Înapoi
Acasă
Biblia

Natura păcatului

R.C. Sproul


Când am privit la doctrina creației divine am observat că atunci când Dumnezeu a făcut lumea și tot ce cuprinde ea, la sfârșitul fiecărei etape din lucrarea de creație, la fel ca un pictor care face un pas înapoi ca să-și admire opera, Dumnezeu a privit la lucrarea mâinilor Sale și a binecuvântat-o, spunând: "Iată un lucru bun." Dar, dacă privim la natură astăzi, din perspectiva noastră, nu vedem aceeași bunătate răspândită în univers, așa cum a văzut-o Dumnezeu imediat după creație, pentru că lumea pe care o vedem noi astăzi este o lume căzută. Într-adevăr, noi o privim prin ochii unor oameni căzuți. Știm că există lucruri disperat de greșite în lumea în care trăim. Îmi amintesc cum cu mulți, mulți ani în urmă, când Billy Graham era în punctul culminant al lucrării sale publice, el obișnuia să se refere frecvent la păcat și spunea din nou și din nou în predicile sale: "Problema cu care ne confruntăm în viață este păcatul, PĂCATUL." Apoi, arătând către inimă, spunea: "Iar acesta vine de aici." Îmi amintesc cum, auzind aceste cuvinte ca un tânăr ce eram, cât de multă dreptate îi dădeam.
Atât de multe din problemele de care ne lovim în această lume sunt rezultatul direct al căderii omului. De fapt, cred că rareori ne oprim să contemplăm măsura, adevărata măsură a impactului pe care păcatul îl are asupra lumii. Pentru că, dacă privim la Scriptură, aceasta ne va spune că păcatul nu e doar o problemă a omului, o problemă izolată sau o problemă ce se rezumă la relațiile noastre personale; dimpotrivă, păcatul a avut ca rezultat o dezordine cosmică. În cuvintele Scripturii, lumea, sau universul, suspină și suferă durerile nașterii, așteptând răscumpărarea fiilor lui Dumnezeu. Motivul pentru aceasta, dacă ne amintim din nou studiul despre creație, este că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva, El i-a așezat într-un rol de stăpânitori ai restului pământului. Prin urmare, atunci când ei au devenit corupți, stricăciunea lor a afectat toate lucrurile peste care stăpâneau. Observăm că atunci când Dumnezeu a rostit blestemul asupra lui Adam și Eva după căderea lor, acel blestem a afectat și pământul, a afectat creșterea plantelor din agricultură, pentru că de-acum lumea a devenit rezistentă la mâinile creaturii căzute pe care noi o numim om.

Deci, ceea ce se întâmplă în această dezordine cosmică este, într-un cuvânt, înstrăinarea. Sau, dacă putem alege un alt cuvânt cu aceeași semnificație, acela ar fi îndepărtarea. Aceste două cuvinte sunt foarte importante pentru înțelegerea biblică a mântuirii, pentru că mântuirea este prezentată în Biblie sub forma împăcării. Ca să fie nevoie de o împăcare, trebuie să existe mai întâi o înstrăinare sau o îndepărtare, care să facă necesară împăcarea. Multe din capitolele de la începutul Vechiului Testament sunt dedicate prezentării rădăcinilor istorice ale acestei probleme a înstrăinării și îndepărtării. Vedem cum căderea omului are ca rezultat, mai întâi de toate, o înstrăinare și o îndepărtare între om și natură. Și, așa cum am menționat ceva mai devreme, întreaga ordine din creație a fost afectată de păcat.

În al doilea rând, există o înstrăinare între om și Dumnezeu. Chiar ieri dădeam un interviu unui post de radio din Boston când directorul din studioul de acolo m-a rugat să prezint într-o propoziție definiția mântuirii. I-am amintit de un mesaj pe care l-am rostit în urmă cu mai mulți ani la Asociația Distribuitorilor de Carte Creștină, mesaj care i-a surprins pe unii atunci când am spus că în definitiv Dumnezeu este Cel de care noi suntem mântuiți. Pentru că problema imediată pe care mântuirea o adresează este înstrăinarea și îndepărtarea noastră de Dumnezeu, care este neprihănit, care este sfânt, și care a decretat că va judeca lumea și Își va turna mânia peste cei ce nu se pocăiesc până la sfârșit. Deci, descoperim că suntem, prin firea noastră, așa cum spune și Scriptura, dușmani ai lui Dumnezeu. Această cădere care a avut loc a provocat o înstrăinare între ființele umane și Creatorul lor. Lucrul acesta e adesea trecut cu vederea în societatea noastră care are o perspectivă mai optimistă în ce privește relația naturală dintre Dumnezeu și lume. Îi auzim pe unii spunând că Dumnezeu îi iubește pe toți necondiționat. Iar atunci când oamenii aud aceste cuvinte, ei spun: "Ei bine, atunci nu am de ce să mă tem de un Creator care mă iubește necondiționat." Astfel există tendința să se ignore pericolul clar și iminent al realității acestei înstrăinări. De fapt, o mare parte a Scripturii este dedicată prezentării pașilor pe care Dumnezeu i-a făcut, la inițiativa Sa, pentru a vindeca această problemă. La aceasta se rezumă răscumpărarea. La aceasta se rezumă mântuirea. Să aducă împăcarea între părțile înstrăinate. Dar dacă aceste părți nu se împacă, ele rămân înstrăinate. Și, din nou, prin natura noastră noi ne-am născut într-o stare de înstrăinare și îndepărtare de Dumnezeu.

Apoi vedem înstrăinarea dintre om și om. Folosesc intenționat aici cuvântul "om" la modul generic. Nu mă refer pur și simplu la oameni, pentru că există o înstrăinare și o îndepărtare chiar și între sexe. Avem lupta dintre sexe, războiul dintre sexe cu care toți suntem familiari. Dar mai vedem și ura și violența care au loc între ființele umane, nu numai la nivelul personal și individual al relațiilor destrămate, dar și la o scară mult mai mare, unde vedem națiuni ridicându-se unele împotriva altora, și așa mai departe.

Înainte de a trece mai departe, dați-mi voie să spun doar că vedem deja impactul radical pe care păcatul îl are asupra lumii. El afectează natura. Afectează relația noastră cu Dumnezeu și afectează relațiile dintre noi. Atunci când păcătuim, nu numai că nu Îl ascultăm și Îl dezonorăm pe Dumnezeu, dar ne rănim și unii pe alții. La acest nivel vedem numărul enorm de păcate prin care ființele umane sunt rănite de alte ființe umane. Există păcatele evidente, cum ar fi crima, furtul, adulterul și altele din aceeași categorie, dar mai sunt și cazurile în care ne vorbim de rău unii pe alții, ne urâm unii pe alții, ne invidiem unii pe alții pentru averile noastre, și așa mai departe. Întreaga gamă a păcatului descrie modul în care rănim alte ființe umane și suntem răniți la rândul nostru de alte ființe umane.

În final, vedem în această înstrăinare și îndepărtare o înstrăinare a omului de el însuși. Atât de mult se scrie astăzi despre auto-apreciere, despre demnitatea umană și despre tendința existentă în sistemul școlar de evitare a măsurilor corecționale pentru faptele rele, și așa mai departe, pentru că nu vrem să rănim eul atât de fragil al copiilor și să le distrugem sentimentul de auto-apreciere. Cred că lucrurile au fost împinse în acest caz spre o extremă. Dar în spatele întregii mișcări pentru auto-apreciere stă înțelegerea faptului că ființele umane au o problemă cu auto-aprecierea. Motivul este acela că odată cu păcatul noi ne-am înstrăinat, nu doar de ceilalți oameni, dar chiar și de noi înșine. Îi auzim astfel de atâtea ori pe oameni spunând: "Mă urăsc" sau "Mi-e scârbă de mine. Mă disprețuiesc", pentru că e foarte greu să ne mințim singuri cu atâta convingere încât să negăm și să ștergem răutatea pe care o găsim, nu doar în ceilalți, ci și în noi înșine.
Aș putea spune aici într-o paranteză despre Carl Marx care, vorbind nu dintr-o perspectivă creștină ci din propriul său punct de vedere, a arătat că una din cele mai mari probleme ale rasei umane este înstrăinarea sau îndepărtarea existentă între oameni și munca lor, care implică atâta durere și luptă pentru câștigarea celor necesare vieții, în industrie sau în alte domenii în care activăm. Din nou, descoperim rădăcinile acestei situații în grădina Eden, unde blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra omului și muncii sale. Munca n-a fost un blestem în sine. Omul a fost trimis să muncească încă înainte de cădere. Chiar și Dumnezeu lucrează, și găsește împlinire și binecuvântare în lucrarea pe care o face. Aceasta a fost intenția și în cazul nostru. În Eden nimeni nu a spus "Mulțumesc lui Dumnezeu că e vineri!" Pentru că acolo exista o împlinire reală pe care oamenii o găseau în lucrarea mâinilor lor. Dar, pentru că păcatul e prezent acum și în piață, e prezent și la locul de muncă, blestemul muncii noastre a adus cu sine o și mai mare înstrăinare.

Doar am schițat aceste lucruri pe scurt ca să le putem urmări pe fiecare în parte mai în detaliu. Încerc doar să vă zugrăvesc imaginea în ansamblul ei, ca să puteți vedea că păcatul e o problemă foarte serioasă și are efecte devastatoare asupra noastră. Dar haideți să ne ocupăm puțin de întrebarea: "Ce este păcatul?" Ce este acest lucru pe care noi îl numim păcat? În Scriptură, în Noul Testament, cuvântul grec tradus prin "păcat" este cuvântul harmartia. În limba originală, cuvântul era folosit la tragerea cu arcul și descria situația în care un arcaș nu nimerea centrul țintei. De exemplu, Pavel ne spune în Romani 3, "Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu." Această expresie, "a fi lipsit", este o metaforă luată din tragerea cu arcul, atunci când cineva își îndrepta arcul spre o țintă îndepărtată dar nu o ochea cum trebuie și săgeata cădea departe de punctul țintit. Nu nimerea ținta în locul potrivit. Într-un fel, ținta devine standardul sau norma de măsurare a acurateței, a preciziei. Așa că, atunci când nu nimerim ținta, asta înseamnă pentru noi în sens biblic că nu ne-am ridicat la nivelul standardului. Sau am încălcat o normă. Și, desigur, norma cu care Scriptura măsoară neprihănirea și opusul acesteia, păcatul, este norma Legii lui Dumnezeu. Atunci când nu respectăm Legea lui Dumnezeu, când nu nimerim ținta Legii lui Dumnezeu, când încălcăm o normă sau un standard al Legii lui Dumnezeu, acest lucru definește pentru noi păcatul.

Catehismul definește păcatul astfel: "Păcatul este orice lipsă de conformare cu Legea lui Dumnezeu sau o încălcare a acesteia." Dacă vom privi la această definiție, la lipsa de conformare pe de o parte și la încălcare pe de altă parte, vedem cum cuvântul "lipsă" este exprimat la modul negativ și "încălcare" este la modul activ sau pozitiv.
Îmi amintesc că atunci când am plecat la școală în Olanda, am fost cufundat într-o cultură străină și nu-mi venea să cred cât de multe erau legile care defineau fiecare aspect al vieții. Pe atunci, dacă spărgeai o fereastră în casa ta dintr-un sat de lângă Amsterdam, nu puteai înlocui fereastra din propria ta casă fără o permisiune scrisă din partea guvernului central din Haga. Ca unul născut și crescut în spiritul liberei inițiative, mi se părea o situație sufocantă. Și, desigur, lucrurile stau aproape la fel și acum în această țară. Dar în acele zile, expresia pe care o auzeam din nou și din nou în Olanda era: "Ai încălcat legea." Și legile erau peste tot. Oriunde mergeai te loveai de o lege pe care era destul de greu să nu o încalci, dat fiind numărul lor mare.
Dar aceasta e ideea aici, a încălcării unei linii, a pășirii în afara limitei. Și limita, din nou, e definită de lege. Acesta e sensul pozitiv al încălcării. Dumnezeu îți spune să nu faci ceva. Oprește-te aici, la această linie. Tu pășești peste linie, încalci acea lege, și astfel ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu. E o încălcare a legii.
Nu e interesant oare faptul că în terminologia noastră noi echivalăm "păcatul" cu o "încălcare"? Și totuși, în afara bisericii poți vedea în unele locuri semne care spun: "Accesul interzis". Aceste semne nu spun: "Păcatul interzis". Nu există această echivalare acolo, dar vedem legătura dintre încălcarea unei legi și păcat. Înseamnă să pășești peste linia de demarcație fără să ți se permită.
Lipsa de conformare ne atrage atenția asupra unei absențe sau asupra unui eșec. Uneori noi facem distincția dintre păcatele de comitere și păcatele de omitere. Un păcat de comitere este atunci când facem un lucru nepermis. Un păcat de omitere este atunci când nu facem un lucru pe care suntem datori să îl facem. Vedem astfel că păcatul are atât o dimensiune negativă cât și una pozitivă.

Acest fapt se poate lega, într-o anumită măsură, de o speculație istorică teologică și filozofică cu privire la însăși natura răului. Asta e, desigur, poate cea mai dificilă întrebare din punct de vedere filozofic cu care ne confruntăm ca și creștini. S-a spus că originea răului este călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al iudeo-creștinismului, pentru că întrebarea evidentă cu care ne confruntăm este: Cum poate un Dumnezeu, care este întru totul neprihănit și întru totul bun, să aducă la viață o lume care este acum căzută? Cum poate Dumnezeu, dacă este Creatorul tuturor lucrurilor, să coexiste cu o lume în care este prezent păcatul? El l-a cauzat? El L-a creat? Îl folosește în scopurile Sale? Întrebarea devine, în cele din urmă, aceasta: E ceva în neregulă cu Însuși Dumnezeu, pentru că e evident faptul că ceva nu e în regulă cu lumea pe care El a creat-o.
Speculând asupra acestei întrebări, în istorie filozofii și teologii au folosit două cuvinte pentru a defini natura răului, cuvinte importante în această discuție. Amândouă, din fericire sau din păcate, depinde din ce unghi privești, provin din latină. Unul este cuvântul provatio, iar celălalt este cuvântul negatio. Cuvântul latin provatio se traduce "privațiune", iar negatio se traduce prin "negație". Avem deci o privațiune și o negație. Din nou, păcatul este definit în principal de termenii biblici prin concepte negative. O privațiune înseamnă lipsa unui lucru. Ceva lipsește acolo unde este o privațiune. Am auzit cu toții cuvinte ca "privare" și "a fi privat" de ceva.
Lucrurile de care suntem privați în starea noastră prezentă de decădere sunt sfințenia și neprihănirea. Lucrul de care sufletul nostru duce lipsă este neprihănirea desăvârșită. Ne-am născut într-o stare coruptă, lipsiți de neprihănirea inițială pe care au avut-o Adam și Eva. Vorbim deci despre păcat ca fiind o lipsă a unui anumit nivel de neprihănire sau bunătate, pe care ar fi trebuit să îl avem dar nu îl avem în prezent. Negația înseamnă că păcatul sau răul este definit ca un lucru diametral opus neprihănirii și bunătății. Răul este opusul sau negația binelui. Observați cum Biblia vorbește atât de des despre rău și despre păcat. Ea folosește cuvinte ca "lipsă de evlavie" sau "lipsă de neprihănire".

Tradus de Florin Vidu


Doctrine