Înapoi
Acasă
Biblia

Credință nesăbuită


Mulți oameni cred despre credință ca fiind inerent nobilă. Un cântec popular laudă virtuțiile care se găsesc în a crede spunând: "cred că după fiecare picătură de ploaie ce cade, crește o floare". Bineînțeles că nimeni nu crede cu adevărat așa ceva, dar nu asta vreau să spun. Cântecul este o odă adusă credinței, dar fără să considere conținutul acelei credințe. Obiectul credinței nu constituie o preocupare pentru autorul cântecului. Sentimentul pe care acel cântec îl exprimă nu este deloc biblic. Este un ecou al celor mai oribile minciuni ale erei noastre - ideea că nu contează ce crezi atâta vreme ce o crezi cu destulă pasiune.
Știați că credința poate fi de fapt foarte dăunătoare? Unele feluri de credință pot de fapt să îndepărteze pe cineva de la adevăratul Dumnezeu, înlocuind adevărul cu superstiția, cu falsul sau cu însăși credința. În mod inevitabil o asemenea credință duce la dezastru spiritual. Aceasta este o credință nesăbuită.
Credința nesăbuită are două extreme. De la un capăt al spectrului privește înăuntru, bazându-se pe simțăminte, voci lăuntrice, fantezie sau senzații subiective. De la cealaltă extremă își fixează speranța pe vreo autoritate umană externă ei. Pe învățăturile unui lider suprem, pe tradiția religioasă, pe dogmă sau pe un alt canon arbitrar.
Un exemplu evident necreștin al primei extreme este misticismul New Age-ului. Un al doilea exemplu evident al celei de-a doua este Islamul. Însă chiar printre grupurile care se mărturisesc creștine sunt vizibile ambele varietăți de credință nesăbuită. Spre exemplu, mișcarea carismatică tinde înspre prima extremă. Romano-Catolicismul o întruchipează pe cea de-a doua. Printre crezurile religioase care sunt etichetate "creștine" se află nenumărate idei care sunt credință nesăbuită de un fel sau altul și adesea un amestec de tendințe ale ambelor extreme.
Observați că la ambii poli, credința nesăbuită caută adevărul spiritual în afara Scripturii iar acesta este chiar punctul în care aceasta devine nesăbuită. Ambele feluri de credință nesăbuită mai au de asemenea în comun următorul lucru: sunt iraționale și anti-intelectuale. Prin "anti-intelectual", totuși a nu se înțelege că se opun snobismului intelectual. Înseamnă că respinge intelectul și încurajează o încredere oarbă și naivă. Adesea, anti-intelectualii pun credința împotriva rațiunii, ca și cum acestea două ar fi opuse una celeilalte. Acel fel de "credință" înseamnă credulitate. Este nechibzuință, nu credință biblică. Credința biblică nu este niciodată irațională.
Pentru început trebuie făcute trei deosebiri foarte atente. Întâi, apărând raționalismul nu sugerez că rațiunea umană chiar în cele mai bune momente ale ei, poate duce un om la credință mântuitoare. Păcatul a corupt și a întunecat mintea și inima oricărui om în așa fel încât nici unul din noi nu putem să ne găsim rațional calea mântuirii noastre. De aceea, Dumnezeu ne-a oferit revelație supranaturală în inspiratul Său Cuvânt, Biblia. Scriptura este revelația lui Dumnezeu făcută nouă. Este adevărată fiindcă Dumnezeu este adevărat (Rom.3:4). Nu raționalizăm acest adevăr, ci mai degrabă începem prin a-l crede pe Dumnezeu pe Cuvânt așezând Scriptura ca temelie pe baza căreia se raționează.
În al doilea rând, spunând că oamenii nu-și pot găsi rațional singuri calea la adevărul Scripturii nu înseamnă că aceasta este în sine irațională. Biblia este perfect rațională, consecventă în sine, adevărată în toate părțile ei, demnă de încredere ca și bază a logicii noastre, credibilă ca bază a unei bune judecăți și autoritară ca test final al doctrinei sănătoase. Fiindcă, este purul adevăr, ea este perfect rațională. În al treilea rând, a combate iraționalismul nu înseamnă a lua apărarea raționalismului. Raționalismul este o filozofie care neagă revelația divină. Raționalismul este contra supranaturalului, este anti-biblic și este adesea cinic față de toate religiile. Raționaliștii consideră rațiunea umană ca fiind atât sursa cât și testul final al adevărului. Pe scurt, pun rațiunea umană în locul Scripturii. Pe drept cuvânt, creștinii au respins din totdeauna raționalismul ca fiind ostil credinței creștine.
Iată ce-i de făcut: deși trebuie să respingem raționalismul, să nu îndrăznim să repudiem raționalitatea - folosirea corectă a rațiunii sfințite, a logicii sănătoase, a gândirii clare și a bunului simț. Aceia care resping raționalitatea anulează prin absurd, tot adevărul. Aceștia abandonează toate facultățile mintale esențiale înțelegerii. Ei descriu credința ca fiind un salt în gol, ca fiind ceva ce ocolește intelectul. O asemenea "credință" este fie bazată pe sentimente fie este transformată într-un act ce aparține în întregime voinței. Oricum ar fi, tot credință nesăbuită este.
Credința autentică nu poate ocoli mintea. Nu poate fi irațională. La urma urmei, credința privește adevărul. Adevărul este informație obiectivă ce trebuie studiată, contemplată și înțeleasă. Toate acestea sunt activități care angajează intelectul. Lucrul acesta înseamnă că Creștinismul nu poate fi anti-intelectual. Adevărul pe care este bazată credința noastră are profunzimi care sunt tainice, de neadâncit sau de nepătruns pentru mintea umană, însă adevărul nu este niciodată irațional. Ca prin urmare, ceea ce Dumnezeu spune este adevărat iar antiteza acelui lucru este falsă. Adevărul nu se poate contrazice singur. Adevărul are sens. Nonsensul nu poate fi adevărat.
În plus, doctrina pe care ne bazăm credința noastră trebuie să fie sănătoasă, care înseamnă a spune că trebuie să fie biblică (1 Tim.4:6; 2 Tim.4:2-3; Tit 1:9; 2:1). "Dacă învață cineva pe oameni învățătură deosebită și nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos și de învățătura care duce la evlavie, este plin de mândrie și nu știe nimic" (1 Tim.6:3-4, cu sublinierile autorului). Ca prin urmare, doctrina biblică și sănătoasă stă la baza oricărei înțelepciuni adevărate și a credinței autentice. Atitudinea care disprețuiește doctrina în timp ce elevează sentimentele sau credința oarbă nu poate în mod legitim să fie numită credință, chiar dacă se dă drept creștină. Ea este în realitate o formă irațională de necredință.
Dumnezeu ne consideră răspunzători pentru ceea ce credem cât și pentru ce credem despre adevărul pe care El l-a revelat. Întreaga Scriptură mărturisește faptul că Dumnezeu vrea ca noi să cunoaștem și să înțelegem adevărul. El dorește ca noi să fim înțelepți. Voința lui este ca noi să ne folosim mințile. Se așteaptă de la noi să gândim, să medităm - să avem discernământ. Luați spre exemplu, aceste bine cunoscute versete. Observați utilizarea repetată a unor cuvinte ca, adevăr, cunoaștere, pricepere (discernământ), înțelepciune și înțelegere:

Ca și creștini nu trebuie să ne temem să ne folosim facultățile noastre mintale. Nu e nevoie să discredităm logica sănătoasă. Nu trebuie și nu putem îndrăzni să abandonăm rațiunea.
Când Luther a fost chemat la Dieta de la Worms în 1521 și i-a fost cerut să-și retragă învățăturile el a răspuns: "Până ce nu sunt convins de Scriptură și de simpla rațiune, conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu voi retrage nimic, căci a mă împotrivi conștiinței nu ar fi nici drept și nici sănătos. Să mă ajute Dumnezeu. Iată-mă, nu pot s-o fac."
Binecunoscuta formulă a lui Luther, "Scriptura și simpla rațiune" (mai poate însemna și "bunul simț"), este singura bază pe care putem întemeia cum se cuvine, un adevărat discernământ spiritual. Discernământul este puterea de a înțelege, a interpreta și a aplica adevărul cu măiestrie. Discernământul este un act de cunoaștere. De aceea, cel ce respinge doctrina dreaptă sau rațiunea sănătoasă nu poate avea cu adevărat discernământ.
Un autentic discernământ spiritual trebuie să înceapă de la Scriptură - adevărul revelat. Fără o fermă înrădăcinare în revelația divină, rațiunea umană va aluneca întotdeuna în scepticism (negând că ceva s-ar putea cunoaște sigur), raționalism (teoria conform căreia rațiunea este o sursă a adevărului), secularism (principiul de viață care în mod deliberat îl exclude pe Dumnezeu), sau oricare altă filozofie anti-creștină. Dacă Scriptura condamnă înțelepciunea omenească (vezi, 1 Cor.3:19), ea o face nu fiindcă denunță rațiunea propriu-zisă, ci ideologia umanistă ce este divorțată de adevărul divin revelat al Cuvântului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, rațiunea lipsită de Cuvântul lui Dumnezeu duce inevitabil la idei nesănătoase, dar o rațiune supusă Cuvântului lui Dumnezeu poate sta la baza unui discernământ spiritual plin de înțelepciune.
Confesiunea de credință de la Westminster, recunoaște clar că formula Scriptura și rațiunea sănătoasă este baza discernământului. Confesiunea afirmă: Tot sfatul lui Dumnezeu...este fie redat cu claritate în Scriptură, fie printr-o chibzuire bună și necesară acesta poate să fie dedus din Scriptură (capitolul 1, secțiunea a 6-a). Altfel spus, o logică atentă și sănătoasă trebuie aplicată Scripturii pentru a obține o înțelegere deplină și matură a adevărului spiritual pe care Dumnezeu l-a descoperit. Aceasta însă nu este o negare a suficienței Scripturii. Formula nu spune, Scriptură plus filozofie, ci Scriptură interpretată de o gândire atentă, profundă și direcționată de Duhul. Aceasta este esența discernământului.
Pe scurt, anti-intelectualismul este incompatibil cu înțelepciunea spirituală veritabilă. Cei ce cred despre credință ca fiind abandonul rațiunii nu pot fi cu adevărat înțelepți. Iraționalitatea și discernământul se află la poluri opuse. Când Pavel s-a rugat ca dragostea filipenilor să "crească tot mai mult în cunoștință și orice pricepere (sau, discernământ)" (Filip.1:9), el afirma raționalitatea credinței adevărate. De asemenea, el a vrut să sugereze că discernământul și cunoașterea merg indiscutabil mână-n mână cu o veritabilă creștere spirituală.
Ca prin urmare, credința biblică este rațională, logică și inteligentă. Are sens. Iar adevărul spiritual este de așteptat să fie contemplat rațional, examinat logic, studiat, analizat și folosit ca unică bază de încredere pentru luarea unor decizii înțelepte. Acest proces este exact ceea ce Scriptura numește discernământ.

Acest articol este o pledoarie pentru discernământ. Este o aducere aminte a faptului că adevărul lui Dumnezeu este un bun prețios care trebuie tratat cu grijă, nu diluat de crezuri capricioase sau legat de tradiții omenești. Atunci când o biserică își pierde voința ei de a discerne între doctrina sănătoasă și eroare, între bine și rău, între adevăr și minciuni, acea biserică este pierdută.
Apostolul Ioan a stabilit o foarte clară distincție (deosebire) între Creștinism și duhul lui Antihrist și cu râvnă a susținut teza că "oricine o ia înainte și nu rămâne în învățătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura aceasta, are pe Tatăl și pe Fiul. Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți, "Bun venit!" Căci cine-i zice, "Bun venit!" se face părtaș faptelor lui rele" (2 Ioan 9-11). Astfel, Ioan le-a poruncit celor ce erau în grija lui spirituală să vegheze cu atenție și discernământ (la orice doctrină, învățătură) și să nu aibe nimic de a face cu eroarea anticreștină sau cu cei ce-o promovează.
Contrastați această atitudine cu atitudinea multor creștini ai zilelor noastre care se liniștesc singuri cu opinia că există doar puține lucruri care sunt cu adevărat negru pe alb. Problemele doctrinare, chestiunile morale și principiile creștine, toate sunt prezentate în nuanțe confuze, cenușii. Nu se presupune ca cineva să traseze linii clare sau să declare absoluturi. Fiecare este încurajat să facă ce-i drept în ochii lui, adică exact ce-a oprit Dumnezeu (vezi, Deut.12:8, Judecători 17:6, 21:25). Biserica nu-și va manifesta niciodată puterea în societate până ce nu va recăpăta o dragoste pasionată pentru adevăr și o ură firească pentru eroare. Adevărații creștini nu pot tolera sau desconsidera influențele anticreștine din mijlocul lor și apoi să se aștepte la binecuvântarea lui Dumnezeu. "Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii" (Rom.13:11-12).
Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune și dacă-ți vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înțelepciune, și dacă te vei ruga pentru pricepere (discernământ), dacă o vei căuta ca argintul, și vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înțelepciune; din gura Lui iese cunoștință și pricepere. (Prov.2:1-6)

(Într-o societate ostilă tuturor celor ce declară unele absoluturi, care tolerează credința indiferent de conținutul ei, care valorează emoțiile mai presus de rațiune și preferințele o iau înaintea convingerilor, nu este nici o surpriză că multe biserici și mulți credincioși și-au pierdut puterea de a discerne adevărul biblic de eroarea doctrinară. O asemenea credință bazată pe simțăminte, o credință nesăbuită, duce inevitabil la dezastru spiritual și îi lasă pe toți adepții ei fără apărare în fața invaziei de doctrine cultice și false. Acest articol este extras din cartea CREDINȚA NESĂBUITĂ - CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND BISERICA ÎȘI PIERDE VOINȚA DE A DISCERNE, a pastorului și binecunoscutului autor creștin, John F.MacArthur, o pledoarie fierbinte, inspirată din Biblie, în favoarea renașterii discernământului spiritual la membrii tuturor bisericilor creștine. O invitație adresată Bisericii de a se reîntoarce la adevăr și de a-l prețui cum se cuvine!)

Teodor Macavei


Apologetică