Înapoi
Acasă
Biblia

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul


Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie și este consemnat, vorbim despre fapte. Și uneori discutăm cele întâmplate - ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta și așa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înțelegerii noastre, și anume întrebarea "Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?" V-ați gândit vreodată la cruce în acești termeni? Gândiți-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani și crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înțeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenți au crezut că ceea ce văd este execuția legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele națiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiți-vă punctul de vedere al lui Ponțiu Pilat. Amintiți-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniți lângă El. Amintiți-vă impactul asupra sutașului care L-a străpuns cu sulița și a spus "Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu" (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înțeles altfel însemnătatea crucii. Și a fost o temă preferată de speculație pentru teologi timp de două mii de ani. Și dacă veți merge la librăriile de astăzi și veți examina diferitele școli de gândire teologică, veți descoperi o mulțime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce și care a fost adevărata semnificație a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alții îl văd ca actul suprem de curaj. Alții spun "NU, este un act supranatural de răscumpărare". Și disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci și epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuși, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obișnuită, este istoria răscumpărării - istoria cu o semnificație răscumpărătoare.

Haideți acum să acordăm atenție unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde și rezumă întreaga învățătură a capitolului: "Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi - fiindcă este scris: ". Tema "blestemului" pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înțeleasă de un iudeu învățat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanță străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre "Blestemat este oricine atârnă pe lemn"? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuși conceptul de "blestem" ne sugerează ceva superstițios. Când ne gândim la cuvântul "blestem" avem în vedere comportamentul superstițios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie și tot felul de lucruri asemănătoare: păpuși, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele și era noastră un blestem este considerat un lucru care aparține unei ordini superstițioase. Dar în termeni biblici are un înțeles foarte diferit.

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului "binecuvântare". De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancțiunile care-l însoțesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului și, în același timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: "Îți pun astăzi înainte binecuvântarea și blestemul." (Deut. 11:26 și urm.) Binecuvântați sunt toți aceia dintre voi care împlinesc cerințele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl hulește pe Dumnezeu. Și blestemat este orice om care comite crimă. Și blestemat este orice om care face asta și aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideți pentru un moment să cercetăm cuvântul puțin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul "binecuvântat" în termeni evreiești este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracți și de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezența lui Dumnezeu. Amintiți-vă că în Vechiul Testament, după ce părtășia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuși să aibă un fel de relație cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă fața lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârșită, speranța pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiți și în mod direct fața lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: "niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu și să trăiască." (Exod 33:20). Dar la evrei exista această speranță că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiți-vă binecuvântarea evreiască: "Domnul să te binecuvânteze și să te păzească. Domnul să facă să lumineze Fața Lui peste tine și să Se îndure de tine. Domnul să-Și înalțe Fața peste tine și să-ți dea pacea." Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Fața Lui; Domnul să-Și înalțe Fața peste tine. Iudeul spunea exact același lucru în toate cele trei stanțe. Și, prin urmare modul concret în care israelitul înțelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească fața lui Dumnezeu. Și astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relația finală personală sau directă cu atât ești mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relație personală cu atât ești mai blestemat.

Așadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezența Lui nefiind în stare nici măcar să întrezărești de la distanță lumina Feței Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranță a luminii strălucitoare ce radiază din fața lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenței lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel și în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidențiat însăși prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-și ridice corturile lor de o parte și de cealaltă a tabernacului. Și toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunității unde era așezat tabernaculul, locul prezenței lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, și numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Și atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare și curățire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

Și amintiți-vă că în Ziua Ispășirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiți care? Țapul ispășitor. Ce se întâmpla cu țapul ispășitor? În mod simbolic preotul lua țapul ispășitor și își punea mâinile pe el. Iar prin această acțiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor națiunii asupra acestui țap. Dar ce se întâmpla mai apoi este și mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra țapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenței lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că țapul primea blestemul. El era îndepărtat din ținutul celor vii, îndepărtat din prezența lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învățăturii Noului Testament - să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul își începe evanghelia astfel: "La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu." Acest fapt este greu de înțeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu și totuși să fie Dumnezeu? Și întregul mister al Trinității a pus în încurcătură mințile noastre timp de secole. Știm că există un sens în care Tatăl și Fiul sunt una, dar totuși, ei trebuie să fie diferiți. Însă ei ființează într-o relație foarte unică. Iar relația, așa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul "cu". "Și Cuvântul era cu Dumnezeu..." În limba greacă sunt cel puțin trei termeni diferiți care sunt traduși prin cuvântul "cu". Este cuvântul "sun" care înseamnă în mijlocul unei mulțimi, respectiv adunați împreună într-o sinagogă. Este cuvântul "meta" - alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este și acest sens al lui "cu" definit de cuvântul grecesc "pros", cuvântul pe care îl folosește Ioan în acest prolog. Și este același cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc "față" - "prosopon". Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl și Fiul se aflau într-o relație personală, directă, "față-n față". Însuși aspectul care este exclus din relația noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu și iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul și putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era "pros" Dumnezeu. El nu putea fi niciodată față-n față cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată și Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim narațiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Și El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, așa cum ne învață profeții Vechiului Testament. "A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit." (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută inițial de Caiafa, Ana și Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Și ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreiești de execuție (prin lapidare sau împroșcare cu pietre. Și s-a întâmplat în așa fel că tocmai circumstanțele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opțiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupația romană, trebuia să fie prin instanțele romane, așa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Și, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetății Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei țapului ispășitor, care primește blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripțiile Vechiului Testament pentru executarea judecății divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispășitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elvețian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testament este un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: "uper". Iar "uper" înseamnă simplu "pentru" sau "în locul". Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine și pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. "Nimeni nu-mi ia viața. Eu îmi dau viața pentru oile Mele." "Eu îmi dau viața ca preț de răscumpărare pentru oile mele." Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relația dintre vechiul legământ și noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat și s-a simțit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispășitoare, o moarte substitutivă pentru alți oameni. Și acest om a sărit în sus și a strigat din spatele sălii: "Acest lucru este primitiv și obscen!" Iar eu l-am întrebat: "Ce ați spus?" Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: "Continuă." El a spus: "Am zis că este primitiv și obscen." Iar eu am răspuns: "Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea." Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama și ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate și deficitare, care au nevoie cu disperare de ispășire, o pot înțelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregătește o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă și elementară că persoana primitivă poate s-o înțeleagă. Și totuși, în același timp, ea este atât de profundă încât produce consternare și uimire celor mai străluciți teologi.

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el - "obscen". Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuși Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiți-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul țapului ispășitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Și odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuși a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenității. Doar un singur om a simțit durerea plinătății blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, și acesta a fost Isus din Nazaret. Și când a simțit-o, El a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alții spun că El era dezorientat de suferința Lui și nu a înțeles realmente ce se întâmplă, simțind că Dumnezeu L-a părăsit. ,Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.' Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispășirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spațiu și timp, a întors spatele Fiului Său. Dați-mi voi să merg până la limita ereziei și să spun că relația "pros", pe care cel puțin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relații a fost ruptă și destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aștearnă întunericul. Și Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuși a depus mărturie în privința traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Și El a simțit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul "patimă", emoție, simțire. Și în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conștient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine și pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Și pot privi cu fața descoperită, direct în lumina feței Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.

Tradus de Lacrisa Novac


Mântuire