintașii noștri protestanți cu privire la gândirea noastră modernă de astăzi legat de laudă și închinare? Probabil că ar fi șocați să vadă atâta revărsare emoțională, cvasi-misticism și mentalitate romano-catolică. Biserica romano-catolică medievală își perfectase abilitatea de a da naștere unor experiențe religioase bazate pe simțuri, care nu aveau la bază Cuvântul lui Dumnezeu. Mesa era îndeosebi monarhală, mistică și impresionantă. Arhitectura obișnuia să promoveze sentimentele religioase, precum erau acele tavane menite a îndrepta privirea oamenilor către cer. Mesa era rostită în latină, asta înseamnă că oamenii erau spectatori care luau parte la mesă, dar nu participau în mod activ. Atmosfera și ritualul coreografic aveau rolul de a oferi oamenilor o experiență religioasă. Însă mesa nu dădea loc nicidecum predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Ceremonia și ambianța creată - și nu Biblia - erau cele ce mediau propriu-zis prezența lui Dumnezeu pentru oamenii aflați în strană.

Chiar de la bun început, reformatorii protestanți au respins această înclinație către laudă și închinare. Spre deosebire de romano-catolici, protestanții au afirmat că Scripturile (și nu mesa, pe care și criticii Romei o considerau a fi o experiență religioasă impresionantă) Îl arătau închinătorilor pe Cristosul înviat. Protestanții au făcut din Cuvântul lui Dumnezeu (prin citire, cântare și predicare) ținta primordială a întâlnirilor creștine. Au mers până acolo că au numit Cuvântul lui Dumnezeu un mijloc de har, sau unul dintre canalele instituite de Isus Cristos, prin care El Își transmite harul poporului Său, în mod obișnuit. În ceea ce-i privește pe strămoșii noștri protestanți, predica nu constituia un timp de învățătură informațională, care urma imediat după secțiunea de închinare a serviciului divin: predica era chiar inima închinării.

Rețineți că Reforma protestantă a fost în mare măsură o reformă a închinării. Pentru a fi siguri, reformatorii au țintit la doctrina nebiblică a mântuirii bisericii Romano-Catolice. Dar aceasta nu constituia singura lor țintă. John Calvin ne-a dat acest rezumat al agendei Reformei: "Toate controversele noastre [cu Roma] cu privire la doctrină duc fie la închinarea legitimă în fața lui Dumnezeu, fie la terenul mântuirii." Calvin a susținut că "modul în care I se aduce așa cum trebuie închinarea lui Dumnezeu" și "sursa din care trebuie luată mântuirea" [adică, justificarea doar prin credință] sunt două chestiuni care "cuprind în ele însele toate celelalte părți și, în consecință, toată substanța creștinismului."

Potrivit istoricului pe probleme de biserică Hughes Oliphant Old, Martin Luther a apreciat restabilirea centralității citirii și predicării Bibliei, ca fiind cea mai necesară reformă a închinării din vremea sa. Acest fapt a condus la cele mai semnificative (chiar dacă subapreciate) reforme ale Reformei: serviciul de închinare, citirea Bibliei, cântarea, predica și împlinirea rânduielilor bisericești, toate se țineau într-o limbă obișnuită, nu în latină. În acest punct, Luther a tradus Biblia în germană și, de asemenea, a compus imnuri în germană. De ce au luptat reformatorii pentru închinarea autohtonă? Nu pentru că membrii bisericii lor ar găsi mai interesante astfel de întâlniri! Ci mai degrabă, reformatorii și-au dorit să dezlănțuie puterea Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul serviciului de închinare corporativă. Pentru ei, adevărata închinare era atât determinată cât și energizată de Biblie.

Interesant, Calvin a criticat Roma pentru faptul că susținea că acea râvnă din partea închinătorului validează orice fel de închinare. Reformatorul din Geneva i-a auzit pe susținătorii romano-catolici argumentând în același fel cum auzim astăzi: Dumnezeu îmi acceptă închinarea atâta timp cât sunt sincer și inima este îndreptată în această direcție. Pentru reformatori, râvna și sinceritatea nu erau suficiente pentru validarea practicilor de închinare. Râvna trebuie să fie în acord cu cunoștința (Rom. 10:2). Și de unde obținem această cunoștință? Dintr-un singur loc, au spus reformatorii: Cuvântul scris al lui Dumnezeu.

Închinarea bazată pe Cuvânt caracterizează corect închinarea strămoșilor noștri protestanți. ("Citește Biblia, predică Biblia, cântă Biblia, roagă-te din Biblie, înțelege Biblia.") Protestanții de toate felurile au înțeles de multă vreme că ghidajul pentru un serviciu de închinare biblic și benefic poate fi redus la atât: Cuvânt și Sacralitate. De secole întregi, creștinii și-au întâlnit Dumnezeul în Cuvântul scris (așa cum a fost înfățișat prin predică, citiri publice ale Bibliei și cântatul psalmilor) și în Cuvântul vizibil (așa cum este înfățișat prin Cina Domnului).

Noi suntem probabil prima generație de creștini din întreaga istorie a Bisericii care crede că poate avea un serviciu de laudă și închinare fără Cuvânt vestit și fără Cina Domnului.

Închinarea bazată pe Cuvânt duce la o închinare simplă. De ce? Pentru că închinarea în duh și în adevăr este, de la sine, interioară și spirituală. Duhul Sfânt apasă adevărul scriptural în inima noastră, fapt care declanșează drept răspuns o închinare realizată cu ajutorul sufletului. Așadar, dușmanul închinării spirituale interioare este un divertisment exterior. Ritualurile, lucrurile noi și obiectivele vizuale au fost privite de-a lungul istoriei drept impedimente pentru închinarea energizată de Duhul, și nu ajutoare în acest sens. Astfel de intruși uzurpă rolul Duhului Sfânt de a iniția închinarea în inimă. Sentimentalismul excesiv și dezinteresul sunt piedici de asemenea. Pastorul Timothy Keller explică: "Atât spectacolul cât și sentimentalismul [sau ceea ce Keller numește "spiritul de turmă"] acționează direct asupra emoțiilor oamenilor și nu există credința că Duhul lui Dumnezeu descoperă adevărul." O astfel de simplitate este voită, pentru că protejează închinarea adevărată; este mai verosimil faptul că închinarea este călăuzită de Cuvântul lui Dumnezeu și de Duhul Lui. "Simplitatea ar trebui să fie marea caracteristică a închinării nou-testamentale," a sfătuit J. C. Ryle, pentru că "ticăloșia înnăscută a naturii umane este de așa natură că mințile noastre sunt prea înclinate să se întoarcă de la lucrurile spirituale la cele vizibile."

Dar nu se folosește Duhul Sfânt de mijloace pentru a promova închinarea adevărată? Ba da, numai că aceste mijloace ne sunt revelate în Scriptură. În acest fel, închinarea centrată pe Cuvânt a pus baza a ceea ce se numește principiul regulator. La rădăcini, principiul regulator afirmă ceva bătător la ochi: Biblia este autoritatea finală în materie de credință și conduită, astfel că tot Biblia trebuie să fie autoritatea finală și în materie de închinare. Cu alte cuvinte, Scriptura trebuie să coordoneze închinarea. Ea face acest lucru prin specificarea elementelor (sau activităților specifice) pe care Dumnezeu le admite pentru aducerea închinării. Aceasta este o consecință a atotsuficienței Scripturii (2Tim. 3:16-17; Ps. 19:7) și, îndeosebi, atotsuficiența Scripturii (și autoritatea) în vederea coordonării închinării. Doar activitățile menite a lua parte din închinare, pe care Biblia le descrie cu specificitate, sunt valide, în timp ce acelea pe care Biblia nu le descrie în mod specific sunt invalide. Potrivit cuvintelor Mărturisirii de credință de la Westminster din 1646 (într-un limbaj identic cu cel al Mărturisirii de credință Baptiste din Londra din 1689):

Calea de închinare acceptată de Dumnezeul adevărat este instituită de El Însuși, și, prin urmare, limitată de descoperirea voii Sale, pentru ca Lui să nu I se aducă închinare potrivit cu imaginația sau procedeele omenești, nici potrivit cu sugestiile lui Satan sub diferite forme vizibile, nici potrivit cu vreo altă cale care nu este arătată în Sfintele Scripturi.

Așadar, principiul regulator protejează serviciile de închinare de idei conform cărora Dumnezeu nu sancționează. Departe de a fi o cămașă de forță, el eliberează bisericile pentru a se bucura de închinarea bazată pe Cuvânt. "Beneficiul cheie al principiului regulator", amintește J. Ligon Duncan III, "este acela că ajută la certificarea faptului că Dumnezeu -- și nu omul -- este autoritatea supremă vizavi de cum trebuie să se desfășoare închinarea corporativă, subliniind în mod cert faptul că Biblia, propria descoperire specială a lui Dumnezeu (și nu opiniile noastre, afinitățile noastre, simpatiile și teoriile noastre), constituie factorul primordial în conduita și abordarea închinării corporative." O astfel de închinare corporativă este atât sănătoasă din punct de vedere exegetic cât și satisfăcătoare din punct de vedere emoțional. Ea dă libertate celor care își aduc închinarea să-L contemple pe Dumnezeu așa cum Se dezvăluie Acesta în propriul Său Cuvânt. Principiul regulator oferă o închinare corectă, dar, de asemenea, oferă bucurie celor care se închină.

Închinarea bazată pe Cuvânt este atacată astăzi în multe biserici. Pastorii se află sub presiunea de a da membrilor bisericii ceea ce vor aceștia, ceva ce adesea nu constituie o închinare bazată pe Cuvânt. Cererea pentru închinarea corporativă care nu este condusă de Cuvântul lui Dumnezeu aduce la lumină faptul că problema este mai mult decât una de stil și preferințe personale. Problema este de ordin teologic. Puțini membri ai bisericii obiectează la învățătura biblică, dar puțini sunt și cei care sunt de acord cu John Piper: "Dacă închinarea nu se dorește a fi o comuniune spirituală cu Dumnezeu și un răspuns plin de reverență și de dragoste la adresa lui Dumnezeu, atunci la baza închinării trebuie să se afle descoperirea lui Dumnezeu Însuși, și El a rânduit să Se facă cunoscut îndeosebi prin Cuvântul Său." Cele mai răsunătoare voci din bisericile de astăzi presupun că închinarea bazată pe Cuvânt este oarecum oximoronică: lauda și închinarea adevărate (spun ei) trebuie să aibă la bază muzica.

VI. Cum rămâne cu muzica?

Închinarea bazată pe Cuvânt acordă un rol vital muzicii. Cartea Psalmilor constituie o împuternicire scripturală clară pentru locul pe care să-l dețină muzica în închinarea corporativă. Cântatul psalmilor, imnurilor și a cântărilor spirituale (Efes. 5:19; Col. 3:16) este unul dintre elementele recomandate în Biblie pentru închinarea corporativă (împreună cu citirea Scripturilor, predicarea Bibliei și ascultarea predicii respective, rugăciunea și împlinirea hotărârilor/rânduielilor bisericești. Una dintre reformele închinării instituite de liderii Reformei a fost extinderea timpului de cântare congregațională în serviciile de închinare. "Alături de Cuvântul lui Dumnezeu, muzica merită cele mai înalte omagii," scria Martin Luther. "Darul limbii împreună cu darul cântării au fost date omului pentru ca el să vestească Cuvântul lui Dumnezeu prin muzică." Luther a mers până acolo că a oferit educație muzicală unor tineri slujitori. A te închina lui Dumnezeu este un lucru atât de plin de însuflețire încât analiza intelectuală nu este suficientă: avem nevoie de cântare pentru a-L înălța pe gloriosul nostru Dumnezeu.

În orice caz, o discuție ce vizează închinarea corporativă nu poate nici să înceapă, nici să conducă la o discuție legată de muzică. Când reducem discuțiile pe tema închinării la discuții pe tema muzicii, atunci, implicit, noi definim închinarea ca fiind bazată mai degrabă pe muzică decât pe Cuvânt (și implicit minimalizăm celelalte elemente recomandate ale închinării). Muzica este importantă, dar nu este atotsuficientă. Când lăsăm muzica să domine gândirea noastră vizavi de închinare, fără să vrem, putem cădea în greșeala descrisă de profesorul Harold Best: noi "putem da impresia că Dumnezeu este mai mult prezent atunci când este muzică, prin comparație cu situația când nu este muzică; închinarea este mai posibilă în prezența muzicii decât în absența ei; dăm impresia că Dumnezeu ar depinde de muzică pentru a-Și face apariția." Ceea ce facem în timpul săptămânii -- faptul că urmărim sfințenia personală, urmărim să avem un timp personal de devoțiune, urmărim să ne purtăm cu credincioșie față de sarcinile pe care ni le-a încredințat Dumnezeu -- acestea exercită un rol mai important în calitatea închinării pe care o aducem duminica decât selectarea cântărilor. Autenticitatea spirituală este mult mai de folos decât virtuozitatea muzicală. Dând la o parte pe cel imoral și blasfemiator, un creștin care este hotărât să se închine lui Dumnezeu în timpul serviciului de închinare din ziua Domnului poate să facă acest lucru fără să ia în calcul stilul muzical.

Multe probleme pot fi evitate dacă începem să localizăm muzica în cadrul categoriei cu numele "slujirea din Cuvântul lui Dumnezeu". Presupunerea care se face astăzi este că muzica este o categorie separată, de sine-stătătoare, și de aceea operează după propriile sale reguli. Dar nu așa tratează Biblia muzica spirituală. Biblia arată că muzica spirituală este un mijloc de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. Uitați-vă la Coloseni 3:16: "Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră." Acest verset adeverește faptul că muzica de închinare trebuie să determine cuvântul lui Cristos (și nu un alt cuvânt) să locuiască din belșug în poporul lui Dumnezeu. Muzica trebuie să fie o unealtă de învățare și avertizare, dându-i astfel o funcționalitate asemănătoare cu predica. Învățătura de la amvon deține autoritatea de a învăța și avertiza atunci când este o expunere corectă a Bibliei; ea își pierde autoritatea atunci când devine ceva care ne face doar să ne simțim bine. Același lucru este valabil și pentru muzică.

Psalmii constituie un exemplu și mai grăitor în ceea ce privește latura educațională a cântărilor. Cartea Psalmilor a funcționat timp de mii de ani ca și carte de imnuri inspirate divin pentru poporul lui Dumnezeu, oferind această posibilitate de a cânta doctrină, rugăciuni, învățăminte morale, istoria răscumpărării și caracterul lui Dumnezeu. Psalmii au permis închinătorilor să-și exprime emoțiile îndreptate spre Dumnezeu, printr-un filtru scriptural. Pentru ei, cântarea era calea de a medita la Cuvântul lui Dumnezeu și de a-l implementa.

Întrucât cântarea în colectiv este o cale de a cugeta la Cuvântul lui Dumnezeu, muzica din biserică trebuie să răspundă întrebărilor pe care le adresăm predicilor ținute în cadrul bisericilor: sunt corecte din punct de vedere doctrinal? Au ele conținut biblic? Sunt prea superficiale? Sunt ele centrate pe Dumnezeu? Arată ele în mod evident caracterul lui Dumnezeu? Este melodia sau spiritul muzicii plină de reverență? Când muzica de închinare este privită drept ceva ce formează o categorie aparte, atunci nu mai este necesar să răspundem acestor întrebări bazate pe Cuvânt.

În același mod, gândirea noastră cu privire la muzica din biserică este similară cu gândirea pe care o avem vizavi de predicile ținute în biserică. O predică ținută de la amvon trebuie să asigure mai mult decât o plăcere oratorică și sentimente plăcute: ea trebuie să fie un cuvânt profetic, care merge împotriva curentului acestei lumi căzute. În același fel, cântarea în închinarea corporativă are un scop cu mult mai înalt decât plăcerea muzicală. Cuvântul lui Dumnezeu învață, mustră, corectează și formează (2Tim. 3:16), așadar și cântarea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să învețe și să mustre în același fel (Col. 3:16). Atunci când cântăm Biblia, muzica din biserică va convinge și va mângâia, va mustra și va restabili, va instrui și va împrospăta. "Împlinind scopul pe care îl are", amintește profesorul de muzică Calvin Johansson, "muzica va fi adesea un motiv de nemulțumire. Un astfel de motiv apare la oricare dintre slujirile profetice." Așteaptă-te ca Cuvântul cântat să conducă la aceleași lucruri la care conduce Cuvântul propovăduit, și anume să ne ducă la pocăință și la bucurie.

Imnurile și cântările, în general, sunt mijloace de har doar atâta vreme cât vestesc Cuvântul lui Dumnezeu. Muzica bună de închinare este muzică cu un "coeficient al adevărului" ridicat. Este același lucru cu cântarea unui crez drept sau a unei rugăciuni ghidate biblic. Muzica bună de închinare are atâta valoare cât are o predică bună: ambele sunt mijloace prin care Cuvântul lui Dumnezeu este vestit. Desigur, chiar și un imn bun este posibil doar să expună fugitiv conținutul biblic, datorită dimensiunii sale reduse. Un imn este limitat de cât de mult adevăr comunică: el oferă o versiune extrem de redusă a Scripturii. Totuși, un imn bun poate să exprime acel adevăr într-un mod viu și plin de putere. Cântările bune (fie ele vechi sau noi) realizează slujba esențială de a extrage adevăruri profunde și a le pune în fraze memorabile, implantând astfel adevăruri adânc în sufletul nostru. (Prin anii 1500, un lider romano-catolic a mărturisit cu privire la puterea muzicii, plângându-se de faptul că "Toți oamenii se cântă pe ei înșiși în această doctrină luterană.")

În plus față de doctrina care dă învățătură, muzica bună promovează și închinarea bazată pe Cuvânt. Ea pune cuvintele lui Dumnezeu în mințile și gurile noastre. La fel ca sufleorul care stă ascuns în spatele scenei și șoptește actorilor care își uită replicile, imnurile bune readuc aminte închinătorilor neatenți lucrurile care se cuvin a fi spuse lui Dumnezeu în închinare.

Trebuie să ne împotrivim muzicii de închinare care a fost compusă recent? Nu. Anumite compoziții recente cuprind cuvinte ce redau Cuvântul lui Dumnezeu, sunt pline de miez și de reverență, fapt care denotă o puternică orientare către Dumnezeu. Aceste trăsături le fac potrivite pentru închinare. În același fel, anumite imnuri vechi sunt foarte slabe din punct de vedere doctrinal și extrem de centrate pe om -- ele trebuiesc evitate în serviciile de închinare. (De exemplu, cântările de la întrunirile ținute cu ocazia îndepărtatei treziri "Mă bucur așa de mult că am făcut ce am făcut" se concentrează asupra răspunsurilor noastre, până la excluderea inițiativelor lui Dumnezeu.) În ceea ce privește conținutul unei cântări, vechimea și noutatea nu constituie un criteriu, "coeficientul de adevăr" constituie criteriul. Cântările de auto-felicitare și jonglările ieftine de cuvinte sunt inacceptabile, indiferent de vârsta lor. Totuși, cântările vechi au un avantaj chiar și în fața celor mai bune dintre cântările noi: ele ajută închinătorii de astăzi să relaționeze cu închinătorii din generațiile anterioare. Imnurile mai vechi ne aduc aminte de faptul că am îmbrățișat o credință veche și bine întemeiată. Ele ne fac parte integrantă a comunității vechi de mii de ani a poporului lui Dumnezeu, într-un mod în care imnurile noi nu pot s-o facă. În orice caz, subliniez acest lucru doar cu scopul de a păstra imnurile vechi, fără a le exclude pe cele noi.

Cum stau lucrurile cu muzica ce acompaniază cuvintele? Nu trebuie să cântăm doar melodiile care erau obișnuite în anii 1700 și 1800. Vechi, lente și aritmice nu înseamnă neapărat că sunt mai bune. Totuși, melodiile trebuie să fie reverențiose și pline de demnitate (atribute care nu le împiedică să fie triumfătoare sau contemplative). În general, melodiile simple sunt bune din două motive. Ele nu distrag atenția de la cuvinte. "Coeficientul de adevăr" al unei cântări nu are nicio valoare dacă închinătorul nu poate să mediteze la ceea ce cântă. Melodia nu trebuie să acopere cuvintele. În al doilea rând, melodiile simple pot fi cântate de întreaga congregație, pot fi redate aproape în întregime de persoane total neprofesioniste în arta cântatului. Numai pentru că un artist creștin contemporan poate interpreta o cântare nu înseamnă că cele o sută de voci neformate ale Bisericii Baptiste "Harul" pot face același lucru. Muzica bună de închinare trebuie să fie o muzică ușor de cântat. Închinarea este îngreunată atunci când o congregație se luptă din greu ca să cânte o cântare. Așa cum a spus C. S. Lewis, nu poți dansa cu adevărat dacă te concentrezi asupra corectitudinii pașilor.

Noile melodii, trebuie ele să imite stilurile musicale contemporane? Nu. Desigur, nu este adevărat că Dumnezeu ar fi mai mulțumit de noi atunci când părem a fi mai irelevanți cu privire la cultura noastră. Nu se dă dovadă de responsabilitate dacă biserica are o muzică distinctă. Biserica este o colonie a cerului; membrii ei sunt călători, străini și exilați pe pământ (Evr. 11:13; Fil. 3:20). Ca și nonconformiști culturali, întâlnirile noastre corporative trebuie să fie cumva subversive. La urma urmei, noi nu suntem obligați să facem muzica de închinare din biserică să sune precum muzica recreațională din lume. Profesorii D. G. Hart și John R. Muether arată că acest contrast dintre biserică și lume ar trebui să fie mai evident atunci când biserica aduce închinare. Profesorul Gene Edward Veith, în același fel, observă că noi nu trebuie să ne scuzăm pentru psaltiri și imnuri spirituale deoarece "un stil muzical străin" (expresia lui) poate chema oamenii la o nouă identitate corporativă ca Biserică a lui Cristos.

Cum stau lucrurile cu cântarea psalmilor? Îmi unesc glasul cu chemarea crescândă către o întoarcere tot mai mare la cântatul psalmilor. Atât Efeseni 5:19 cât și Coloseni 3:16 includ o poruncă de a cânta cel puțin anumiți psalmi. Cartea psalmilor constituie o carte de cântări inspirată divin, una care echilibrează infailibil teologia sănătoasă și întregul set de emoții umane. Noi lăudăm Biblia pentru puterea ei intrinsecă; de ce suntem atât de refractari în a cânta Biblia? Psalmii sunt fără excepție centrați pe Dumnezeu, astfel că exprimarea emoțiilor umane din ei sunt cuprinse într-o paradigmă a cărui focus este Dumnezeu. Eu mă bucur să cânt psalmi așa cum apar ei în psaltirile vechi, dar chiar și ansamblurile mai noi de psalmi și melodiile mai noi sunt binevenite. Cel puțin parte din certurile din prezent cu privire la muzica creștină contemporană s-ar reduce dacă oamenii cu talent muzical și-ar îndrepta atenția mai mult către cântarea psalmilor. Aceștia ar putea aranja psalmii în formate cantabile și apoi ar putea compune melodii ușor de reprodus și care Îl înalță pe Dumnezeu. Dacă noi dorim cu adevărat ca muzica noastră să promoveze închinarea, atunci trebuie să recuperăm cu orice preț, cu bucurie și din toată inima, acea porțiune din Biblie pe care Dumnezeu a rânduit-o anume pentru a fi cântată ca și închinare!

Este apelul pentru închinarea bazată pe Cuvânt un atac la adresa muzicii? Absolut deloc. Totuși, există un apel la muzica bazată pe Cuvânt.

Vrei tu cu adevărat un serviciu real de laudă și închinare? Vrei tu să comunici cu Dumnezeu într-un mod intim? Atunci caută-L pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Tradu încrederea pe care o ai în Cuvântul lui Dumnezeu cu dorința după o închinare corporativă atunci când citești Biblia, când o predici, când o cânți, când te rogi cu cuvintele ei și când o înțelegi. Prin credință, așteaptă-te ca închinarea bazată pe Cuvânt să fie o închinare care să Îl dezvăluie pe Cristos. În particular, cultivă arta întâlnirii cu Dumnezeu în Cuvântul Său predicat. Predica bună este mai mult decât o proclamare corectă a Adevărului; Dumnezeu Însuși este Cel care Își proclamă Adevărul prin propriile cuvinte. "Predicatorul explică textul," a spus Augustin. "Dacă el spune ce este adevărat, atunci Cristos este Cel care vorbește." Intră în prezența Lui.

Tradus de Estera Sandau


Umblarea Creștinului