Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Putere de a mântui

de R. C. Sproul


În ultima noastră sesiune am prezentat noul document pregătit cu privire la unitatea evanghelică, document ce reprezintă o celebrare a unităţii noastre, ca şi creştini evanghelici, în Evanghelie. Am menţionat că acest document include afirmaţii şi negaţii. După ce am prezentat istoria formulării acestui document, am putut, în ultima noastră sesiune, să discutăm prima afirmaţie şi prima negaţie.

Şi astăzi vreau să încep prin a privi la articolul doi al acestui document:

Afirmăm că Evanghelia este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, în faptul că Evanghelia produce mântuire oricărui om care crede, fără deosebire. Această eficienţă a Evangheliei este prin puterea lui Dumnezeu Însuşi.

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului, în tehnica evanghelistului sau în insistenţa argumentelor raţionale.

La fel cum primul articol şi-a avut rădăcinile şi fundaţia în afirmaţia nou-testamentală că Evanghelia este a lui Dumnezeu, avându-şi originea în Dumnezeu, după cum declară Pavel în primul capitol din Romani, tot astfel şi articolul doi face o afirmaţie similară cu ceea ce declară apostolul mai târziu în primul capitol din Romani. Poate vă amintiţi că în primul capitol din Epistola către Romani începând cu versetul 14 Pavel afirmă:

14. Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.
15. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.
16. Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului;
17. deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă."

Şi eu cred că fiecare erudit al Noului Testament care a scris vreodată un comentariu la Epistola către Romani este de acord că aceste cuvinte citate mai sus reprezintă afirmaţia tematică a întregii epistole. În Romani Pavel nu face altceva decât să explice cititorilor săi semnificaţia şi conţinutul acestei Evanghelii prezentate în primul capitol şi cu care s-a declarat pe el însuşi dator s-o predice grecilor şi barbarilor; de asemenea a afirmat că nu îi este ruşine de Evanghelie, pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire.
Acum, veridicitatea acestui enunţ este atât de evidentă pentru creştinătatea evanghelică istorică încât ne întrebăm de ce este necesar ca cineva, la sfârşitul secolului douăzeci, să facă o astfel de afirmaţie pentru a atrage atenţia la un lucru evident. Să spui că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire este ca şi cum ai "căra apă la râu". Tot astfel e şi în negaţie să respingi ideea că puterea de mântuire, puterea salvatoare a lui Dumnezeu stă în tehnicile evanghelistului, în elocvenţa predicatorului sau în isteţimea argumentelor raţionale.
Cred că motivul pentru care acest lucru este necesar în ziua de astăzi şi în timpul nostru este pentru că noi am devenit atât de pricepuţi în a studia tehnici de marketing, în a născoci diferite formule şi rezultatele lor previzibile şi în a ne pune speranţele în programe şi tehnici care, credem noi, vor reuşi să pună oamenii într-o stare de mântuire. Şi este atât de uşor să ne lăsăm prinşi în aceste metode încât începem să credem că puterea de a schimba vieţile oamenilor se găseşte în programele, metodele sau tehnicile noastre. Şi uneori devenim atât de captivaţi de tehnicile şi metodele noastre încât ne temem de vreo influenţă negativă a unei prezentări clare şi îndrăzneţe a Evangheliei însăşi.
Ne amintim de avertismentul lui Luther din secolul XVI - oricând Evanghelia este proclamată cu îndrăzneală şi claritate, rezultatul este conflictul. Şi chiar dacă acel conflict este manifestat de ofensiva care există în Evanghelie şi pe care mulţi oameni caută cu disperare să o evite. Noi nu dorim să aducem vreo ofensă. Noi nu dorim să pierdem membrii bisericii. Noi dorim să creştem la număr. Şi astfel, ceea ce se întâmplă de fapt este că uneori noi facem tot posibilul să obstrucţionăm Evanghelia de teamă că puterea ei de a introduce conflict în biserica noastră va avea o influenţă negativă asupra congregaţiei. Şi în acest fel, pentru a evita conflictele, ne concentrăm asupra oricărui alt lucru în afară de Evanghelie, uitând că ea este Evanghelia căreia Dumnezeu i-a dat puterea Lui şi puterea Duhului Sfânt. Deoarece chiar şi atunci când Pavel spune că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, ceea ce spune el de fapt aici este că în acest mesaj Dumnezeu a investit resursele Cerului pentru a produce rezultatul dorit al răscumpărării omenirii. Dumnezeu este Cel care împuterniceşte Evanghelia Sa. Evanghelia este cea pe care Duhul Sfânt o însoţeşte şi promite să o folosească spre a convinge lumea de păcat şi neprihănire şi spre a aduce oamenii la credinţă şi viaţă veşnică. Şi dacă noi deconectăm această putere şi căutăm să o substituim cu o altă putere umană, ratăm încă de la început întreaga misiune a bisericii. Şi astfel, avem într-adevăr nevoie să ni se reamintească faptul că această putere este eliberată prin predicarea Evangheliei, dacă dorim să vedem prezenţa puternică a lui Dumnezeu şi prezenţa puternică a Duhului Sfânt în mijlocul nostru şi în mijlocul bisericilor noastre. Şi da, vor apărea conflicte. Da, va fi împotrivire pentru unii. Dar acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru credincioşie şi pentru faptul că deschidem uşile bisericii astfel încât vântul Duhului să sufle iar puterea lui Dumnezeu să aducă oameni la mântuire.

Acum, în negaţie citim:

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului...

Mai înainte de toate, daţi-mi voie să vă reamintesc că nu este niciun păcat în elocvenţă şi nu este nimic rău în faptul că unii predicatori caută să-şi îmbunătăţească darul de vorbire în public. La cursurile noastre se petrece mult timp ajutând şi instruind predicatorii în metode corecte de discurs public şi de organizare a conţinutului predicilor lor şi aşa mai departe. Şi toate acestea sunt bune atâta timp cât nu începem să ne încredem în chestiuni de formă şi elocvenţă considerându-le energia ce alimentează eficienţa Evangheliei.

Ni se aminteşte din nou prin învăţătura lui Pavel din 1Corinteni, capitolul 1, versetul 18:

18. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
19. Căci este scris: "VOI PRĂPĂDI ÎNŢELEPCIUNEA CELOR ÎNŢELEPŢI ŞI VOI NIMICI PRICEPEREA CELOR PRICEPUŢI."
20. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?
21. Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.

Şi mai târziu, în capitolul 2, apostolul declară:

1. Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită.
2. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit.
3. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.
4. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,
5. pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Acum, Pavel ne dă un indiciu în ce priveşte dificultatea sa în exprimare. Dar, chiar dacă menţionările din epistolele sale din Noul Testament sunt vreo indicaţie în acest sens, nimeni nu l-ar putea acuza vreodată pe apostolul Pavel că nu s-a exprimat clar şi fluent. Pavel este cu siguranţă elocvent, cel puţin în scriere. Şi Pavel manifestă cu certitudine o înţelepciune ieşită din comun; iar pătrunderea minţii sale şi forţa argumentelor raţionale sunt convingătoare. Cu toate că Pavel era considerat poate cel mai educat om din Palestina la timpul când îşi exercita lucrarea, el nu şi-a pus încrederea în aceste iscusinţe şi abilităţi omeneşti pentru a vedea efectul Evangheliei. El era convins că puterea nu stătea în îndemânarea sau tehnica lui, ci în Dumnezeu. Şi lucrurile pe care Dumnezeu le consideră înţelepte sunt deseori privite ca nebunie de către această lume. Deci, din nou, ceea ce se neagă aici nu este valoarea oratoriei sau valoarea tehnicilor evanghelistice sau valoarea argumentelor raţionale, ci puterea acestor lucruri de a produce mântuire. Din nou, întregul articol (articolul doi) îşi concentrează atenţia asupra necesităţii de a privi la Dumnezeu şi la Evanghelia Sa, dacă dorim să experimentăm putere eficientă în viaţa noastră spirituală.

Haideţi să trecem la articolul trei:

Afirmăm căEvanghelia diagnostichează condiţia umană universală ca una de revoltă păcătoasă împotriva lui Dumnezeu, care, dacă rămâne neschimbată, va duce fiecare persoană la pierzare veşnică sub condamnarea lui Dumnezeu.

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

Ei bine, dacă am sta să examinăm conţinutul Evangheliei aşa cum apare el în Noul Testament, Evanghelia este vestea bună şi ea rezumă, mai înainte de toate, persoana şi lucrarea lui Cristos; şi ea ne spune cum putem beneficia de ceea ce a făcut Cristos pentru noi, aşa după cum vom vedea. Evident, declararea condiţiei umane universale de răzvrătire păcătoasă înaintea lui Dumnezeu nu face parte din veştile bune. Deci, de ce ar conţine acest document o afirmaţie despre păcatul omenesc? Ei bine, pentru a răspunde la această întrebare l-am putea întreba mai întâi pe apostolul Pavel de ce a procedat în modul în care a făcut-o, din nou, în epistola sa către Romani. După ce prezintă Evanghelia în capitolul întâi afirmând tematic că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, după ce vorbeşte despre descoperirea acestei Evanghelii şi înainte de a lămuri conţinutul său aproape că deviază acolo unde începe să discute, destul de mult de altfel, despre condiţia umană decăzută. În versetul 18 al capitolului întâi el spune:

18. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşă adevărul în nelegiuirea lor.

Şi ceea ce face Pavel, începând cu versetul optsprezece din capitolul întâi şi până la începutul capitolului trei, este că el pune fundaţia pentru necesitatea Evangheliei. Observaţi că această afirmaţie spune că Evanghelia diagnostichează, implicit, condiţia umană, pentru că Evanghelia nu este altceva decât un remediu, este tratamentul pentru maladia ce ne ţine în această ruină. Orice medic, mai înainte de a vindeca o boală sau de a lucra la aceasta, va începe lucrarea de diagnosticare, pentru a cunoaşte, prin examinarea sa, care este condiţia pacientului său. Şi astfel, fundalul pe baza căruia cineva urmează să audă Evanghelia ca veste bună, este ca mai întâi să înţeleagă veştile rele. Să înţeleagă de ce avem nevoie în primul rând de Evanghelie.
În biserica noastră, în fiecare dimineaţă de duminică avem o secţiune din slujbă în care citim o poruncă din Decalog urmată de o expunere a sa din Catehismul Heidelberg şi apoi o rugăciune de mărturisire a încălcării acelei porunci specifice. Şi eu explic congregaţiei că motivul pentru care ne concentrăm atenţia la lege este pentru că legea ne conduce la Evanghelie. Şi până când nu înţelegem legea, faptul că am încălcat legea şi că suntem sub acuzarea sa şi expuşi judecăţii lui Dumnezeu pentru că am încălcat legea, nu este nicio valoare în veştile Evangheliei. Mulţi oameni din ziua de astăzi aud Evanghelia şi spun: "Şi ce?" Aceasta se întâmplă deoarece ei sunt complet insensibili faţă de situaţia primejdioasă în care se găsesc ca şi rebeli în faţa lui Dumnezeu. Chiar în centrul Evangheliei se află mesajul împăcării. Una din condiţiile absolute, una din cerinţele necesare pentru împăcare este alienarea sau înstrăinarea. Nu poţi să ai împăcare decât dacă a existat o înstrăinare iniţială ce necesită reconciliere. Şi oamenii nu devin entuziasmaţi faţă de Evanghelie astăzi pentru că ei nu cred că există o înstrăinare reală între ei şi Dumnezeu. Dar Scripturile, în special Pavel în primele trei capitolele din Romani arată că toate fiinţele umane s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Toţi au distorsionat adevărul Său. Condiţia noastră umană fundamentală ca rebeli în creaţia lui Dumnezeu este de a refuza să-L onorăm ca Dumnezeu sau să fim recunoscători. Acesta nu este un caz izolat de păcătoşi într-o stare gravă sau de criminali. Această stare este universală. Şi el îi aduce pe toţi, mai întâi pe iudei, apoi pe greci şi întreaga lume înaintea tribunalului lui Dumnezeu; şi arată că fiecare persoană este vinovată. Că nu este nimeni neprihănit, niciunul. Că nu este niciunul care să facă binele şi că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu.
Dacă nu înţelegem aceasta, nu vom înţelege niciodată cu adevărat semnificaţia Evangheliei. De ce este atât de importantă îndreptăţirea numai prin credinţă? Este importantă pentru că Dumnezeu este drept şi noi nu suntem. Şi până când nu înţelegem că Dumnezeul care guvernează cerul şi pământul este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu neprihănit, care ne va judeca potrivit dreptăţii sale desăvârşite, până când nu înţelegem pe lângă aceasta şi faptul că noi suntem nedrepţi şi că, dacă Dumnezeu ne judecă după standardul Său de dreptate, noi vom fi veşnic sub condamnarea Sa, doctrina îndreptăţirii fiind nesemnificativă sau fără importanţă. Dar dacă Dumnezeu este drept şi noi nu suntem drepţi, atunci întrebarea cum o persoană nedreaptă poate fi îndreptăţită în faţa unui Dumnezeu sfânt şi drept devine cea mai importantă întrebare cu care ne-am confruntat vreodată.
Şi astfel, negaţia articolului trei spune:

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

Gânduri de încheiere

Unul dintre cele mai înfricoşătoare lucruri pe care le-am citit în ultimii ani a fost un sondaj desfăşurat printre evanghelici, în care majoritatea intervievaţilor susţineau că sunt de acord cu afirmaţia că omul este în esenţă bun. Şi această negare fundamentală a păcatului originar şi adoptare a umanismului mă înspăimântă. Şi tu poate eşti una dintre aceste persoane care cred că, deşi nu sunt perfecte, deşi au făcut anumite lucruri greşite, totuşi, fundamental, esenţialmente, sunt bune. Dacă te bazezi pe această convingere, îţi promit, te bazezi pe o casă construită pe nisip şi eşti într-un pericol uriaş de eşec în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu. Poate şi mai dramatică este creşterea unei noi forme de gnosticism din zilele noastre, cu influenţa gândirii New Age, care a penetrat la scară largă până şi biserica: oamenii sunt încurajaţi să creadă că ei, într-un anume sens, sunt ei înşişi divini. Şi, bineînţeles, cei ce sunt divini nu au nevoie de Evanghelie. Ei nu au nevoie de răscumpărarea lui Cristos. Pentru că, dacă ei sunt deja Dumnezeu, au ieşit de sub ameninţarea judecăţii.
Dar această negare din articolul trei confirmă negarea oricărei declaraţii sau pretenţii de bunătate prezentă a oamenilor sau a divinităţii lor. Şi v-aş încuraja să reflectaţi la aceste lucruri şi să conştientizaţi că, datorită păcatului nostru, avem nevoie de Evanghelie. Eu am nevoie de Evanghelie. Tu ai nevoie de Evanghelie.

Tradus de Cristian Coţovan


Cuprins | Mântuire