Înapoi
Acasă
Biblia

Evanghelia pocăitei

după F.B.Meyer


Acesta pasaj a fost subiectul mai multor controverse decât orice altă evanghelie. Este omis de multe manuscrise străvechi. Este respins de mai mulți părinți ai Bisericii. Poartă în structura lui urma furtunoaselor dispute prin care a trecut. Și totuși nu există nici o altă posibilitate de a-i explica existența decât dacă presupunem că întâmplarea a avut loc în realitate. Ea revelează în caracterul Mântuitorului nostru o înțelepciune atât de profundă, o blândețe atât de delicată față de păcătoși, o ură atât de puternică păcatului, o cunoaștere atât de pătrunzătoare a inimilor oamenilor, încât este imposibil să presupunem că mintea omului a putut născoci, sau mâna omului, să inventeze, o poveste atât de dramatică.
Domnul nostru care tocmai și-a petrecut noaptea pe Muntele Măslinilor, trece Chedronul, și intră în Templu, fiind probabil unul din primii veniți la închinare. Când s-au strâns destul de mulți, El s-a retras cu spatele la Peretele trezoreriei Templului și șezând jos a început să-i învețe pe oamenii nerăbdători.
Nici nu a ajuns prea departe în cuvântarea Sa când o bandă de cărturari și de farisei, împodobiți cu emblemele obișnuite ale sanctității lor, ce aduceau în mijlocul lor o femeie prinsă de ei într-un păcat flagrant, se vede apropiindu-se prin curtea Templului. Croindu-și drum prin mulțimea adunată, aceștia își depun, prizoniera tremurând și speriată, înaintea Lui și dau de înțeles că au venit atât de devreme acolo pentru a-i auzi părerea.
Pe vremea respectivă imoralitatea atinsese o asemenea culme încât legile lui Moise au decăzut din folosință, din pricină că era imposibil să se legisleze ceea ce devenise un obicei predominant. Dacă El ar fi confirmat sentința mozaică și ar fi insistat asupra execuției ei, ei l-ar fi acuzat înaintea oamenilor de o cenzură necruțătoare și că dorea să reînvie pedepsele Iudaismului primitiv. Dacă refuza să le confirme, atunci puteau să-l omoare ca și călcător al Legii lui Dumnezeu. Părea imposibil acum ca El să mai arate mila generoasă pe care a arătat-o păcătoșilor și care i-a marcat întreaga lui carieră, milă care i-a câștigat un vameș printre prietenii Lui, și în același timp să păstreze sfințenia acestui cod străvechi. Complotul era rușinos, și de aceea unii cred că El s-a aplecat la pământ, să scrie pentru a-și ascunde rușinea puternică și indignarea sfântă care I s-a aprins pe față.
Acuzatorii stăteau nepăsători înaintea Lui, ținând-o pe femeie în mijlocul lor și aruncând înspre El brutalele lor întrebări. Poate au crezut într-adevăr că tăcerea Lui de acum demonstrează că l-au prins într-o dilemă fără ieșire. Însă triumful lor nu a durat prea mult, căci Mântuitorul ridicându-se în picioare a rostit cuvinte care au căzut între ei asemenea trăznetului pe un cer senin: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea". Brusc conștiințele lor au început să funcționeze și imediat bărbatul cel mai vârstnic se retrage în mulțime și dispare, după aceea l-a urmat un altul și un altul, până ce au plecat toți. Atunci, Isus a rămas singur cu femeia. Nu singur, în sensul că nu mai era nimeni prezent acolo, ci în sensul că nu mai rămăsese nimeni în afară de ea dintre toți ce au dat buzna în binecuvântata Lui prezență. "Femeie" i-a spus El îndreptându-și acei ochii pătrunzători dar blânzi, "unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit? " Ea i-a răspuns: "Nimeni, Doamne". Atunci Isus îi spune: "Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești".
Există trei feluri de a trata păcatul.

I. Felul păcătosului de a trata păcatul. Este îngrozitor ca un păcătos să cadă în mâinile altor păcătoși ca el. Păcatul îi orbește față de propriile lor greșeli, dar îi face atenți la descoperirea greșelilor altora. Ei se ascund sub mantiile strălucitoare ale scuzelor lor sincere, dar îi dezbracă nemilos de ele pe nelegiuiții pe care îi târâie în lumina zilei.
Ce spectacol oribil avem aici! Printre acești bărbați nu se află nici unul care să poată pretinde slobozenie din exact același păcat. În timp ce o scot în față pe această femeie, fiecare își amintește scene din trecut în care el a jucat rolul principal, scene curios de asemănătoare cu aceasta, cu excepția trecerii lor cu vederea sau nedescoperirii lor. La ei, însă, nu se vede o rușine arzătoare în timp ce se află în prezența păcatului lor, o milă pentru păcătos, o invidie pentru onoarea lui Dumnezeu sau o dorință aparentă de a-l recupera pe cel ce-a rătăcit. Întâmplarea nu reprezintă pentru ei decât un caz concludent, sugerând speculații curioase și procurând-le o plasă folositoare pentru prinderea Celui pe care-l urau, așa cum numai întunericul urăște lumina. Ei se bucură de o plăcere odioasă în enumerarea tuturor detaliilor spunând că au surprins-o în flagrant, "chiar când săvârșea preacurvia". Afișează păcătosul spre batjocura publică, "punând-o în mijlocul norodului". Acolo, o lasă în voia soartei ei.
Există puțină speranță pentru un păcătos încăput pe asemenea mâini. Îl pot trimite doar înaintea judecătorului sau a călăului; la galeră sau la școala de corecție. Îi pot transforma cazul în subiectul unei bârfe nevinovate sau al unei lecții de justiție, sau să-l ofere drept studiu al unei devieri anatomice. Își pot ridica scârbiți poalele robelor îngrozitei lor virtuții, în timp ce o lasă acolo singură. Nu fac nici o încercare de a măsura durerea unei inimi străpunse de păcat, sau suferința care mistuie inima Mântuitorului. De aceea în clipa de față, păcătoasa este abandonată ca specimen curios, ale cărui particularități au fost atent studiate și catalogate. O, cât de mulți sunt în jurul nostru care niciodată nu și-ar fi dat seama cum sunt, dacă nu ar fi fost stimulați să se descopere prin felul în care i-au tratat oamenii religioși chiar la prima deviere de la cărarea strictei integrități! Primi lor pași nesiguri au fost urmăriți cu atenție, nu pentru a-l readuce degrabă înapoi pe cel rătăcit, ci în scopul bârfei sau a găsirii nodului în papură - a judecății lui. Trăsăturile speciale ale păcatului ei i-au fost notate cu exactitate și discutate, în timp ce orice scuze sunt reprimate cu asprime. Liniștea totală care s-a așternut, privirile ferite, maniera brutală în care păcatul este socotit drept impardonabil, îi trântește ușa-n nas pocăinței și aruncă păcătosul într-o nelegiuire tot mai adâncă.
De-ar fi ca fiecare din noi să zăvorâm povestea păcatului altuia în vreun cotlon ascuns al inimilor noastre până ce vom fi vărsat torente de lacrimi și înălțat rugăciuni fierbinți, și dacă să fie spus vreodată altora să se facă doar pentru a ne asigura cooperarea aceluia în readucerea oii pierdute la pășunile îmbelșugate și apele vii ale staulului! Lumea este plină de păcătoși care se scufundă și mai mult în păcat, deoarece au fost învățați de către semenii lor mai religioși, că nu este speranță pentru cei ca ei. Dar ei pot fi salvați doar dacă sunt scăpați de lumea religioasă și lăsați singuri cu Isus!

II. Felul legii de a trata păcatul. "Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei... " Cu legea morală este ca și cu legile fizicii (naturii) - cele mai mici încălcării ale lor sunt imediat răzbunate crunt. Poate fi prima încălcare, una foarte neînsemnată sau una care după comitere a fost urmată de fluvii de lacrimi și de agonia remușcărilor. Cu toate acestea, legea își ridică de îndată mâna grea să lovească. Călăul ei este însărcinat să-și facă treaba și de aceea cel ce o calcă cade de îndată sub blestemul și pedeapsa ei.
Rostul legii este dublu. Întâi să descopere nevoia noastră de mântuire, să ridice înaintea noastră oglinda ca să punem mâna pe săpun. Pentru a ne convinge de boala noastră și să venim degrabă la doctor. Să ne facă să simțim păcătoșenia celor mai bune strădanii ale noastre până ce suntem închiși pentru Hristos. Apoi, ea trebuie să ne lovească, să ne pedepsească și să ne flageleze atunci când ne abatem de la poteca îngustă a perfectei bunătăți. De aceea, stând la poalele muntelui Sinai, păcătosul nu are nici o speranță. Nu se poate cățăra pe înălțimile acelea. Dimpotrivă, el este izbit și trântit la pământ de bucățile tablelor sparte. Și, cu un singur pumn, ne spune Bunyan, Moise, îi dă lovitura de grație.

III. Felul Mântuitorului de a trata păcatul. Prin acel cap plecat și față ascunsă înțelegem puțin cât l-a costat pe El. Păcatul nu-i poate schimba inima de rege, nici stăvili mila Lui, sau să-i înghețe izvoarele compasiunii. Nu, ci dimpotrivă îl face să fie și mai grijuliu în a-și arata dragostea blândă, puternică și irezistibilă. Nu lui Petru, i-a transmis acel mesaj deosebit din mormântul proaspăt deschis, în dimineața învierii? Dar, deși păcatul nu-l poate schimba, îl face totuși să sufere îngrozitor și profund.
Nu ați văzut niciodată o femeie care moare cu încetul din pricina purtării nesăbuite a fiului ei? Ea nu protestează, nu-l ocărăște și nu-i trâmbițează lumii păcatul. Tocmai mâna ei este cea care-i deschide ușa când vine beat noapte de noapte. De pe buzele ei, nu aude deloc nici un cuvânt de reproș. Doar Dumnezeu poate știi cât o costă acele fapte păcătoase ale fiului. Figura îi devine tot mai ștearsă, părul tot mai alb, pașii tot mai lenți, inima mai slabă. Dacă așa suferă dragostea unei femei, nu suferă Mântuitorul și mai mult, dat fiind că dragostea Lui este și mai mare decât a ei? Ne este ușor să venim la El pentru iertare și să plecăm știind că au fost rostite cuvintele absolvirii noastre de vină, dar ne gândim destul cât L-a costat pe cruce acel păcat, atât de repede confesat de noi și imediat uitat de El, și cât îl costă purtându-i acum cicatricea fiindcă, noi îl "răstignim pe El din nou"?
Biserica primară a fost înclinată să suprime întâmplarea fiindcă s-a temut că poate încuraja păcatul. Nu a înțeles cum acel chip plecat la pământ îi poate face pe oameni să-și plece, la rândul lor, capul de rușine și să se bată cu pumnii în piept; nu doar pentru ei, nu de teama de pedeapsă, ci pentru că i-au deschis Lui rănile și-i țes din nou spinii pentru coroana de pe frunte! De la o asemenea făptură, pleci în har, fără să mai păcătuiești.
Uneori, pare să aștepte, până rostește cuvintele dătătoare de pace. Dar aceasta nu este o întârziere a dragostei. Vrea doar ca sângeroșii acuzatori (pârâși) să se depărteze, și sufletul să aibe timp să-și vadă păcatul în prezența-i sfântă. Și atunci când s-a pierdut orice speranță, și a bătut ceasul cel de pe urmă al disperării, când El poate găsi semnele unei adevărate pocăințe, când sufletul în agonie se întoarce de la păcatul lui, la El, plin de dorință, El spune, "nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești".
O suflete conștiente de păcat, nu așteptați să fiți aduse (cu forța, n.tr.) în prezența Lui sfântă! Grăbiți-vă voi singure într-acolo! Este singurul loc din univers unde veți fi în siguranță. Acolo, vocile acuzatoare sunt amuțite, acuzațiile abandonate! Stați! El vă va condamna păcatul, dar nu pe voi. Acuzația lui va sta mai mult în ceea ce El privește, decât în cuvintele Lui. Chiar tu te acuzi de o mie de ori mai mult decât El o face. Dar, în final prin dreptul ispășirii Lui de pe cruce, te va ierta și te va trimite la alții să le spui povestea dragostei care nu dă greș niciodată și nici nu este descurajată de înfruntarea ei cu păcatul omenesc, ci se pune în locul stăpânirii păcatului, cu domnia harului prin neprihănire la viața veșnică!


Apologetică