Înapoi
Acasă
Biblia

Suntem pasivi în fața celor în nevoie?


Dumnezeu ne vorbește, de ceva vreme încoace, despre evanghelizare, despre milă (compasiune), despre iubirea aproapelui. 1Ioan este o carte care vorbește foarte mult despre dragoste; nu demult, Vasile ne-a vorbit despre milă; iar Joe ne-a vorbit în 2 rânduri despre milă, compasiune și dragoste.

Într-adevăr, nu putem merge să vestim evanghelia fără să avem dragoste și compasiune față de cei pierduți.

Este, însă, această compasiune suficient de puternică în inimile noastre? Reușește ea să ne motiveze și să ne pună în mișcare? Cu toții (sau cel puțin majoritatea dintre noi) avem în noi dorința de a vesti evanghelia. În ce proporție este, însă, această dorință motivată de dorința de a-L sluji pe Dumnezeu și cât este motivată de milă și de dorința de a-i vedea pe oameni întorși la Dumnezeu. Sau cu alte cuvinte, cât de departe putem merge în mila noastră?

Pasajul pe care îl vom studia ne va face conștienți de trei nivele ale pasivității noastre în fața celor în nevoie. Totodată, este și un îndemn și o încurajare pentru noi la a ieși și a le sluji celor în nevoie.

Un lucru trebuie stabilit de la bun început: și anume faptul că mila nu este o senzație viscerală (acel ghem în stomac, sau junghi prin inimă.) ci este atunci când îți zici "nu pot să-l las pe omul ăsta așa." (și, bineînțeles, și acționezi) Asta este ceea ce Dumnezeu a spus în tot parcursul istoriei omenirii: "nu pot să-l las pe om pe drumul ăsta."

Fapte 3:1-10
Cum m-a atins acest pasaj? Hruba, bătrânul, igrasia...

v.1 Petru și Ioan se îndreptau spre Templu, pentru rugăciunea de la ora 15. Nu aveau programată o ședință de evanghelizare, cu atât mai puțin de vindecări. A fost o acțiune spontană și în totalitate condusă de Duhul Sfânt. Nu combat prin această idee evanghelizările programate și organizate. Dar prin spontan se înțelege ceva volitiv fără nici un grad de reținere. Dacă mergi la evanghelizare pentru că și ceilalți o fac este = 0

v.2-3 Toți oamenii sunt ologi din naștere din punct de vedere spiritual. În cazul acestui om era o exprimare fizică a condiției lui spirituale. Ca și în cazul acestui olog, oamenii sunt, într-o oarecare măsură, conștienți de condiția lor; ca dovadă, caută împlinirea spirituală; caută, ca și ologul, ajutor în altă parte (decât unde trebuie); și ca și ologul, caută altceva care să răspundă nevoii lor.

"era dus și pus (...) să ceară de milă" Omul, după cum am văzut într-un studiu de-a lui Cristi, se poate afla doar în două situații, din punct de vederea al apartenenței lui: din familia lui Dumnezeu, sau din familia lui Satan. Cei din familia lui Satan sunt "duși și puși" să-și satisfacă poftele lor și ale tatălui lor. Mila, în viziunea lor, este să accepți condiția lor și să împlinești ceea ce ei consideră că este nevoia lor.

De ce sunt importante aceste versete? pentru că trebuie să fim conștienți că cel mai decent necreștin se află în situația aceasta. Părinții noștri, frații noștri se află în situația aceasta, respectabilul vecin cu care ne întâlnim zilnic este în situația aceasta; toți sunt niște semicadavre, pe care doar această viață fizică - un fir de păr - îi mai separă de moartea veșnică. Oare nu ne aflăm noi de foarte - foarte - foarte multe ori pasivi în fața acestor situații?

v.4 Acest verset ne pune în fața primului nivel de pasivitate pe care o adoptăm în fața celor în nevoie:

"s-au uitat țintă la el" Uitându-te țintă la un om, poți să-i identifici nevoia, Îi poți da o șansă lui Dumnezeu să lucreze în tine compasiune. Haideți să ne gândim fiecare, de câte ori am trecut pe lângă oameni fără să-i băgăm prea mult în seamă. Le aruncăm o privire, simțim acea senzație viscerală și trecem mai departe. Luca 10:31,32 Sunt sigur că, deși Isus nu intră în aceste detalii despre ce a simțit fiecare - El rămâne la nivelul faptelor - că și preotul și levitul au avut acea senzație viscerală și au trecut mai departe. Nici nu ne trece prin gând să aflăm care este nevoia lor și să încercăm să-i ajutăm, să spunem "nu pot să-l las pe omul ăsta așa." În cel mai bun caz îi aruncăm omului ceva cu care să-și amețească nevoia (niște bani, sau mâncare, sau un zâmbet...); dar în nici într-un caz nu ne oprim să ne uităm țintă la el și să-l ajutăm în adevărata lui nevoie, cu tot ce implică aceasta (mai ales timp).

Petru și Ioan s-au uitat țintă la olog și au înțeles care era adevărata lui nevoie; nu cea pentru care se afla el acolo. Un alt lucru important este - "uită-te la noi" - adică să-l faci pe acel om atent; să înțeleagă că vrei să-l ajuți și să te asiguri că primește ajutorul tău. Isus spunea:

Să nu dați cânilor lucrurile sfinte, și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, și să se întoarcă să vă rupă.

Să te asiguri că acel om este în starea propice pentru a primi ajutorul pe care i-l oferi este important altfel mărgăritarele tale vor ajunge în țărână. (v.5) Petru și Ioan s-au asigurat de acest lucru cerându-i ologului să-i privească și ca urmare, el era pregătit să primească ceva de la ei.

Deci acest nivel al pasivității noastre este cel în care, ca și preotul și levitul din pilda bunului samaritean, trecem pe lângă cei în nevoie fără a-i băga în seamă, obișnuiți fiind cu ei în peisaj.

Ce se întâmplă atunci când cineva ne cere ceva? Acesta este al doilea nivel al pasivității noastre:

v.6 "Argint și aur n-am, dar ce am îți dau..." De obicei noi ne oprim la prima parte: "n-am să-ți dau bani." sau eventual "asta este tot ce pot să-ți dau" De câte ori nu am făcut lucrul acesta, uitând de adevărata comoară pe care o deținem, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu - o viață nouă, dragostea Lui, pace, îndelungă răbdare... când a fost ultima dată când i-ai spus unui om: "material nu am prea multe să-ți ofer, dar ceea ce am îți dau..." Oare pomana se face doar cu lucruri materiale? "În Numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te și umblă." Petru și Ioan nu s-au rugat pentru vindecare, ci au spus "ologule, primește ceea ce Dumnezeu îți dă." Dumnezeu este pregătit și dispus să vindece pe toată lumea, întrebarea este acceptăm noi vindecarea Lui? (pentru că trebuie să o acceptăm toată - să umblăm în Numele lui Isus Cristos din Nazaret)

Acest al doilea nivel este, deci cel în care ținem ascuns ceea ce Dumnezeu are pentru aproapele nostru, recurgând în cel mai bun caz la resursele noastre umane. (ca exemplu ar putea sluji până și faptul că în loc să-i spunem vecinului "bună dimineața, Isus te iubește și ar vrea să se implice în viața ta" spunem "bună dimineața, ce zi răcoroasă")

Ce se întâmplă atunci când omul este prea slab ca să poată primi ceea ce-i dai? Al treilea nivel al pasivității noastre:

v.7 "L-a apucat de mână..." nimic altceva decât un ajutor fizic, palpabil... ceva ce noi omitem frecvent. Fără acest ajutor, ologul poate n-ar fi încercat să se ridice singur, respingând, astfel, vindecarea "De 40 de ani sunt olog și tocmai acum o să mă vindece?"; Omul în fața căruia fluturi tu rețete spirituale ar putea, la fel, spune "De o viață întreagă sunt bețiv; crezi că mă mai pot schimba?" sau "care Dumnezeu? de o viață trăiesc în mizerie." sau "dacă există, de ce nu m-a ajutat când am avut nevoie?" Te-ai gândit vreodată să adaugi ceva palpabil la ceea ce-i dai spiritual acelui om? Și știți la ce mă refer în special la ucenicie. Care evanghelizare poate fi mai eficientă decât aceea în care petrecându-ți timp în a-l ajuta și îndruma pe acel om, îi dai șansa să probeze veridicitatea "rețetei" tale. Foarte puțin suntem dispuși să ne sacrificăm timpul pentru așa ceva dar oamenii au nevoie de acest ajutor fizic. Isus se întreba la un moment dat cu durere (aș putea spune) în glas, o întrebare retorică:

"...când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?"

Credința oamenilor este așa de slabă, încât, ca și ologul, au nevoie de ceva să-i impulsioneze. Când tatăl unui îndrăcit a venit la Isus acesta i-a spus:

"'Tu zici: ,Dacă poți.'... Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede.' Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: 'Cred, Doamne. Ajută necredinței mele.'"

Oamenii au nevoie să le fie ajutată credința. Ologului i s-au întărit tălpile și gleznele imediat după acest gest al lui Petru. Lui Saul i-a revenit vederea îndată ce Anania și-a pus mâinile peste el. Doar Dumnezeu știe în ce fel alege să ne folosească să întărim credința cuiva.

Deci acesta este al treilea nivel al pasivității noastre, când, fie că este vorba despre a trece pe cineva strada, sau a-l ajuta să-și curețe grădina, a-i da o coajă de pâine, sau, pur și simplu, a-l asculta, nu o facem și în felul acesta îl privăm pe om de ajutorul de care credința lui are nevoie.

Acum urmează îndemnul și încurajarea.

v. 8-11 Enunțul acesta are două ținte, bate în două direcții.

Întrebare: Când devine un cadou desăvârșit?

Petrecem o mulțime de timp alegând un cadou, întrebându-ne dacă este cel potrivit, împachetându-l, scriindu-ne dedicația și urarea și așteptăm cu înfrigurare momentul când persoana, căreia i l-am destinat, îl primește. Ei bine, momentul acela decide desăvârșirea acelui cadou. Când respectivul deschide cadoul și explodează de bucurie, îl probează și apoi zi de zi îl vezi nedespărțit de acel obiect, cadoul tău a fost făcut desăvârșit. Dacă, însă, desfăcând cadoul, văzându-l, îl pune deoparte, cu un mulțumesc de complezență, iar pe urmă îl face uitat în dulap, te gândești că ai făcut un cadou fără rost. Ba, mai mult, dacă vezi acel cadou în aceiași stare, pe raft, atunci te simți respins.

Spuneam că aceste afirmații au dublă bătaie. Fie că ești sau nu copil al Lui, Dumnezeu îți face un cadou.

I-a făcut un cadou ologului, pe care acesta l-a desăvârșit (v.8) acesta umbla, sărea și lăuda pe Dumnezeu, le-a făcut un cadou lui Petru și lui Ioan pe care aceștia l-au desăvârșit: au folosit împuternicirea pe care Duhul Sfânt le-a dat-o să-l facă pe acel om să umble și au fost binecuvântați nu numai cu rezultatul scontat, ci și cu prilejul de a vorbi unei mulțimi când eventual au avut alte binecuvântări.

Deci fie că ești sau nu copil al lui Dumnezeu, El îți face un cadou. Poți alege să-l primești și să-l desăvârșești, sau nu...asta este responsabilitatea fiecăruia.

"duceți până la capăt [desăvârșiți] mântuirea voastră, cu frică și cutremur"

"M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în "ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui."


Diverse