Înapoi
Acasă
Biblia

Păcatul originar

R.C. Sproul


Ori de câte ori vorbim despre căderea rasei umane și despre natura și originea păcatului, suntem imediat îndemnați să examinăm măsura și extinderea acestui păcat și a impactului pe care îl are asupra noastră ca ființe umane. Iar acest lucru aduce imediat în discuție doctrina păcatului originar. Doctrina păcatului originar e însoțită de o mulțime de interpretări greșite și de asemenea e înconjurată de controverse cu privire la oamenii care o înțeleg cu adevărat și la ce se referă ea de fapt. O înțelegere greșită a conceptului de păcat originar este aceea că păcatul originar se referă la primul păcat pe care l-au comis Adam și Eva. Însă nu asta înseamnă păcatul originar. Păcatul originar nu se referă la primul păcat, ci la consecințele sau rezultatele acelui prim păcat. De fapt, păcatul originar în sine însuși nu este în realitate un păcat. Noi facem distincție între păcatul originar și păcatul efectiv. Păcatul originar descrie condiția noastră căzută, din care rezultă păcatele efective. Așa cum am spus de multe ori, Scriptura ne spune că noi nu suntem păcătoși din cauză că păcătuim, ci, dimpotrivă, păcătuim pentru că suntem păcătoși. Altfel spus, avem o natură coruptă și căzută din care curg păcatele efective pe care le comitem.

Astfel, păcatul originar descrie condiția căzută a rasei umane din zilele noastre. Practic fiecare biserică din istoria bisericii și-a dezvoltat o doctrină cu privire la păcatul originar, pentru că Scriptura arată atât de clar că există ceva greșit în legătură cu caracterul nostru, ceva înnăscut și ereditar. Așa cum remarca Jonathan Edwards în tratatul său despre păcatul originar, "Dacă Biblia nu ne-ar spune că există din fire o problemă cu înclinația noastră morală (deși Biblia ne spune acest lucru), atunci ar trebui să recunoaștem aceasta pe baza observației raționale, din cauza prezenței universale a răului în lumea ființelor umane." Universalitatea păcatului strigă după o explicație. Chiar și în lumea păgână există o recunoaștere implicită a faptului că nimeni nu e perfect. Dar atunci prima întrebare la care trebuie să răspundem este: "De ce nu?" Dacă suntem din fire buni, sau măcar neutri, ne-am aștepta ca un anumit procent dintre oameni să își mențină bunătatea lor naturală, sau măcar neutralitatea, și să fie în stare să-și trăiască viețile fără să cedeze în fața acestei probleme pe care o numim păcat. Unii răspund la această întrebare astfel: "Ei bine, nu e așa ușor, având în vedere că trăim într-un mediu păcătos și climatul în care trăim este unul păcătos, pentru că avem o cultură decăzută, o civilizație decăzută și o societate coruptă." În acest caz, întrebarea următoare la care trebuie să răspundem este: "De ce e coruptă societatea? Și de ce avem o cultură și o civilizație păcătoasă?" Pentru că aceste lucruri sunt alcătuite din ființe umane. Dacă am fi prin firea noastră buni și fără pată, dacă am intra în această lume fie chiar și neutri din punct de vedere moral, fără vreo înclinație anterioară spre păcat, atunci ne-am aștepta ca măcar cincizeci la sută din populație să nu fie coruptă. Prin urmare, problema cu care ne confruntăm e clară. Suntem decăzuți. Societatea noastră e una decăzută. Ne-am întâlnit dușmanul și acesta suntem noi. Noi suntem societatea.

Revenim din nou la întrebarea: "Cum se face că ființele umane se nasc într-o stare de decădere morală?" Din nou, Scriptura ne învață că acest păcat originar este, el însuși, judecata rostită de un Dumnezeu neprihănit asupra unei ființe bune pe care El a creat-o dar care a căzut în neascultare față de El. Ca pedeapsă pentru păcatul lui Adam și Eva, Dumnezeu i-a lăsat în voia acestor înclinații păcătoase. Nu numai că i-a lăsat pe Adam și pe Eva în voia impulsurilor lor păcătoase, dar a procedat la fel și cu urmașii acestora. Modul în care ne raportăm la păcatul lui Adam și Eva și cum ni s-a transferat această vină și răutate, nouă și generațiilor viitoare, constituie subiectul următoarei prelegeri și nu vom mai zăbovi la aceasta acum. Aș vrea în schimb să privim la studiul clasic al acestui subiect al păcatului originar, studiu realizat de Sfântul Augustin și care a stat în centrul așa-numitei controverse pelagiene din cadrul Bisericii primare.

Observăm că Augustin, analizând starea de păcătoșenie a oamenilor, a spus că, atunci când Adam și Eva au fost creați, Dumnezeu i-a creat cu ceea ce Augustin numea posse pecare, care e traducerea în latină a expresiei "posibilitate sau capacitate de a păcătui". Cuvântul pecare înseamnă "a păcătui". Dacă spunem că ceva e pur, spunem că e "impecabil". Și acest cuvânt își are rădăcina tot în latinescul pecare, care înseamnă "a păcătui". Augustin a spus că Adam și Eva, atunci când au fost creați, au fost creați cu capacitatea de a păcătui. Nu au fost creați păcătoși, ci ei aveau puterea și posibilitatea de a păcătui. Știm asta pentru că au păcătuit. Păcătuind, ei n-au realizat imposibilul. Evident, au făcut ce stătea în puterea lor să facă. Dar, spunea Augustin, Adam și Eva au fost creați de asemenea cu posse non pecare, cu capacitatea de a nu păcătui. Dumnezeu le-a dat porunca să nu atingă și să nu mănânce din rodul pomului interzis și ei aveau capacitatea morală să asculte de Dumnezeu. Astfel, ei aveau atât capacitatea de a păcătui cât și capacitatea de a nu păcătui. Ce s-a întâmplat însă prin cădere, conform lui Augustin, este că rasa umană și-a pierdut posse non pecare și în locul ei a dobândit, exprimată printr-o dublă negație, non posse non pecare, adică, în traducere, incapacitatea de a nu păcătui.
Augustin ne spune aici că puterea păcatului este atât de adânc înrădăcinată în inimile și sufletele oamenilor muritori încât ne e imposibil să nu păcătuim. Suntem atât de păcătoși din fire încât nu ne putem aștepta să găsim vreodată o persoană care își trăiește întreaga viață fără să păcătuiască. Singura persoană care a trăit vreodată o viață fără păcat a fost Hristos. Incapacitatea de a nu păcătui este numită, în teologie, incapacitatea morală a ființelor umane.

Asta nu înseamnă că nu putem face vreun lucru care să se conformeze în exterior legii lui Dumnezeu. Putem, de exemplu, din diferite motive sau printr-o întâmplare fericită, să respectăm legea în exterior. De exemplu, analogia mea preferată este cea a unei persoane căreia îi place să conducă mașina cu 90 km pe oră. Așa-i place lui. Îi place acea viteză. Mașina merge bine și el se simte în siguranță și confortabil. Așa că merge pe autostradă cu 90 km/h, iar limita de viteză e tot de 90 km/h. Toți ceilalți merg cu 100 km/h sau chiar 110 km/h, dar un polițist îl remarcă pe acest șofer conducând liniștit cu 90 km/h. Așa că polițistul îl trage pe dreapta și nu-i dă o amendă, îi dă în schimb o diplomă pentru că e un șofer bun și precaut. Îi dă un premiu pentru că respectă legea. Polițistul merge mai departe iar omul nostru își continuă drumul pe autostradă. După o vreme ajunge în dreptul unei școli, unde indicatorul spune că limita de viteză e de 25 km/h. El însă își continuă drumul tot cu 90 km/h chiar prin fața școlii, pentru că motivul pentru care el merge cu 90 km/h este că-i place această viteză. Nu are nici cea mai mică dorință să respecte legea sau reprezentanții autorității. A fost doar o întâmplare fericită aceea în care el a respectat legea la un moment dat.
Iar asta e ceea ce teologii numesc "virtutea civică". Uneori, spre binele nostru, descoperim că de fapt respectăm legea lui Dumnezeu. Poate că nu furăm din cauză că în mediul în care trăim știm că nu rentează să furi. Sau poate că facem gesturi nobile ca să câștigăm aplauzele celorlalți, sau candidăm pentru o funcție publică, sau poate avem o altă motivație. Dar singura motivație care lipsește cu desăvârșire într-o persoană căzută este motivația de a respecta legea din pură dragoste pentru Dumnezeul legii.

Ne amintim că cea mai mare poruncă este "Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta. Și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți." Din perspectiva lui Luther asupra acestui lucru, el ar spune că cea mai mare fărădelege ar fi încălcarea celei mai mari porunci. Dar noi nu vedem lucrurile în felul acesta. Noi ne dăm seama că nimeni nu Îl poate iubi pe Dumnezeu la modul perfect, cu toată inima lui. Știm că nimeni nu-L iubește pe Dumnezeu cu tot cugetul lui. De ce înțelegem greșit Biblia? De ce facem erori în teologie? Le spuneam studenților mei la seminar, Știți, atunci când facem o eroare în teologie e în esență din cauza păcatului. Noi am vrea să spunem că e din cauză că Biblia e atât de greu de interpretat, sau Biblia e confuză și ambiguă, sau pur și simplu nu găsim interpretarea corectă. Dar eu spun, stați puțin, acesta e Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu e autorul confuziei. Dumnezeu ni s-a descoperit cu claritate pentru zidirea și întărirea noastră. Însă atunci când ne apropiem de text, noi ne apropiem cu prejudecățile noastre distorsionate care interferează cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri pe care această Carte le învață dar pe care noi pur și simplu nu vrem să le auzim. Așa că găsim metode de răstălmăcire și distorsionare a lor ca să putem scăpa de judecata și criticile pe care ni le aduce. Nu doar atât, dar uneori facem o așa zisă greșeală nevinovată atunci când nu ne-am dat seama că traducerea pe care am folosit-o era imperfectă în acel punct sau că n-am stăpânit suficient de bine gramatica greacă sau ebraică, limba greacă sau ebraică, sau vocabularul. Ce-am fi putut face ca să cunoaștem mai bine acele lucruri? Dacă L-am iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru, oare cât de bine am cunoaște Cuvântul Lui? Dar noi ne petrecem atât de mult timp umplându-ne mințile cu alte lucruri decât cu cunoașterea Cuvântului Său. Așa că suntem leneși, nu căutăm cu sârguință adevărul Lui. Iar toate aceste lucruri ne fac să percepem distorsionat adevărul.

Isus spune: "Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu." Pavel spune: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Ni se pare puțin exagerată afirmația, pentru că vedem tot timpul în jurul nostru oameni care, relativ vorbind, fac lucruri bune. La acestea se referă teologii când vorbesc despre virtutea civică sau cetățenească. Mamele se sacrifică pentru copiii lor și sunt oameni care înapoiază portofelele găsite fără să se atingă de bani. Vedem tot felul de lucruri bune pe care le fac oamenii. Dar ca o faptă să fie cu adevărat bună, să se ridice cu adevărat la standardele sau normele stabilite de legea lui Dumnezeu, nu e suficient ca acea faptă să se conformeze în exterior cerințelor legii, ea trebuie să fie motivată de o inimă care Îl iubește cu totul pe Dumnezeu. Și totuși, chiar și în cele mai sincere momente ale mele, există o măsură de fire pământească amestecată acolo, nu-i așa? Chiar ca și oameni răscumpărați, noi Îi oferim lui Dumnezeu o ascultare imperfectă. Și câtă vreme trăim într-o stare de îndepărtare sau înstrăinare de El, această neascultare e cu atât mai gravă.
Când teologii vorbesc despre incapacitatea morală, ei se referă la faptul că păcatul originar, câtă vreme noi suntem în această stare de decădere, adică în această stare de non posse non pecare, noi nu suntem capabili moral să facem lucrările lui Dumnezeu, să facem binele pe care El îl cere de la noi.
Isus a vorbit despre aceste lucruri atunci când a descris condiția omului. El a spus: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." Acest cuvânt, "dacă", arată o excepție. Isus începe cu o negație universală care descrie capacitatea umană. El nu spune că nimănui nu-i este permis să vină la Mine dacă nu e invitat de Tatăl. El spune că nimeni nu poate, nimeni nu e în stare să vină la Mine dacă nu face Dumnezeu ceva. De aceea El continuă și spune că noi suntem născuți din carne. Acest cuvânt "carne", în general în Noul Testament, nu întotdeauna dar în general se referă la această stare de decădere în care noi suntem robi ai păcatului, morți în păcat, iar o altă expresie pe care Biblia o folosește este sub păcat. Nu suntem deasupra păcatului ci păcatul este deasupra noastră. Biblia ne spune că dorințele inimilor noastre, în starea noastră naturală, sunt în mod continuu rele. Iar ca noi să-L putem primi pe Hristos, să putem veni la Dumnezeu și să facem lucrările lui Dumnezeu, lucrările sfinte ale lui Dumnezeu, trebuie să fim cumva eliberați din această închisoare a păcatului originar, eliberare îndeplinită pentru noi, așa cum vom vedea mai târziu, prin lucrarea supranaturală și suverană a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. De aceea a spus Isus că, pentru ca o persoană să poată măcar să vadă Împărăția lui Dumnezeu, darămite să mai și intre în ea, acea persoană trebuie să se nască din nou, pentru că ce este născut din carne este... Ce? Carne. Și în carnea, sau în firea noastră pământească, spune Isus, noi nu putem face nimic. Nimic înseamnă nici măcar ceva, câtuși de puțin. De aceea noi, din cauza decăderii noastre, suntem într-o poziție de neputință morală în care e nevoie de nici mai mult nici mai puțin decât de lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu, pe care Pavel o numește "învierea adusă de Duhul Sfânt", ca să ne aducă la viață spirituală dintr-o stare de moarte spirituală.

De-a lungul istoriei creștine, nu toți au fost de acord cu acest concept augustinian al incapacității morale. Dar în Biserica de azi abundă multe teorii care spun: "Da, e adevărat, ceva nu e în regulă, nu suntem perfecți, am căzut și căderea e una serioasă, dar încă ne-a mai rămas în suflet o insulă de neprihănire prin care putem face primii pași către restaurarea noastră, și putem începe cu o decizie neprihănită de a ne apropia de Dumnezeu." Poziția augustiniană spune că suntem atât de corupți, suntem atât de morți, nu doar bolnavi, suntem morți, nu doar închiși pentru o vreme ci sclavi, robi ai păcatului, încât nu putem face nimic despărțiți de harul eliberator al lui Dumnezeu care inițiază procesul răscumpărării. Există această dezbatere care continuă în comunitatea creștină cu privire la măsura sau proporțiile căderii. Tradiția augustiniană, pe care o reprezint și eu, spune că această cădere se extinde asupra întregii persoane, la fiecare nivel și în fiecare parte a noastră, în mințile noastre, în inimile noastre, în trupurile noastre. Trupurile noastre decad, privirea ne slăbește, părul încărunțește, puterea se risipește, ne îmbolnăvim, murim. Biblia spune că toate acestea sunt rezultatul influenței păcatului asupra trupurilor noastre. Puterea păcatului ne afectează trupurile, ne afectează inimile, ne afectează voința, ne afectează cugetele. Putem încă să gândim, încă avem creiere, avem cuget, dar gândirea noastră e distorsionată. Facem erori logice, permitem prejudecăților să ne întunece gândirea. Încă avem o voință, nu ne-am pierdut posibilitatea sau capacitatea de a alege. Încă suntem făpturi create după chipul lui Dumnezeu.
Când am vorbit despre imago (cuvântul latinesc pentru imagine, chip), am spus că trebuie să facem distincție între chip în sens restrâns și chip într-un sens mai larg. Prin cădere noi am pierdut chipul lui Dumnezeu în sens restrâns. Am pierdut capacitatea de a fi perfect neprihăniți. Dar, cu toată această pierdere a chipului în sens restrâns, noi încă suntem după chipul lui Dumnezeu în sens mai larg, în sensul că încă suntem ființe umane, încă avem voință, avem cuget, avem inimi, avem trupuri, oricât ar fi ele de corupte. Umanitatea noastră nu a fost ștearsă prin cădere. E puterea umanității noastre cea atât de radical afectată de și prin cădere, încât ne lasă în această stare pe care Pavel o rezumă pentru noi în al treilea capitol din Romani, în care spune astfel: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Dacă aș apărea astăzi pe un post național de televiziune și aș spune: "Dați-mi voie să vă spun care e evaluarea mea personală a condiției morale a oamenilor din America." Și aș continua: "Dați-mi voie să vă spun ce cred. Cred că nu există nimeni în țara asta care să fie neprihănit. Nici unul măcar. Nu e nimeni aici care să priceapă și nu e nimeni care, din fire, să Îl caute pe Dumnezeu. Toate aceste lucruri despre cei ce-L caută pe Dumnezeu, pe cine descriu ele? Pentru că Biblia spune că nu există nici unul care, în starea lui naturală, să-L caute pe Dumnezeu. Toți au ajuns niște netrebnici, toți s-au abătut și nu e nimeni care să facă binele, nici unul măcar." Dacă aș spune așa ceva pe un post național de televiziune din America, aș ajunge de râsul și batjocura tuturor, pentru că am venit cu o evaluare trăznită a caracterului moral al rasei umane. Aceasta e evaluarea lui Dumnezeu, atunci când ne judecă după normele Sale, după standardul Său, după ceea ce înțelege El prin bunătate, neprihănire și pricepere.

Tradus de Florin Vidu


Doctrine