Înapoi
Acasă
Biblia

Confruntarea Creștinului Cu Spiritul Postmodernist Al Veacului

Adaptare și traducere de Teodor Macavei, după Jim Leffel și Dennis McCallum


Trăim vremuri ciudate...

Până nu demult Creștinismul era criticat în universități și mediile științifice fiindcă se credea că este neștiințific și ca prin urmare, neadevărat. Astăzi însă, Creștinismului este respins pentru simplul fapt că susține că este adevărat. Se poate observa cum în zilele noastre, atât mediile științifice cât și mas-media îl condamnă ca fiind intolerant și arogant pe cel ce susține că ar cunoaște un adevăr obiectiv sau un adevăr universal.

Noul consens spiritual al veacului

Care este explicația acestui bizar consens dominant al zilelor noastre? În primul rând acesta este spiritul postmodernist al vremii. Conform observațiilor unor gânditori extrem de influenți, astăzi adevărul este esențialmente politic. Afirmațiile adevărate sunt create de către "comunitățile de crezuri" și nu se descoperă de rațiune, prin observație, sau prin revelație. Lynne Cheney, fostă președintă al Fundației Naționale pentru studii umaniste a informat recent Congresul american că grupurile academice înregistrează o majoră schimbare ideologică de orientare postmodernistă.1
Postmodernismul reprezintă totuși mai mult decât o mișcare a intelectualilor. El afectează profund întreaga noastră cultură.2 De fapt, postmodernismul intelectual este cel ce a dus la activarea și evidențierea relativismului latent al culturii americane a anilor '60 și i-a acordat respectabilitatea socială pe care n-a avut-o niciodată. În acest fel noua perspectivă postmodernistă a devenit populară și este acum susținută de mase. George Barna ne arată că astăzi peste 80% dintre americani sunt practic relativiști și că nici biserica evanghelică nu este cu mult în urma lor.3 Între timp, vedem că biserica din America de Nord nu răspunde cum se cuvine postmodernismului și că pierde teren cu o atât de mare repeziciune încât mulți lideri creștini se alătură de fapt puternicului curent postmodernist.
Dacă dorim să comunicăm eficient culturii noastre trebuie să înțelegem modul de gândire aflat în spatele acestui consens dominant al vremii. Trebuie de asemenea să-l înțelegem pentru a ne proteja familiile și bisericile împotriva infiltrării lui. De aceea, în acest articol vom explica ce este postmodernismul și în ce fel influențează vederile religioase ale oamenilor. După aceea, vom oferi o strategie de evanghelizare a gânditorilor postmoderniști sau celor ce sunt într-un fel sau altul influențați în gândirea lor de postmodernism.

Aroganța și adevărul religios

Nu demult în emisiunea "Dear Abby"4 s-a comentat asupra dezacordurilor în chestiuni religioase. Astfel, s-a tipărit o scrisoare provenită de la unul din criticii ei în care se spunea:

"Răspunsul pe care l-ai dat femeii care se plângea de rudele ei ce se certau în permanență asupra religiei, este ridicol! Ai sfătuit-o să declare subiectul interzis! Sugerezi cumva ca oamenii să discute numai despre subiecte triviale, banale și fără sens ca să evite o potențială controversă? ... Este arogant să le spui oamenilor că există subiecte pe care nu le pot menționa înaintea ta. Poate puteai să-i sugerezi acelei femei să se informeze asupra sectei la care sunt membri rudele ei pentru a putea să demonstreze erorile învățăturilor pe care le susțin!"

La această scrisoare "Dear Abby" a răspuns, "În opinia mea, culmea aroganței este să încerci să le arăți altora "erorile" religiei pentru care au optat!"5
Răspunsul postmodernist al lui "Abby" întruchipează gândirea populară a vremurilor în care trăim asupra toleranței religioase și a opțiunilor de credință. Observați care sunt două dintre ideile cheie dezvăluite în comentariul lui "Abby". Prima este cea care consideră drept "arogantă" afirmația (judecata) adevărată a cuiva asupra religiei. A doua este cea care sugerează că opțiunea personală asupra religiei legitimează orice religie.
De ce în zilele noastre se consideră de către un așa de mare număr de oameni că este arogant să afirmi că crezurile religioase ale cuiva pot fi greșite? În plus, mulți prin "aroganță" înțeleg de fapt "intoleranță", un alt termen care în anii din urmă a ajuns să posede o cu totul altă semnificație. În trecut, intoleranța se referea în mod normal la bigotism și la prejudecată, adică la atacul personal la adresa altora pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred. În acel sens intoleranța era într-adevăr, jignitoare. Acum însă, intoleranța a ajuns să însemne adesea simplul fapt de a afirma că unele crezuri religioase sunt adevărate, iar altele, false.
Într-un film recent intitulat, "La joacă pe pajiștile Domnului" ("At Play in the Fields of the Lord") această atitudine este limpede demonstrată într-o conversație ce are loc între un indian amazonian și un misionar creștin. Astfel indianul îi atrage atenția creștinului că, "Domnul i-a făcut pe indieni așa cum sunt, cine sunteți voi să-i schimbați?". Acesta este într-adevăr unul dintre cele mai definitorii sentimente ale epocii noastre. A încerca să-i convertești pe alții este socotit inacceptabil (deci, intolerant) pentru că înseamnă a emite o judecată asupra "adevărului" susținut de celălalt.

Poate fi adevărul obiectiv?

Miezul problemei constă în a determina dacă există, sau nu, un adevăr obiectiv. Adevăr obiectiv înseamnă adevărul care este independent de crezuri individuale sau de contexte culturale. Când ceva este adevărat în mod obiectiv (cum ar fi de pildă, existența lunii), acel lucru este adevărat pentru oricine indiferent că se recunoaște acest fapt, sau nu. Obiectivitatea presupune că toți trăim în aceeași realitate, chiar dacă o percepem (o trăim, o simțim) în mod diferit, sau susținem crezuri diferite asupra ei. Aceia dintre noi care credem într-un adevăr obiectiv, știm că avem o bază comună pe care să purtăm orice discuții despre ce-i adevărat și ce nu, fiindcă cu toții trăim în aceeași lume reală.
Postmoderniștii neagă această realitate comună. În schimb, ei susțin că grupurile care provin din culturi/societăți diferite trăiesc în realități diferite. Pentru ei realitatea unui grup de oameni este reprezentată de percepția sau de interpretarea de către acesta a lumii externe, și nu a lumii propriu-zise. Postmoderniștii susțin că de fapt noi creăm adevărul atunci când îl interpretăm și nu descoperim adevărul. După postmoderniști, ceva este adevărat fiindcă noi îl credem, și nu îl credem fiindcă este adevărat!6
Ca și creștini noi acceptăm atât realitatea adevărului subiectiv cât și a celui obiectiv și credem că le putem descoperi pe amândouă printr-o utilizare combinată a revelației și a propriei noastre rațiuni. Biblia afirmă că noi putem ajunge să cunoaștem o dragoste care întrece orice pricepere omenească (vezi, Efeseni 3:19) și că relația noastră cu Dumnezeu întrece simpla afirmare a unor adevăruri care-l privesc pe El. Acesta este adevărul subiectiv, sau experimental. Însă sub nici o formă realitatea adevărului subiectiv sau experimental nu elimină realitatea adevărului obiectiv. De partea cealaltă, postmoderniștii susțin că tot adevărul este subiectiv. Cu așa ceva noi nu putem fi de acord.
Accentul pus de Biblie asupra revelației istorice (1Corinteni 15:13-15), propozițiile ei doctrinare (Romani 10:9) și revelația naturală (Romani 1:18-20) presupun că adevărul obiectiv există. Faptul acesta îl pune pe creștin în directă opoziție cu mentalitatea postmodernistă.

Postmodernismul înseamnă moartea oricărui adevăr

În zilele noastre educația superioară promovează în mod deschis cinismul asupra adevărului și a rațiunii umane.7 Pedagogii afirmă că de fiecare dată când cineva susține că se află în posesia adevărului, îndeosebi a unuia religios, acel om va ajunge în mod inevitabil să reprime sau să oprime pe cei ce nu sunt de acord cu el.
De aceea, în zilele noastre este "la modă" să nu se facă nici un fel de afirmații adevărate. Cum a putut oare o astfel de idee să devină atât de influentă în istoria celei mai avansate civilizații omenești? (autorii se referă aici, probabil, la Statele Unite ale Americii; n.tr.) Pentru a înțelege cum, avem nevoie să descoperim în ce fel concep postmoderniștii ultimii trei sute de ani de istorie apuseană.

În primul rînd, postmodernismul abandonează modernismul care a fost filozofia umanistă a Iluminismului european. Iluminismul a apărut odată cu ideea lui Rene Descartes a omului autonom (independent), adică a celui care începe de la propriile sale gânduri (celebra maximă "gândesc, deci exist"), și începând de la el însuși exclude orice necesitate a lui Dumnezeu sau a revelației, omul iluminat construindu-și sistematic o concepție despre lume și viață bazându-se exclusiv pe rațiune.
Moderniștii au presupus că mintea reprezintă o "oglindă a naturii" care înseamnă că percepțiile noastre asupra realității corespund de fapt lumii așa cum este. Din această presupunere moderniștii și-au format propria lor viziune despre progres ridicând în slăvi descoperirile tehnologice și controlul omului asupra naturii. Dezvoltarea capitalistă, democrația liberală, și comunismul care împreună reprezintă roadele gândirii moderniste, au încercat să subjuge Pământul acestei perspective eurocentriste.
În același timp, modernismul a semănat și semințele propriei nimiciri. Așa cum moderniștii au cucerit globul pământesc în numele progresului, aceia pe care i-au oprimat și marginalizat au început să întrebe tot mai insistent "progres spre ce?" Postmoderniștii afirmă că raționalismul modern și proliferarea tehnologică ne-au adus în pragul dezastrului global. Mitul "progresului modern" se sfârșește într-un coșmar de violență atât pentru cei pe care îi marginalizează cât și pentru întreg Pământul. De aceea, vedem cum în zilele noastre sunt mulți care arată un interes deosebit față de culturile primitive și față de acele concepții despre lume și viață care promovează unitatea dintre umanitate și natură, și care renunță să mai considere umanitatea mai presus ca natura.
Postmoderniștii administrează totuși niște critici bune umanismului, progresului și gândirii autonome. În plus, raționaliștii moderniști nu au demonstrat niciodată că rațiunea umană poate descoperi adevăruri finale fără ajutorul revelației divine. Ca și creștini noi nu am acceptat niciodată pretenția modernismului că dezvoltarea tehnologică și rațiunea umană vor rezolva vreodată toate problemele sociale.
Autorii atei existențialiști ca Nietzsche și Sartre sunt cei ce au pregătit apariția postmodernismului contemporan. Ei au înțeles că respingerea de către modernism a transcendentului reprezintă o mentalitate prea costisitoare deoarece anihilează orice standarde de obiectivitate în moralitate, în valorile umane, și în adevăr.8 Privit în felul acesta, postmodernismul reprezintă consecința firească a gândirii moderniste pentru că dezvăluie lipsa de finalitate a gândirii omenești autonome.
În timp ce creștinii ar trebui să se bucure pentru multe din criticile administrate modernismului de către postmodernism, se poate totuși observa că acestea sunt fundamentate pe niște presupuneri la fel de dubioase și că duc la niște concluzii dezastruoase. Puterea retorică a unor termeni ca, "toleranță", "deschidere", și "integrare", maschează eficace un obiectiv mai insidios, și anume, distrugerea oricărui adevăr absolut.
Deschiderea față de spiritualitate a postmodernismului ar putea părea că este o îndepărtare sănătoasă de naturalismul modernist, însă acest tip de spiritualitate este inerent anti-creștin deoarece consideră mesajul creștin (precum și alte concepții despre lume și viață) ca fiind "adevărat" doar pentru aceia care și-l însușesc ca atare.9

Antiumanismul postmodernist

În loc de a-i privi pe oameni ca indivizi raționali, fapt mărturisit de moderniști, postmoderniștii îi privesc pe oameni ca fiind produse ale culturii lor. În felul acesta se neagă complet individualitatea. Psihologul și criticul social Kenneth Gergen spune: "Odată cu răspândirea conștiinței postmoderniste putem observa decesul definiției personale, a rațiunii și a autorității... Se pierd din vedere toate proprietățile înnăscute ale ființei umane împreună cu însușirea sa morală și opțiunea personală."10
Antropologia modernă este întemeiată pe ideea că oamenii sunt "produse sociale", sau ființe a căror identitate este determinată social. Perspectivele noastre asupra vieții și percepțiile noastre sunt, toate, rezultatul culturalizării noastre. Peter Berger explică ceea ce se numește sociologia cunoașterii, concepția pe baza căreia se susține că tot ceea ce știm este produsul culturii și limbii noastre:

"Un gând, de orice fel ar fi, este fundamentat în societate... De aceea, individul își derivă din societatea care-l înconjoară concepția sa despre lume într-un chip foarte asemănător celui în care își derivă rolurile și identitatea sa. Cu alte cuvinte, sentimentele sale, interpretarea sa de sine, și faptele lui, îi sunt definite în prealabil de către societatea în care se află, și îi dictează modul de abordare cognitiv al universului care-l înconjoară."11

În loc de a concepe mintea ca o oglindă a naturii, postmoderniștii susțin că noi deformăm realitatea prin lentila culturilor și limbilor noastre.12 Această concluzie îi face să respingă posibilitatea descoperirii adevărului obiectiv devreme ce, spun ei, fiecare cultură abordează diferit realitatea, în funcție de limba ei, de nevoile ei specifice, și de condițiile ei istorice. Pentru a cunoaște obiectiv ceva, ar fi nevoie să se traverseze această prăpastie, să se ajusteze această lentilă culturală, iar conform postmodernismului, lucrul acesta este imposibil.
În locul adevărului obiectiv și a ceea ce postmoderniștii numesc "metanarațiuni" (adică, niște concepții despre lume și viață cuprinzătoare) ei propun "narațiunile locale", sau "descrierile", "istorisirile" realității care se potrivesc respectivelor comunități, dar care nu au nici un sens în afara lor. Într-adevăr, postmoderniștii resping orice termeni descriptivi pentru adevăr și realitate în favoarea unor expresii literare ca narațiune sau relatare.13 Pretinsa lor realitate este numai o interpretare, nu adevărul.14
Postmoderniștii susțin că atunci când un modernist sau un credincios exprimă un adevăr obiectiv el arată îngustime de opinii pentru că exclude toate celelalte voci și califică ca fiind nefundamentate restul de opinii despre lume și viață. Astfel, se crede că ideile despre adevăr și realitate îi marginalizează pe cei vulnerabili prin "a-i lăsa în afara relatării", iar afirmațiile adevărate, se spune că nu sunt decât unelte de legitimizare a puterii. Michael Focault scria că, "nu putem să exercităm putere decât prin producerea (afirmarea) adevărului".15 Pentru postmoderniști afirmațiile adevărate nu sunt în realitate decât propagandă menită să elimine celelalte idei prin a le numi superstiții, sau nonsens.
De aceea, în cultura postmodernistă, persoana de care ar trebui să ne temem este acela care crede că posedă, sau cunoaște niște adevăruri fundamentale. Acela este dogmaticul, totalitaristul, sau absolutistul care în postmodernism este considerat atât naiv cât și periculos, fără să mai menționăm, arogant!
În loc de a-i domina pe alții cu "versiunea noastră asupra realității", postmoderniștii ne solicită să recunoaștem că toate ideile și crezurile sunt deopotrivă egale și valabile. În loc de a afirma existența unui singur adevăr, ar trebui să recunoaștem că există "multe adevăruri". Deschiderea fără restricțiile rațiunii care ar trebui arătată împreună cu toleranța, dar fără o evaluare morală, reprezintă caii de bătaie ai postmodernismului.

Crezurile personale (individului) definesc adevărul

În cultura postmodernistă este imposibil de separat ceea ce oamenii cred de ceea ce ei sunt, fiindcă se spune că a crede ceva face respectivul lucru să fie adevărat (pentru cei ce-l cred). Ca prin urmare, a respinge conținutul unui crez este interpretat ca reprezentând respingerea persoanei care și-a definit respectivul "adevăr". Astfel, s-a ajuns acum ca adevărul să însemne doar o preferință personală și o convingere personală. Așa s-a ajuns să fie la fel de nepotrivit să se pună la îndoială valabilitatea crezurilor unei persoane (sau, a unei culturi) cum este să critici opțiunea la restaurant a articolelor alese din meniu de comesenii tăi. (ați auzit sloganul postmodernist, "gusturile nu se discută!"? Dar, adevărul nu este pe gustul tuturor! Și a-l afla nu este o chestiune de "gust"! ) (n.tr.)
Un efort comun de a dezbate și de a pune în discuție ceva pentru a se afla adevărul este ceva complet repudiat în zilele noastre. Luați de pildă, marile religii ale lumii. Puțini sunt cei ce înțeleg ceva din ele. Cu toate acestea, majoritatea susține că acestea învață aproximativ același lucru. Preocuparea majoră a devenit a găsi spiritualitatea care se "potrivește" fiecăruia. Sondajele lui George Barna ne arată că "aproape patru din zece adulți au căzut de acord că atunci când un creștin, un iudeu și un budist, se roagă la dumnezeul lui, toți se roagă de fapt aceluiași dumnezeu, și doar folosesc denumiri diferite pentru acesta. Doar unul din șase adulți chestionați, nu au fost de acord sub nici o formă cu această părere".16
America zilelor noastre reprezintă un adevărat evantai religios. Singura întrebare care contează azi este, "ce ți-ai dori să crezi?", iar gustul a devenit mai important decât conținutul. De aceea, oamenii rămân în general nepăsători atunci când le evidențiem că unele credințe, sau religii, sunt absolut contradictorii, sau complet iraționale.
Majoritatea oamenilor se întâmplă să "adopte" această perspectivă postmodernistă în loc de a fi ajuns singuri la concluzia că este credibilă. Un număr impresionant de americani (evident, nu doar ei, devreme ce am văzut necesară traducerea în românește a articolului de față!) cred că adevărul este relativ.17 Cu toate acestea, puțini știu de ce cred asta. Și mai puțini au vreo idee în ce fel propriile crezuri le influențează viețile într-un mod concret. În general, oamenii sunt mai mult confuzi ideologic decât convinși de propriile lor crezuri. De aceea, când auzim retorica deschiderii și a toleranței față de orice și oricine, găsim foarte puțini care într-adevăr înțeleg ce înseamnă acestea. Relativismul nu este decât atitudinea socială potrivită a momentului. Cumva, ideologii postmoderniști au reușit să facă ideea lor să devină curentul popular de gândire al vremii.
Este foarte ironic că într-o epocă a antidogmatismului această radicală subiectivitate produce o concluzie periculos de arogantă, aceea că omul nu poate greși niciodată în crezurile sale personale. Dacă am fi liberi de orice constrângeri ale rațiunii, atunci nimic nu ne-ar mai putea feri de amăgirea de sine, nu ne-ar mai putea împiedica să ne înșelăm singuri. Într-adevăr, cuvintele lui Gergen sunt în aceeași măsură sincere și înspăimântătoare: "O evaluare poate avea loc doar în cadrul unei perspective asupra vieții... Dacă în concepția mea, "adevăr obiectiv" este un termen fals, răuvoitor, îmi este cu neputință să condamn o idee pentru că este obiectiv falsă".18

Epoca anti-dogmatismului ajunge să devină și epoca antiintelectualismului. Mai ales în rândul a numeroși intelectuali observăm că adevărul a fost înlocuit de către narațiunea justificabilă din punct de vedere politic.19 Acest tip de gândire a devenit baza istoriei revizioniste20, a metodei critice a feminismului21 și a numeroaselor concepte populare ale multiculturalismului.22
În climatul postmodernist de deschidere și de toleranță, crezurile personale devin adevărate bariere împotriva unui dialog autentic asupra adevărului spiritual și moral. De exemplu, partizani ai corectitudinii politice (așa se mai numește principiul după care se refuză judecarea credințelor și criticarea concepțiilor diferite despre viață; n.tr.) ca Stanley Fish au afirmat că devreme ce orice discurs public nu este decât un joc al puterii politice, ideile trebuiesc moderate și monitorizate și nu utilizate rațional și constructiv.23 Aceste criterii de control îi fac chiar pe unii intelectuali liberali ca Alan Dershowitz de la Harvard să declare public că un nou tip de McCarthyism24 se răspândește în viața intelectuală de astăzi a Americii.25
Istoria ne oferă un avertisment serios arătându-ne că un asemenea tip de dogmatism antirațional poate să coste enorm de scump. Într-adevăr, există o șocantă conexiune filozofică și istorică între "constructivismul" postmodernist și fascismul deceniilor trecute. Ambele refuză adevărul obiectiv. Ambele afirmă că nu există o natură umană esențială, sau niște drepturi înnăscute ale omului. Ambele celebrează înlocuirea adevărului cu puterea. Un fapt deosebit de interesant de notat în acest moment este că unii dintre principalii intelectuali care au contribuit la apariția ideologiei postmoderniste, Martin Heidegger și Paul de Mann, au fost niște fasciști convinși.26
Subiectivismul postmodernist produce în același timp și o inhibare a convingerilor personale ale omului. Din moment ce se crede că credința este determinată de chestiunea personală a gusturilor și a experiențelor, majoritatea tinde să îmbrățișeze și să abandoneze credința în funcție de cerințele momentului. Când la urma urmei, adevărul este o "creație" personală în loc de a fi stimat ca fiind ceva independent de noi înșine, putem trece la un "alt adevăr" ori de cîte ori ni se pare potrivit, sau este de folos. Cât de tragic este atunci când unii prieteni ne spun, "am încercat Creștinismul pentru o vreme, dar pur și simplu, la mine nu a mers!"

Comunicarea dintre culturi

În zilele noastre creștinii evanghelici se găsesc la o distanță mai mare de lumea cu care comunicau în urmă, să zicem, cu 20 de ani. Pe vremea aceea, chiar și cei ce respingeau Creștinismul erau pregătiți să discute dacă dovezile în favoarea adevărului creștin erau convingătoare sau nu. Astăzi, lucrurile nu mai stau deloc așa. Înainte de a putea să deschidem discuția cu un contemporan și să întrebăm dacă Evanghelia este adevărată sau nu, trebuie mai întâi să determinăm dacă acesta crede că există ceva adevărat. (într-adevăr, se mai găsesc excepții printre unii care nu au fost afectați de "noul fascism"! n.tr.)
Pentru a întinde o punte de comunicare între noi și victimele postmodernismului trebuie să apelăm la niște mijloace suplimentare în procesul de comunicare a Evangheliei. Cu toate acestea dorim să precizăm că dialogul cu cultura postmodernistă nu este imposibil, ci doar mai dificil. (mă bucur că autorii arată aici convingerea că, "evanghelia este puterea lui Dumnezeu..." - Romani 1:16 - și recunosc implicit că noi nu predicăm înțelepciunea acestui veac, ci nebunia crucii! Vezi, 1 Cor.1:17-24)
Să presupunem că un băștinaș dintr-o altă țară începe să discute cu tine despre metodele de apărare ce trebuiesc luate împotriva viermilor-demon care găuresc dinții oamenilor în timp ce dorm. (sper că bănuiți în contextul culturii d-voastră că este vorba de banalele carii dentare?!) Nu-l veți întrerupe oare imediat pe interlocutorul d-voastră spunându-i, "scuză-mă, dar...avem o problemă aici! Nu-ți împărtășesc vederile cu privire la protecția împotriva viermilor-demon ce vin din pădure, deoarece eu nu cred că... există!"
Prăpastia dintre punctul de plecare al interlocutorului și punctul tău de plecare a oricărei discuții pe tema cariilor dentare este prea mare pentru a putea ajunge vreodată la discutarea contramăsurilor care trebuiesc luate împotriva viermilor-demon (pur și simplu, veți îngheța în bloc-starturi!)! De aceea, succesul în evanghelizarea altor culturi necesită puțin mai multă răbdare și grijă în abordarea fiecărei discuții. Misionarii către alte culturi pot petrece ani întregi doar învățând limba și cultura celor pe care au plecat să-i evanghelizeze. În aceeași măsură, o evanghelizare fără a lua în calcul aceste date, are foarte rar parte de succes în contextul unor culturi străine, amenință lucrarea altor creștini și îi jignește grosolan pe localnici în numele lui Hristos!
În mod similar, dacă este să avem parte de succes în comunicarea Evangheliei culturii postmoderniste a veacului nostru, care poate i-a înghițit deja pe proprii noștri copii și prietenii lor(!), avem nevoie să deosebim (pricepem) această perspectivă postmodernistă.

Reacția antirațională

Noi nu suntem de acord cu acei lideri evanghelici care sugerează că o evanghelizare bazată pe adevăr (să-i zicem, frontală sau, directă) și rațională în această epocă postmodernistă, nu va avea succes. Credem că totuși are. Dacă susținem că o evanghelizare adevărată nu are succes înaintea contemporanilor noștri, afirmăm de fapt că nu are succes deloc. Oricare ar fi "evanghelia" comunicată contemporanilor noștri, dacă nu conține adevărul obiectiv al Scripturilor, nu reprezintă mesajul creștin! Mesajul nostru este unic nu doar fiindcă conduce la cea mai deosebită experiență spirituală de care omul poate avea parte, ci fiindcă este adevărat. Apostolul Pavel a răspândit Evanghelia lui Hristos într-o cultură comparativ irațională, dar vedem că nu a ezitat deloc să-i "înduplece" pe contemporanii săi (vezi, 2Corinteni 5:11, sau Fapte 17:2-4). De aceea, să nu ne grăbim să ne alăturăm curentului veacului în abandonarea rațiunii și a așa-numitelor argumente "left-brain".27 În ziua când vom renunța la rațiune va fi și ziua cînd vom pierde adevărul din vedere. La urma urmei, dacă o afirmație poate fi adevărată, iar opusul ei este la fel, ce este minciună? Adevărul lui Dumnezeu nu depinde de gândirea noastră. El este adevărat indiferent de ceea ce credem, gândim, noi. Însă, acest adevăr, adevărul obiectiv, nu se poate recunoaște fără utilizarea unor termeni raționali, sau definiții raționale.
Desigur, nu vrem să lăsăm să se înțeleagă că creștinii sunt obligați să prezinte doar adevăruri obiective în timp ce-și evanghelizează semenii. Credem că relația este mai importantă ca oricând în această lume postmodernistă. A demonstra dragostea lui Hristos, a avea o viață creștină de calitate și a cunoaște puterea lui Dumnezeu sunt aspecte foarte importante în zilele noastre, însă ele ar trebui doar să suplimenteze și să ilustreze adevărul Evangheliei, și nu să-l înlocuiască!

Cum se "topește" dogmatismului postmodernist - o strategie de combatere și înfrângere a lui

Misiunea noastră ce poartă denumirea "Xenos Fellowship" se ocupă serios de bariera întâmpinată în dialogul cu cultura/societatea postmodernistă de azi. Am înregistrat unele succese și de aceea dorim să sugerăm aici niște direcții pe care creștinii le pot explora în efortul lor de a comunica Evanghelia acestui veac.
Întâi de toate, noi găsim că pre-evanghelizarea bazată pe dialog este deosebit de utilă în subminarea unor idei care paralizează mințile oamenilor și-i împiedică să înțeleagă adevărul lui Dumnezeu. Observăm că dialogul purtat prin ridicarea unor întrebări este într-adevăr mai digerabil pentru ascultătorii noștri postmoderniști, decât declarațiile autoritare. Mai încolo când sunt ceva mai capabili să audă ce spunem și să se gândească singuri la aceste lucruri, putem să-i îndemnăm să ia cu chibzuință în considerare standardul moral al lui Dumnezeu și să-și schimbe mentalitatea. Dar din nou, trebuie să luăm în calcul necesitatea unor pași suplimentari înaintea atingerii acelui stadiu al discuției.
Apoi, avem nevoie de o strategie menită să-i ducă pe postmoderniști în punctul în care pledoariile și argumentele tradiționale (ale Evangheliei) să aibă în cele din urmă efect. Astfel, în primă instanță, punem acele întrebări menite a descoperi și a înțelege prejudecățile și presupozițiile oamenilor, și apoi ajutăm la clarificarea acestora în mințile lor. În al doilea rând, încercăm cu grijă să-i facem pe interlocutorii noștri să realizeze tensiunea creată de inerentele contradicții ale gândirii postmoderniste. Un al treilea pas, constă în a-i ajuta să-și dea seama de problemele pe care le au vederile lor, pregătind astfel o nouă receptivitate. După care vine clipa când se poate oferi alternativa sigură a Creștinismului!

Dezvăluirea presupozițiilor și a prejudecăților

Când stăm de vorbă cu membrii culturii postmoderniste putem observa că doar puțini dintre aceștia înțeleg pe deplin fundamentul ideilor lor. De aceea, ținta noastră devine să-i ajutăm să-și înțeleagă propriile idei pe care le avansează, plus, să evidențiem unele din contradicțiile inerente pe care le conțin.
Uneori ne place să invităm grupuri de creștini care să se întâlnească cu prietenii lor necreștini pe "terenul" nostru, în contextul intim al unui eveniment culinar botezat, "Conversation and Cuisine event" (petrecere cu discuții și mâncare). Din timp, îi asigurăm pe invitații noștri că este binevenită exprimarea oricăror vederi și că nu se găsesc în cadrul unei slujbe la biserică unde ar trebui să se răspundă cum se "cade". După cină, se deschide subiectul unei discuții care se poate intitula "să judecăm sau să nu judecăm?". Cineva care conduce discuția poate prezenta niște situații care atrag anumite judecăți, iar grupul este invitat să discute dacă găsește potrivite judecățile respective, sau nu. Permiteți-ne mai jos, să prezentăm câteva scenarii de discuție:

Primul scenariu
Colegul tău de muncă care este un alb îl ajută pe un altul, un afro-american (deci, probabil un negru sau mulatru) să înlăture o problemă din baza de date a calculatorului de la birou. Atunci se întâmplă să-l auzi pe colegul tău alb că-i spune foarte frustrat negrului că este, un negru ....! Vezi, apoi cum respectivul își ridică privirile profund jignit. Tu îl condamni pe colegul tău alb pentru prejudecățile lui rasiale grave și pentru că l-a jignit pe omul de culoare.

Scenariul al doilea
Un alt coleg al tău de muncă, de data aceasta o doamnă, te informează că va divorța. Ea susține că s-a îndrăgostit de un alt bărbat și chiar dacă are doi copii, ea i-a mărturisit soțului ei că, citez, "nu mai poate trăi o minciună". Atât soțul cât și copii sunt complet devastați, dar ea susține că trebuie să fie sinceră cu sine și de aceea acționează ca atare. Atunci, tu o condamni aspru pentru egoism, lipsă de fidelitate, cruzime față de sentimentele altora, îndeosebi ale copiilor și soțului ei.

Se observă cum majoritatea gânditorilor postmoderniști, sau a celor ce sunt influențați de relativismul lui moral, se dovedesc mult mai înclinați să fie de acord cu condamnarea abuzului din primul scenariu, decât a tragediei din cel de-al doilea. De ce oare? În ambele cazuri sunt grav rănite sentimentele altora. În timp ce unii pot ridica anumite întrebări pertinente asupra celui de-al doilea scenariu, cum ar fi faptul că nu avem o descriere a caracterului soțului doamnei, principalul efect al alăturării situațiilor respective este de a crea confuzie.
În acest moment cel ce conduce discuția pune o întrebare interesantă: "Cum s-ar fi răspuns acestor situații în urmă cu 30 de ani?" Majoritatea celor prezenți sunt de acord că în urmă cu două, trei decade, publicul larg ar fi judecat fără ezitare și cu asprime fapta femeii din al doilea scenariu. În același timp vor fi de acord că deși s-ar fi indignat la auzul epitetului rasial din primul scenariu chiar și în urmă cu 20, 30 de ani, totuși ar fi fost posibil să arate și o atitudine ca cea inspirată de maxima următoare: "bâtele și pietrele îmi pot sfărâma oasele, dar injuriile nu mă ating"?! Cu toate acestea, marea majoritate a necredincioșilor de azi (și nu doar!!) cred că crima din primul scenariu este mult mai gravă din punct de vedere moral decât cea din scenariul al doilea, dacă într-adevăr, se poate spune că aceasta reprezintă ceva greșit la urma urmei(!?), ceea ce este exact opusul pentru ce ar fi decis în urmă cu 30 de ani.
De unde această diferență de opinii între prezent și în urmă cu 30 de ani? Intelectualii postmoderniști răspund invariabil că în lume s-au produs schimbări de concepții fiindcă moralitatea nu este obiectivă, ci ea este doar un produs al contextelor culturale. Atunci trebuie să punem o întrebare foarte importantă: "sugerăm noi prin asta că în urmă cu 30 de ani nu era greșit să se folosească respectivul cuvânt insultător la adresa unui negru? Sau, era greșit, dar credeam că nu-i greșit?"
Această întrebare are darul să inspire confuzie intelectualului postmodernist. Dacă spune că odată nu era greșit să se adreseze cuiva această injurie, atunci încuviințează rasismul trecutului (și puteți să i-o spuneți delicat; n.tr.). Dar dacă spune că pe atunci oamenii s-a întâmplat să creadă că era voie să se exprime așa, atunci recunosc că există de fapt un standard universal de bine și rău. Oricare dintre aceste poziții contrazice presupunerile și concepțiile postmoderniste de bază.
În conflictul intern produs de aceste contradicții, deși aflat într-un mediu prietenos, omul influențat de postmodernism își dă seama că este gata să judece, însă propriile reguli nescrise care-i guvernează judecata îl fac să ezite. Cu aceleași probleme se confruntă și moderniștii, sau agnosticii și ateiștii, care pun mare bază pe rațiune, pentru că nu posedă un criteriu mai solid de judecată decât postmoderniștii și de aceea nici nu pot explica de ce totuși susțin, sau au susținut în trecut unele concepții morale. La baza acestor probleme se găsește lipsa evidentă de autoritate morală în viața lor.

Cum să-i punem în încurcătură pe cei ce susțin relativismul postmodernist

Desigur că nu vrem să-i lăsăm încurcați pe interlocutorii noștri. Confuzia creată nu are decât scopul de a nărui dogmatismul gândirii postmoderniste. Când nu putem răspunde întrebărilor puse pentru convingerile noastre, sper că ne este clar că formulele noastre pregătite mai dinainte sunt ineficiente și că mai este nevoie de ceva. În fața aceluiași grup se prezintă un alt scenariu:

Scenariul al treilea
Vă aflați în vizită într-un trib african tocmai în mijlocul unei ceremonii de circumcizie care se face la femei și priviți cum o tânără africană este supusă unei operații de clitorectomie. Vă plângeți ghidului turistic din cauza "spectacolului", dar acesta vă atrage atenția asupra valorilor d-voastră eurocentrice (occidentale) care spune el că vă împiedică să judecați limpede situația.

Acest scenariu provoacă mai multe contradicții complexe gânditorului postmodernist. Circumcizia femeilor este o manifestare vădită a unui spirit bărbătesc misogin (deci, care discriminează femeia), cât și a unei dominații masculine absolute asupra femeii. Procedura cu pricina o va lipsi pentru totdeauna și cu desăvârșire pe femeie de posibilitatea orgasmului și ca prin urmare nu va cunoaște niciodată plăcerea contactului sexual. Dar, în cuvintele unui apologet african, practica aceasta "le eliberează pe femei din sclavia poftei și le ajută să-și descopere adevărata lor identitate de mame"(!?). Evident, tinerele africane nu au absolut nici un cuvânt de spus, nu au nici o opțiune în problema în cauză. Privită obiectiv, această practică este o brutală și sălbatică încălcare a drepturilor elementare ale femeii și ar trebui să pară deosebit de repulsivă activistelor din mișcarea feministă.
Dar iată ce problemă avem! Circumcizia femeilor este în același timp un vechi și foarte onorat ritual religios al unei alte culturi, fie și una oprimată, necreștină și neoccidentală. Ca prin urmare, este complet interzis postmodernismului să exprime vreo judecată sau evaluare de vreun fel asupra situației date. În culturile/societățile postmoderniste se pot găsi foarte multe persoane care sunt de acord cu ghidul nostru turistic! Aceștia cred că nu au absolut nici un drept de a judeca situația dată, pentru că în contextul în care se găsesc cred că nu pot avea un punct de vedere obiectiv asupra "realității" culturale a altora.
Între timp, această dilemă produce confuzie altor intelectuali postmoderniști. A încuviința mutilarea genitală a femeilor poate produce nervozitate și neliniște în rândul femeilor din grupul invitat. Dar, asta nu-i totul! Să presupunem că ne gândim la Noua Guinee unde timp de mai multe secole membrii unui trib i-au vânat pe membrii altuia tăindu-le capetele și purtându-le ca fetișuri. În zilele noastre, ca urmare a influenței coloniale de proveniență occidentală, guvernul Noii Guinee a interzis vânătoarea de capete. Sunt de acord cei din grupul de invitați cu această decizie, sau nu? Este de așteptat în acest moment să se nască și mai multă confuzie!
Postmoderniștii militanți vor rămâne totuși inflexibili pe poziții. Adică, vor susține că s-a greșit din capul locului de către guvernul supus influențelor străine și ar putea spune, "cum putem noi judeca o practică care s-a respectat timp de sute și sute de ani și de ce să interzicem o practică religioasă a poporului băștinaș din Noua Guinee?" sau, "cine credem că suntem noi să judecăm această cultură (societate), când noi avem în propriile noastre societăți rele ca...? (fiecare să contextualizeze aici ce crede; n.tr.)
Astfel, ideea lor pare credibilă chiar dacă tolerează uciderea. În felul acesta omul postmodernist repetă un adevăr pe care Francis Schaeffer (un ilustru gânditor creștin) l-a observat și afirmat în urmă cu 20 de ani : "dacă nu există nici un fel de absoluturi după care să judecăm statul (în cazul de aici, culturile, sau diversele societăți umane), atunci statul (cultura/societatea) devine absolutul".28 Trebuie să recunoaștem că a judeca aspecte ale altor culturi/societăți umane ne-ar fi cu totul imposibil dacă nu ar exista niște absoluturi morale care să fie valabile pentru toate, fie că le cunosc, sau nu le recunosc. Dar, când facem o asemenea afirmație, de regulă omul postmodernist, fie se împietrește, fie se dezintegrează.29
Atunci când partizanii postmodernismului apără uciderea în cazul expus mai sus, putem observa cum ceilalți invitați la discuție încep să protesteze tăcut. Poate că nu vom reuși să-l cucerim pe cel mai militant postmodernist al grupului, dar țineți minte că majoritatea societății noastre urmează îndemnurile postmodernismului tot așa cum urmează și capriciile modei. Marea majoritate a oamenilor nu este pe deplin convinsă de mentalitatea postmodernistă și dacă vede cum în unele situații (ca cea de față) presupunerile ei relativiste sunt spulberate, se va simți încurajată să-și reconsidere poziția.

Realizarea unei comunicări eficiente (a Evangheliei)

Într-adevăr, Evanghelia nu ajunge să fie împărtășită la toate aceste discuții. Petrecerile cu "discuții și mâncare" sunt doar premergătoare evanghelizării propriu-zise. Dacă însă invitații noștri la o asemenea petrecere pleacă acasă revizuindu-și gândirea și poziția, noi considerăm că sarcina noastră pre-evanghelistică este îndeplinită și victorioasă pentru moment. Am reușit să-i facem să treacă dincolo de binecunoscutele formule cinice, "ce bine pentru tine!" (de pildă, că te-ai întors la Dumnezeu în pocăință!? n.tr.) și care i-au ținut deoparte de participarea la o discuție directă.
Sperăm în același timp să ne fi format o relație cu acești oameni pe care să o putem întări și să adăugăm alte discuții la prima avută. Odată ce mințile lor sunt mai puțin îngrădite și în plus, dăm greutate mesajului nostru prin mărturia personală subiectivă a unei prietenii sincere și dezinteresate, sperăm în cele din urmă să reușim și comunicarea Evangheliei ca adevăr obiectiv.

Ocazii postmoderniste de evanghelizare

Dacă aflăm care sunt regulile nescrise ale societății de azi vom putea descoperi mai multe prilejuri în care să aducem o mărturie eficientă ce lipsește culturii moderniste precedente. (cred că asta-i cel puțin situația societății românești de după comunism; n.tr.). La urma urmei, biserica Noului Testament s-a născut într-o lume ce avea o mentalitate foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre. De aceea, unele dintre cele mai viguroase mădulare ale trupului lui Hristos (a se citi, biserici) de azi, provin din Asia, Africa, și America Latină. Este greu ca azi Creștinismul să mai primească caracterizarea de "occidental" și să se spună că este o cultură apuseană. Și mai important, nihilismul30 și singurătatea societății postmoderniste par să implore dragostea lui Dumnezeu absentă din atâtea suflete pustii. Dacă avem dragoste pentru oameni, ne bizuim pe puterea Lui, și rămânem fideli adevărului Său, vom putea să-i vedem pe mulți dintre aceștia ajungând să-l cunoască pe El.

1 Vezi, Lynne V. Cheney, "Telling the Truth: A Report on the State of the Humanities in Higher Education" (Washington, DC: National Endowment for the Humanities, September 1992).
2 Pentru o demonstrare a efectului pe care postmodernismul îl are asupra fiecărei fațete a societății contemporane, vezi recenta noastră carte, "Moartea adevărului" (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1996), de Jim Leffel and Dennis McCallum.
3 Sondajele lui George Barna demonstrează cum gândirea postmodernistă din cultura seculară prosperă și în biserica evanghelică. Vezi, George Barna, "Ce cred americanii - un sondaj anual al valorilor și vederilor religioase din Statele Unite ale Americii" (Ventura, California: Regal Books, 1991).
4 Este vorba de o celebră emisiune de televiziune din S.U.A care oferă răspunsuri la cele mai diverse și delicate întrebări ale publicului larg, se pare de către un cler pretins creștin.
5 "Întrebarea dacă să se discute despre religie dă naștere la dezbateri", din aceeași emisiune "Dear Abby", din 19 septembrie, 1989.
6 Pentru o explicație clară a acestei concepții, vezi, cartea lui Richard Rorty, intitulată, "Contingency, Irony, and Solidarity" (publicată în Cambridge: Cambridge University Press, 1989), xiii-10.
7 Cheney, pag.7.
8 Friedrich Nietzsche, "The Gay Science," în cartea lui Walter Kaufmann, "The Portable Nietzsche" (publicată în New York, de editura Viking Press în 1954), pag. 93-102; Jean-Paul Sartre, Essays în cartea sa, "Existentialism" (publicată în Secaucus, New Jersey, la editura, "The Citadel Press", 1965), pag. 31-62.
9 Ne exprimăm îngrijorarea față de numărul crescând al teologilor evanghelici care sunt atrași de postmodernism și care nu au răspuns cum se cuvine acestei tendințe. Un exemplu al acestei neglijențe se găsește în cartea lui J. Richard Middleton și Brian Walsh, cu titlul "Reality Isn't What It Used to Be" (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1994), pag. 88-71.
10 vezi, cartea lui Kenneth Gergen, "The Saturated Self" (New York: Basic Books, 1991), pag. 228-29.
11 vezi, Peter Berger, "Invitation to Sociology" (Garden City, NJ: Doubleday & Co., 1963), pag. 117. Berger nu se autointitulează un postmodernist, dar ideile sale au devenit extrem de influente în cercurile postmoderniste.
12 O lucrare remarcabilă care detailează această poziție este cea a lui Frederick Jameson, "The Prison House of Language" (Princeton: Princeton University Press, 1972).
13 Vezi, cartea lui Jacques Derrida, "Structure, Sign and Play in the Discourse of the Human Sciences", capitolul intitulat, "Writing and Difference", în traducerea lui Alan Bass (Chicago: University of Chicago Press, 1978), pag. 278-93.
14 Pentru o discuție excelentă a acestei poziții, vezi cartea lui Roger Lundin, "Culture of Interpretation" (Grand Rapids: Eerdmans, 1993).
15 Vezi, cartea lui Michel Foucault, "Power/Knowledge" (New York: Pantheon Books, 1980), pag. 132.
16 Barna, pag. 275.
17 Idem, pag. 83-85
18 Gergen, pag. 229.
19 Vezi de pildă, cartea lui Paula S. Rothenber, "Racism and Sexism: An Integrated Study" (New York: St. Martin's Press, 1988), pag. 6-7 și pag. 350.
20 Vezi de pildă, cartea lui Ellen Somekawa and Elizabeth A. Smith, "Theorizing the Writing of History" sau, "I Can't Think Why It Should Be So Dull, For a Great Deal of It Must Be Invention," din Journal of Social History, publicat în toamna lui 1988, pag. 154.
21 Vezi de pildă, cartea lui Margaret A. Farley, "Feminist Consciousness and the Interpretation of Scripture," citată în editorialul lui Letty M. Russell, "Feminist Interpretation of the Bible" (Philadelphia: The Westminster Press, 1985).
22 Vezi, cartea lui Christine E. Sleeter intitulată, "Empowerment through Multicultural Education" (Albany: State of New York Press, 199 1).
23 Din articolul lui Stanley Fish, "There's No Such Thing as Free Speech and It's a Good Thing Too," apărut în Boston Review, publicat în februarie 1992, pag. 3.
24 Un curent politic de prin anii 60 care în SUA a vizat îndeosebi vânătoarea de comuniști (sau, simpatizanți ai lui) într-un stil ce aducea a adevărată vânătoare de vrăjitoare, și care a ajuns să fie definit după numele celui l-a promovat prima dată, J. McCarthy, senator între anii 1946-1957, care s-a remarcat prin utilizarea unor metode inchizitoriale, a acuzațiilor nefondate și a senzaționalismului pentru suprimarea acelor oponenți politici considerați subversivi.
25 Vezi, articolul lui AIan M. Dershowitz, cu titlul "Harvard Witch Hunt Burns the Incorrect at the Stake," din ziarul "Los Angeles Times", Washington ed., apărut în 22 aprilie 1992, A 11.
26 Pentru o excelentă introducere la aceste afirmații vezi cartea lui Gene Edward Veith, "Modern Fascism" (St. Louis: Concordia Publishing House, 1993).
27 "left brain thinking" - reprezintă emisfera stângă a creierului unde se susține că se petrec procesele de gândire logică, au loc calculele numerice și are loc asimilarea limbilor, în mod popular ajungând să fie identificat la om ca fiind centrul gândirii raționale.
28 Francis Schaeffer, "How Shall We Then Live?" (seriale filmate), episodul nr. 10.
29 Pentru mai multe astfel de exemple de întrebări și discuții, cât pentru alte articole despre postmodernism vizitați site-ul www.crossrds.org, al lucrării "Crossroads Project".
30 Nihilism - 1) negarea existenței vreunei baze de cunoaștere a adevărului; 2) tendința de respingere a convingerilor morale și religioase tradiționale; 3) crezul că nu există nici un sens sau scop al existenței. (din Webster's Dictionary, ©1995 Zane Publishing, Inc. ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.)

Jim Leffel este directorul departamentului de educare al "Xenos Christian Fellowship" (care tradus ar însemna, "Părtășia creștină a ospitalității față de străin" - în limba greacă cuvântul "xenos" semnifică exact acest lucru; n.tr.), cât și servește în același timp ca director al lucrării "Crossroads Project", organizație apologetică din Columbus, statul Ohio.

Dennis McCallum este pastorul principal al "Xenos Christian Fellowship". Locuiește de asemenea în Columbus, Ohio, și este autor a numeroase cărți. Împreună, cei doi conlucrează la o nouă carte intitulată, "Moartea Adevărului" (în grija editurii Bethany House) în care evaluează efectul gândirii postmoderniste asupra societății zilelor noastre. Pentru mai multe informații despre postmodernism, vizitați pe Internet site-ul: www.crossrds.org

Articolul de față a fost preluat din "Christian Research Journal" ediția din toamna lui 1996. "Jurnalul CRI" ca și organ al lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE, are ca obiectiv principal îndeplinirea însărcinării din Epistola lui Iuda, vers.3, și anume aceea de a "lupta pentru credința, care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna". JURNALUL este devotat continuării proclamării și apărării evangheliei istorice a Domnului Isus Hristos, și facilitării creșterii bisericii Sale în doctrina sănătoasă și în formarea discernământului spiritual. Astfel, el slujește atât unor scopuri evanghelistice cât și educaționale.


Apologetică