Înapoi
Acasă
Biblia

Dragostea Atotputernicului Dumnezeu

de R.C. Sproul


Orice studiu despre dragostea lui Dumnezeu trebuie să înceapă, cel puțin, cu o scurtă examinare a primei epistole a Sfântului Ioan, capitolul patru, începând cu versetul șapte, unde el ne transmite mandatul său apostolic despre cum trebuie să ne comportăm unii față de ceilalți. Acolo Ioan scrie:

"Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu.
Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.
Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.
Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții."

În acest pasaj, în contextul unui îndemn pe care ni-l adresează despre felul în care trebuie să ne tratăm unii pe alții - potrivit cu această formă unică de dragoste, dragostea spirituală despre care vorbește Noul Testament - vedem o dragoste, despre care ni se spune încă de la început că este de la Dumnezeu. Asta înseamnă că dragostea pe care trebuie s-o arătăm noi își are rădăcinile în El. Dumnezeu posedă această dragoste prin însăși natura Sa, ea decurge în mod inerent din ființa Sa și El ne oferă posibilitatea să ne împărtășim din ea, în măsura în care acest fel de dragoste este turnată în inima credinciosului prin Duhul Sfânt. Dar atunci când Ioan vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, el nu spune pur și simplu că dragostea este de la Dumnezeu, ci el face afirmația dramatică și radicală că Dumnezeu este dragoste. Cum trebuie să înțelegem noi această afirmație?
Dacă vă mai amintiți, în școala generală ați învățat principiile de bază ale gramaticii, cum se conjugă verbele, care este semnificația verbului "a fi", ce înseamnă "este", "suntem", "sunt", și așa mai departe. Poate vă mai amintiți cum ați învățat că verbul "a fi" poate fi folosit ca un verb de legătură; atunci când verbul "a fi" este folosit ca verb de legătură el funcționează ca un semn de egalitate între subiect și predicat. Dacă eu aș spune că un burlac este un bărbat necăsătorit, am avea ceea ce se numește o propoziție analitică, o afirmație care este adevărată prin definiție, pentru că există o identitate între subiect și predicat. Într-o astfel de propoziție, în care verbul "a fi" este folosit ca verb de legătură, e permis să inversezi subiectul cu predicatul fără să schimbi înțelesul propoziției. Astfel, în loc să spun că "un burlac este un bărbat necăsătorit", pot să inversez și să spun că "un bărbat necăsătorit este... ce?... un burlac". E ca o aritmetică elementară. Privesc de o parte a ecuației, doi plus doi, apoi adaug semnul egal iar de cealaltă parte a ecuației ce obțin? Patru. Iar patru, desigur, este egal cu doi plus doi. Nu există nici o diferență între subiect și predicat.

De ce vorbesc în acest punct despre elementele de bază ale gramaticii și aritmeticii? Iată de ce. Când Ioan ne spune că Dumnezeu este dragoste, el nu o spune folosind verbul "a fi" ca verb de legătură. Nu poți inversa afirmația fără a o distorsiona. Contrar romantismului popular din cultura noastră, dragostea nu este Dumnezeu. Noi nu ne închinăm dragostei. Astfel, dacă nu e verb de legătură, ce semnificație are afirmația "Dumnezeu e dragoste"? Ei bine, pe de o parte este un mod de exprimare pe care îl găsim frecvent în Biblie. Folosindu-ne de termeni simpli, iată ce înseamnă. Înseamnă că Dumnezeu, în persoana Sa, în caracterul Său, e atât de plin de dragoste... dragostea e un element atât de important a ceea ce este Dumnezeu și a ceea ce face El, încât putem spune chiar că "El este dragoste". Pentru că El este chintesența supremă a manifestării dragostei autentice. El este sursa dragostei. El reflectă esența dragostei adevărate. Este atât de iubitor încât, din nou, putem spune: "El este dragoste."
Scriptura vorbește în același fel, de exemplu, atunci când Îl vedem și Îl auzim pe Isus făcând afirmații ca acestea: "Eu sunt Calea. Eu sunt Adevărul. Eu sunt viața." Acum, nu orice adevăr pe care îl auzim este Hristos. De aceea nu putem inversa lucrurile și să spunem: "Adevărul este Hristos." Hristos este adevărul dar adevărul nu este Hristos. Și totuși, în același timp, atunci când Isus spune "Eu sunt Adevărul", El afirmă că rădăcinile și temelia întregului adevăr sunt în El. Prin urmare, atunci când Ioan vorbește aici despre Dumnezeu, el ne spune că toată dragostea care există în lume își are rădăcinile și temelia în caracterul lui Dumnezeu. De aceea e atât de important pentru noi, cei care suntem credincioși, să demonstrăm acea dragoste, pentru că, făcând astfel, noi arătăm lumii ceva despre caracterul lui Dumnezeu.

Există două lucruri despre care vreau să vorbesc și prin care vreau să atrag atenția asupra pericolelor serioase care însoțesc orice studiu al dragostei lui Dumnezeu. Sunt 35 de ani de când predau teologia, și am făcut-o în orice cadru vi-l puteți imagina, de la universități la seminare, de la biserici la grădinițe, peste tot. Și am descoperit un anume răspuns care sperie puțin. Ori de câte ori vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu, despre mânia lui Dumnezeu sau despre suveranitatea lui Dumnezeu, aceste atribute ale lui Dumnezeu care uneori ni se par greu de înțeles, inevitabil se găsește cineva în adunare sau în sala de curs care obiectează în privința discuției despre suveranitatea lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu sau mânia lui Dumnezeu. Astfel de persoane ridică mâna și spun: "Dar, Dr. Sproul, Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei." Ați auzit vreodată pe cineva spunând asta? Poate chiar voi ați spus-o: "Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei." Atunci când oamenii vin cu această obiecție înaintea mea, eu îi aud spunând de fapt: "Cred că Dumnezeu este dragoste, dar nu cred că poate fi mânios. Nu cred că e drept. Nu cred că El e suveran." Și întotdeauna vreau să le răspund celor care îmi spun "Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei", vreau să le spun: "Câți Dumnezei există? Există oare un Dumnezeu pentru tine, unul pentru tine și unul pentru tine?" Amintiți-vă, păcatul primordial al omenirii căzute este păcatul idolatriei. Iar păcatul care este cel mai răspândit în cultura noastră este idolatria. Îmi veți răspunde: "Stai puțin, noi nu suntem idolatri. Nu suntem ca acei oameni din antichitate care își făceau statui de piatră sau de lemn, cu care vorbeau, la care se rugau și se închinau. Suntem departe de astfel de lucruri."
Idolatria înseamnă să înlocuiești adevărul lui Dumnezeu cu o minciună, să slujești și să te închini unui zeu care nu este Dumnezeu. Suntem prea sofisticați ca să ne mai facem zei din piatră sau din lemn. Zeii pe care ni-i facem azi îi facem din propriile noastre minți atunci când privim la teologie ca la un bufet cu autoservire. Mergem la o autoservire sau la o cantină, ne luăm o tavă și ne așezăm la rând, apoi luăm puțină dragoste, puțină milă, puțin har, nu-i așa? Puțină iertare, dar lăsăm neatinse farfuriile cu dreptate, suveranitate, sfințenie, neprihănire și mânie, pentru că nu ne place să servim așa ceva. O astfel de hrană ne arde la inimă. Astfel alegem dintre atributele lui Dumnezeu prezentate în Biblie pe cele care ne plac și le respingem pe celelalte. Când facem așa ceva, noi suntem idolatri.
Nu vă cunosc personal, dar știu că fiecare persoană din această sală, toți cei de aici, într-o anumită măsură (unii într-o măsură mai mare decât alții), dar într-o anumită măsură fiecare persoană din această încăpere, inclusiv eu, practicăm idolatria în fiecare zi. Pentru că, dacă permitem minților și inimilor noastre să găzduiască o distorsiune a revelației biblice cu privire la caracterul lui Dumnezeu, atunci noi am înlocuit adevărul lui Dumnezeu cu o minciună. Înțelegeți ce vreau să spun? Iar asta e o problemă serioasă.

Mai este un lucru la care trebuie să privim. Atunci când ne uităm la atributele lui Dumnezeu, e foarte periculos să stabilim o ierarhie a atributelor în cadrul divinității și să favorizăm un atribut în defavoarea altuia. Când, în realitate, dragostea lui Dumnezeu este o dragoste omniscientă, o dragoste omniprezentă, o dragoste veșnică, o dragoste suverană, o dragoste neprihănită, o dragoste sfântă, o dragoste neschimbătoare. Înțelegeți ce vreau să spun? Iar imutabilitatea lui Dumnezeu (faptul că natura Lui este în mod absolut neschimbătoare) este o imutabilitate plină de dragoste. Fiecare atribut este interconectat și mărturisește despre celelalte atribute. Este o greșeală să pui atributele lui Dumnezeu în contrast unele cu altele. De aceea, atunci când Biblia ne spune că Dumnezeu este dragoste, ea nu ne spune că Dumnezeu este dragoste, dar nu dreptate. Nu poate fi iubitor fără să fie mânios. Nu poate fi iubitor fără să fie sfânt. Dragostea Sa e întotdeauna inerent legată de sfințenia Sa, de neprihănirea Sa, și așa mai departe.

În zilele noastre există o doctrină ciudată care a devenit foarte populară în biserică și pe care eu o iubesc. O iubesc cu adevărat. E o doctrină extraordinară. E doctrina despre dragostea necondiționată a lui Dumnezeu. Ați auzit de ea? Ea spune că Dumnezeu îi iubește pe toți în mod necondiționat. E cu adevărat o idee minunată să te gândești că Dumnezeu, în măreția și în sfințenia Sa, are o dragoste necondiționată pentru toți oamenii din lume. E o idee fantastică. O iubesc. Singura problemă pe care o am e că nu o găsesc niciunde în Scriptură. Ați auzit predicatori vorbind despre aceasta, că Dumnezeu îi iubește pe toți în mod necondiționat?
Acum, dați-mi voie să spun ceva. Ești un necredincios. Stai pe o bancă în biserică sau privești la televizor și auzi un predicator spunând: "Dragă prietene, am o veste bună pentru tine. Dumnezeu te iubește necondiționat." Ce îl auzi spunând? "Nu trebuie să fac nimic. Nu trebuie să mă pocăiesc. Nu trebuie să alerg la cruce. Nu trebuie să Îl îmbrățișez pe Hristos. Acestea sunt condiții. Iar eu aud ce spune predicatorul. El spune că Dumnezeu mă iubește indiferent ce fac." Ei bine, ar fi grozav dacă ar fi adevărat. Dar e una din cele mai rele distorsiuni ale adevărului lui Dumnezeu pe care le-am auzit în această generație. Și nu pot nicidecum înțelege cum poate un predicator să predice un astfel de mesaj, cu o singură excepție. Să fie pe placul oamenilor. E o încercare de a vinde Evanghelia prezentând-o într-un mod atractiv. De fapt, e o negare a Evangheliei. Pentru că, deși Evanghelia e minunată, ea cere ca răspuns pocăința și credința în Isus Hristos.

Într-un anume sens dragostea lui Dumnezeu este necondiționată. Vreau să mă opresc puțin, nu ca să contrazic ce am spus deja, ci ca să subliniez diferența. Vreau să notez câteva diferențe aici care sper că vă vor fi de folos.
Hai să observăm diferența dintre trei tipuri de dragoste a lui Dumnezeu. Și trebuie să le avem în față atunci când vorbim despre dragostea lui Dumnezeu. Prima este ceea ce noi numim dragostea bunăvoinței. Am publicat anul trecut o carte intitulată "Iubit de Dumnezeu" ("Loved by God") și în ea am intrat în mult mai multe detalii decât o pot face aici în această seară. Dragostea bunăvoinței. Cu toții știți ce este bunăvoința, nu-i așa? Probabil aveți un program al bunăvoinței în biserica voastră. Hai să privim puțin la aceasta, bine? "Benevolence" vine din latină. Bene înseamnă, ce? "Bine" sau "bun". La sfârșitul serviciului din biserică primești o "binecuvântare", o benedicție, o "vorbă bună". Iar noi spunem că suntem ființe cu voință proprie sau eu aș putea apela la câțiva voluntari care să ne ajute în seara asta. Ne bazăm pe rădăcina acestui cuvânt care are de-a face cu exprimarea voinței sau cu capacitatea de a alege. De aceea, atunci când vorbim despre benevolența lui Dumnezeu noi vorbim despre voia bună a lui Dumnezeu. Despre faptul că Dumnezeu are o voie bună, o bună dispoziție, o atitudine bună față de întreaga lume. El nu Își găsește plăcerea în moartea păcătosului iar atitudinea Sa este în esență una de bunătate chiar față de o creație căzută. Amintiți-vă, "Pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui." (În engleză, pasajul din Luca 2:14 este tradus prin "Pace pe pământ, bunăvoință față de oameni." - n.trad.)

Bunăvoința lui Dumnezeu se manifestă în această lume prin ceea ce noi numim dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu. Dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu are de-a face cu faptele Lui bune sau acțiunile Lui bune îndreptate către lume și pe care El le face fără discriminare. De exemplu, atunci când vorbim despre providența lui Dumnezeu, descoperim în învățăturile lui Isus și în alte părți din Scriptură că Dumnezeu Își trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți. Este un vechi proverb care zice: "Dumnezeu Își trimite ploaia peste cel drept și peste cel nedrept. Singura problemă e că omul nedrept a furat umbrela celui drept." Dăm astfel peste tot felul de nedreptăți care se ivesc din această cauză. Dar, din nou, ideea pe care o prezintă Biblia este aceea că atunci când doi fermieri merg să-și planteze pământurile (unul poate fi credincios iar celălalt nu), amândoi beneficiază de bunătatea și generozitatea lui Dumnezeu atunci când El Își trimite ploaia și soarele, făcând plantele să crească. Așa că nu trebuie să fii creștin ca să primești binecuvântări din mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să adaug o mică observație în acest punct. Dacă în această seară tu nu ești un credincios, orice lucru bun care ți s-a întâmplat vreodată l-ai primit din cauza bunăvoinței și binefacerii lui Dumnezeu, Creatorul tău, față de care tu rămâi departe și indiferent. Și, în ciuda faptului că Dumnezeu ți-a dat atâtea daruri, ți-a făcut atâta bine și a turnat atâtea binecuvântări în viața ta, tu rămâi dușmanul Lui. Iar dacă vei continua în această stare (aici vine vestea rea), darurile și binecuvântările pe care ți le-a dat vor deveni cele mai mari tragedii din viața ta. Pentru că, deși e adevărat că pentru creștin nu există noțiunea de tragedie, fiindcă toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său, pe de altă parte, pe cealaltă pagină a registrului contabil, ori de câte ori Dumnezeu îți dă un dar din bunătatea Sa iar tu rămâi nerecunoscător și despărțit de El, tu îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Iar în acea zi a judecății vei vedea că ar fi fost mai bine pentru tine să nu fi primit nici un dar de la El, decât să fi primit un dar pe care să-l disprețuiești. Deci, acestea sunt riscurile. S-ar putea ca însăși bunătatea și dragostea lui Dumnezeu să fie cele care te vor face să cazi, atunci când va veni vremea.

Al treilea fel de dragoste despre care vorbește Scriptura este cea pe care noi o numim în teologie dragostea mulțumirii de sine. Aceasta e dragostea care ne interesează cel mai mult și care e cea mai importantă. S-ar putea ca acesta să fie un concept nou pentru mulți dintre voi. Dar dragostea mulțumirii de sine poate fi cu ușurință înțeleasă greșit, pentru că în mod normal atunci când noi folosim termenul "mulțumire de sine" sau "automulțumire", în vocabularul de azi ne referim la cineva care este satisfăcut de propria-i persoană, care se culcă pe proprii lauri, cineva care stă fără de grijă în Sion, nu are un zel prea mare pentru nimic. La aceasta ne referim atunci când spunem că cineva e mulțumit de sine. Un fel de om care privește toată ziua la televizor fără să facă nimic altceva, un "cartof de canapea". Nu se angajează cu pasiune la nimic folositor în lumea aceasta.
Dar nu asta înseamnă această expresie, pentru că ea și-a căpătat semnificația într-o vreme când limbajul era mult mai aproape de original decât e astăzi. Dragostea mulțumirii de sine a lui Dumnezeu are de-a face cu dragostea prin care Dumnezeu este încântat și privește cu plăcere la obiectul afecțiunii Sale. Din nou, Dumnezeu poate fi binevoitor și binefăcător față de necredincios, dar nu-și găsește plăcerea în el. Dumnezeu nu are pentru astfel de oameni această încântare și afecțiune deosebită. Dacă vreți să înțelegeți dragostea mulțumirii de sine a lui Dumnezeu, ea este înrădăcinată și își are temelia pe plăcerea lui Dumnezeu, în sensul că lui Dumnezeu Îi face plăcere, Își găsește plăcerea în obiectul afecțiunii Sale. Iar exemplul suprem al dragostei mulțumirii de sine a lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. De trei ori în Noul Testament ni se spune că Dumnezeu a putut fi auzit vorbind din ceruri. Și în toate cele trei ocazii El mărturisește despre Fiul Său. "Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea." Este o temă pe care n-ar trebui niciodată să o trecem cu vederea sau să o subestimăm în Noul Testament, această incredibilă afișare și revărsare a plăcerii, încântării și afecțiunii lui Dumnezeu față de, așa cum Îl numește Scriptura, Preaiubitul. Dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul.
Luând toate acestea în considerare, nu pot găsi vreun alt motiv pentru care lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să mă mântuiască în afară de acesta: pentru a-Și onora Fiul. Atunci când Biblia vorbește despre dificila doctrină a alegerii, întotdeauna ea vorbește despre alegerea în Hristos, prin care Dumnezeu ne dăruiește Fiului Său ca dar din partea Sa, darurile Tatălui pentru Fiul. Pentru ca Tatăl să vadă lucrarea sufletului Său și să fie mulțumit. Noi suntem darurile din dragoste pe care Tatăl le dă Fiului.
De aceea există un sens foarte real în care putem spune că dragostea mulțumirii de sine de care mă bucur din partea Tatălui își are rădăcinile și temelia în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. El mă iubește, Își găsește plăcerea în mine și este încântat de mine din cauza lui Hristos. Iar dacă eu nu sunt legat de Hristos, dacă nu sunt ascuns în Hristos, dacă nu sunt în Hristos și Hristos nu este în mine, atunci eu nu am parte de dragostea mulțumirii de sine. De aceea devin atât de îngrijorat atunci când oamenii încep să vorbească despre dragostea necondiționată a lui Dumnezeu. Pentru că ce aud oamenii este că toți primim din mâna lui Dumnezeu dragostea mulțumirii de sine, lucru care nu e adevărat.

În aceeași Epistolă din care am citit, în al treilea capitol, Ioan vorbește despre dragostea mulțumirii de sine dinăuntrul nostru. Capitolul trei începând cu versetul unu.

"Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!..."

Există un cuvânt pe care aproape că nu-l mai folosim în limba engleză, și acesta este cuvântul "iată" ("behold"). Când s-ar putea folosi? Eu spun: "Hei, privește aici!" Sau, "Ai grijă, uită-te la asta!" Dar nu spunem "Iată!" Îl găsim însă frecvent folosit în Scriptură. Iar atunci când vezi cuvântul "iată" pe vreo pagină din Biblia ta, ar trebui să fie ca un fluier, ca semnalul de atenționare de pe un vapor care se aude peste tot și este urmat de cuvintele: "Atenție! Vorbește Căpitanul!" Atunci când Biblia spune "Iată!", acesta ar trebui să fie ca un mare semn de STOP care să ne spună "Fii atent!", "Ascultă!", "Privește cu atenție!" Ce ne spune Ioan aici? "Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!"
Observați că, atunci când acest ucenic, pe care Isus îl iubea, vorbește despre dragostea mulțumirii de sine, el își exprimă uimirea apostolică. Nu știm ce vârstă avea Ioan atunci când a scris această Epistolă, dar cu siguranță că era un ucenic al lui Isus de mulți, mulți, mulți ani, și totuși îi venea greu să creadă. El spune: "Ascultați! E incredibil. Ce fel de dragoste este aceasta, ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu?"
Americanii nu vorbesc în felul acesta, pentru că noi am fost învățați încă din copilărie în această țară păgână că toți suntem, prin natura noastră, copii ai lui Dumnezeu. Și astfel, "Ei bine, noi suntem copiii lui Dumnezeu. Bineînțeles că suntem copiii lui Dumnezeu. Ce-i așa de grozav aici?" Pentru Ioan era un lucru mare. El spune: "Nu îmi vine să cred. Eu să fiu numit un copil al lui Dumnezeu!" Noi credem că suntem copiii lui Dumnezeu prin natura noastră. Scripturile ne învață că există un singur mod în care putem deveni copii ai lui Dumnezeu, și acesta este prin adopție. Dumnezeu are un singur copil natural. Singurul Fiu născut din Tatăl. Toți ceilalți copii ai Lui devin copiii Lui prin adopție. Iar ca eu să fiu iubit de Dumnezeu și să fiu adus în prezența Sa, este mai mult decât îmi pot imagina.

Vedeți, una din cele mai bune mărturii în privința aceasta pe care o găsim în Scriptură este relatarea Vechiului Testament despre Mefiboșet. Vă amintiți de el? Merită apreciat simplul fapt că-i puteți rosti numele corect. Vă amintiți de dragostea pe care David o avea pentru Ionatan, fiul lui Saul. Și de dragostea pe care Ionatan o avea pentru David. De fapt, Ionatan l-a iubit pe David atât de mult încât i-a scăpat viața de mânia propriului său tată și era gata să-l vadă pe David încoronat ca rege în locul lui, deși Ionatan era prințul moștenitor. Citim apoi despre bătălia care a avut loc în care Saul și Ionatan au fost uciși. David a fost anunțat de moartea lor și a spus: "Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii! Nu spuneți lucrul acesta în Gat, nu răspândiți vestea aceasta în ulițele Ascalonului..." El compune această cântare care-ți sfâșie sufletul, un cântec funebru pentru pierderea prietenului său, Ionatan. Și asta după ce mesagerii au venit și i-au spus plini de bucurie: "Hei, David, dușmanii tăi au murit. De-acum ai drumul deschis până la tron. Totul e cum nu se poate mai bine." Iar David e nenorocit. Între timp, generalii săi ucid toți membrii supraviețuitori ai casei lui Saul, ca nu cumva vreunul din ei să revendice tronul lui David. Dar David spune: "Așteptați, a mai rămas cineva din casa lui Saul?"
E ca Povestea Cenușăresei relatată în Vechiul Testament. Vă amintiți când Prințul și-a trimis soldații pe tot cuprinsul regatului ca să încerce pantoful pierdut pe piciorul fiecărei femei din regat, să vadă dacă se potrivește?
La fel, David își trimite gărzile și soldații în toată țara ca să caute peste tot, în fiecare ascunzătoare, în fiecare peșteră, în fiecare vizuină în care s-ar fi putut adăposti vreun fugar din casa lui Saul. Iar Biblia ne spune că era un fiu al lui Ionatan, olog de ambele picioare, al cărui nume era Mefiboșet. Vă amintiți? Și el a fost descoperit. A fost scos din ascunzătoarea lui, a fost dus la palat unde a fost prezentat lui David. Mefiboșet este înfricoșat de moarte, pentru că știe ce urmează. Știe că va fi executat, pentru a curăța drumul pentru David. David îl vede și spune: "Tu ești Mefiboșet!" "Da, Domnul meu." David poruncește gărzilor: "Aduceți-l la palat. Îmbrăcați-l cu hainele regale. Să-i dați un loc la masa regelui, în fiecare zi, până la sfârșitul zilelor sale." Iar Mefiboșet este adus în casa și în familia lui David, nu din cauza vreunui merit pe care l-ar fi avut, ci a ajuns în această poziție pentru că David îl iubea pe Ionatan. Din cauza dragostei lui David pentru Ionatan, el l-a cinstit pe fiul lui Ionatan ca pe un membru al propriei sale case.
Doamnelor și domnilor, acesta este statutul nostru în familia lui Dumnezeu. Noi suntem ologi spirituali și nu avem nici un drept să fim în familia lui Dumnezeu, altul decât acela că Fratele nostru mai mare ne-a adoptat și ne-a adus în casa Tatălui. Pentru dragostea cea mare a Tatălui față de Fiul, dragoste care dă peste margini și de care noi beneficiem. Nu-mi pot imagina ceva mai groaznic în toată lumea asta decât să trec prin viață cu amenințarea mâniei lui Dumnezeu atârnând deasupra capului meu. Singurul care poate înlătura această mânie este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, dacă alerg la El, dacă mă pocăiesc de păcatele mele, dacă mă încred în El și numai în El, atunci dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul se va revărsa și asupra mea, mă va învălui și voi fi adoptat în familia Sa, alăturându-mă procesiunii tuturor sfinților din toate veacurile, care spun împreună cu Ioan, într-o uimire apostolică: "Ce fel de dragoste este aceasta, ca eu să fiu numit un fiu al lui Dumnezeu?"
Haideți să ne rugăm.
Tată, iartă-ne, Te rugăm, pentru că n-am pus preț pe dragostea Ta și ne-am considerat îndreptățiți să o primim, ca și cum ai fi fost dator să ne-o arăți. Tu nu ești dator să iubești pe cel nevrednic să fie iubit. Iar în starea noastră firească noi nu meritam să fim iubiți. Și totuși, Tu ne-ai iubit îndeajuns ca să-L trimiți pe Hristos. Mă rog, o Dumnezeule, dacă este cineva în această încăpere care n-a experimentat niciodată dulceața și superioritatea dragostei lui Hristos, să o poată cunoaște în această seară. Înainte să-și așeze capul pe pernă în noaptea aceasta, ei să vină la Hristos și să rămână strâns lipiți de El, ca să poată primi în locul mâniei Tale, dragostea Ta.
Cerem aceste lucruri în numele lui Isus. Amin

Tradus de Florin Vidu


Diverse